EMINESCU, poetul NEPERECHE - Nu ştiam că dor mi-era de dânsul. Versuri

[...]

Mi-l fură, Doamne, adineauri

Pe înaltul domn cu tot cu lauri.

Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,

Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,

Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa Ţară- Eminescu.

Acum am şi eu pe lume parte:

Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,

Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,

Acum nimeni nu mă poate minte.

Bine ai venit în casa noastră,

Neamule, tu, floare mea albastră - Eminescu.

[...]

(Versuri de Grigore Vieru)

Poezii de Eminescu

Eterna pace

Viața noastră e viața spumei

Și totuși, de-ar seca din fundu-i mare,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel și moartea e uitarea vieții

Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorință mare, fără nume,

Pe care-n tot adâncul o cuprinde

Bătrânul haos născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos

Cu zborul lor măsurător de vreme,

În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca și un roi ce trece,

Și-n a lor fugă fierb și se-nfierbântă,

Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate

Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,

Născând și ucizând în lume toate.

Astfel e spațiu fără fund și fine,

Iar din încrucișarea – amundurora,

Născând mișcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunnea-i muma,

Iar fiul e mișcarea, e amorul,

E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,

Pe când el însuși cu ele împreună

O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mișcări mișcarea lor se-adună,

Cu toți în jos, toți împrejur de sine,

Toți împrejurul altor fac cunună.

Și-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,

Căci prin mișcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ține.

Și cine știi când ceasul lor va bate

Și cele trei inele s-or desface

Din a mișcării sfântă trinitate.

Și peste toți s-o-ntinde – eterna pace.

Din noaptea...

Din noaptea vecinicei uitări

În care toate curg,

A vieții noastre desmierdări

Și raze din amurg,

De unde nu mai străbătu

Nimic din ce-au apus —

Aș vrea odată-n viață tu

Să te înalți în sus.

Și dacă ochii ce-am iubit
N-or fi de raze plini,
Tu mă privește liniștit
Cu stinsele lumini.

Și dacă glasul adorat

N-o spune un cuvînt,

Tot înțeleg că m-ai chemat

Dincolo de mormînt.

Despărţire

Sa cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta;

Nu floarea vestejita din parul tau balai,

Caci singura mea ruga-i uitarii sa ma dai.

La ce simtirea cruda a stinsului noroc

Sa nu se sting-asemeni, ci-n veci sa stea pe loc?

Tot alte unde-i suna aceluiasi pârau:

La ce statornicia parerilor de rau,
Când prin aceasta lume sa trecem ne e scris
Ca visul unei umbre si umbra unui vis?

La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porti?

La ce sa masuri anii ce zboara peste morti?

Totuna-i daca astazi sau mâine o sa mor,
Când voi sa-mi piara urma în mintea tuturor,

Când voi sa uiti norocul visat de amândoi.

Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,

Sa fie neagra umbra în care-oi fi pierit,

Ca si când niciodata noi nu ne-am fi gasit,

Ca si când anii mândri de dor ar fi deserti -

Ca te-am iubit atâta putea-vei tu sa ierti?
Cu fata spre perete, ma lasa prin straini,
Sa-nghete sub pleoape a ochilor lumini,
Si când se va întoarce pamântul în pamânt,
Au cine o sa stie de unde-s, cine sunt?

Cântari tânguitoare prin zidurile reci

Cersi-vor pentru mine repaosul de veci;

Ci eu as vrea ca unul, venind de mine-aproape,

Sa-mi spuie al tau nume pe-nchisele-mi pleoape,

Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...

Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare departata rasar-un stol de corbi,

Sa-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,

Rasar-o vijelie din margini de pamânt,

Dând pulberea-mi tarânii si inima-mi la vânt...

Ci tu ramâi în floare ca luna lui april,

Cu ochii mari si umezi, cu zâmbet de copil,

Din cât esti de copila sa-ntineresti mereu,

Si nu mai sti de mine, ca nu m-oi sti nici eu.

Odă (în Metru Antic)

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;

Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,

Ochii mei naltam visatori la steaua

Singuratatii.

Când deodata tu rasarisi în cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce...

Pân-în fund baui voluptatea mortii

Ne'nduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,

Pe-al meu propriu rug, ma topesc în flacari...

Pot sa mai re'nviu luminos din el ca

Pasarea Phoenix?

Piara-mi ochii turburatori din cale,

Vino iar în sân, nepasare trista;

Ca sa pot muri linistit, pe mine

Mie reda-ma! 

Mai am un singur dor

Mai am un singur dor:

În linistea serii

Sa ma lasati sa mor

La marginea marii;

Sa-mi fie somnul lin

Si codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Sa am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiti un pat

Din tinere ramuri.

Si nime-n urma mea

Nu-mi plânga la crestet,

Doar toamna glas sa dea

Frunzisului vested.

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntr-una,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Patrunza talanga

Al serii rece vânt,

Deasupra-mi teiul sfânt

Sa-si scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce rasar

Din umbra de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O sa-mi zâmbeasca iar.

Va geme de patemi

Al marii aspru cânt...

Ci eu voi fi pamânt

În singuratate-mi.

Nu voi mormant bogat

Nu voi mormânt bogat,

Cântare și flamuri,

Ci-mi împletiți un pat

Din tinere ramuri.

Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,

Frunzișului veșted

Doar vântul glas să-i dea.

În liniștea sării

Să mă-ngropați, pe când

Trec stoluri greu zburând

La marginea mării.

Să-mi fie somnul lin

Și codrul aproape,

Lucească cer senin

Eternelor ape,

Care din văi adânci

Se-nalță la maluri,

Cu brațe de valuri

S-ar atârna de stânci -

Și murmură-ntr-una

Când spumegând recad,

Iar pe păduri de brad

Alunece luna.

Reverse dulci scântei

Atotștiutoarea,

Deasupră-mi crengi de tei

Să-și scuture floarea.

Nemaifiind pribeag

De-atunci înainte,

Aduceri aminte

M-or coperi cu drag

Și stinsele patemi

Le-or troieni căzând,

Uitarea întinzând

Pe singurătate-mi.

La steaua

La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.

Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.

Dintre sute de catarge

Dintre sute de catarge

Care lasă malurile,

Câte oare le vor sparge

Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare

Ce străbat pământurile,

Câte-o să le-nece oare

Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,

Fie idealurile,

Te urmează în tot locul

Vânturile, valurile.

Nențeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.

Stelele-n cer

Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Până ce pier.

După un semn

Clătind catargele,

Tremură largele

Vase de lemn;

Niște cetăți

Plutind pe marile

Și mișcătoarele

Pustietăți.

Stol de cocori

Apucă-ntinsele

Și necuprinsele

Drumuri de nori.

Zboară ce pot

Și-a lor întrecere,

Vecinică trecere ­

Asta e tot...

Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.

Orice noroc

Și-ntinde-aripele

Gonit de clipele

Stării pe loc.

Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Cu mâne zilele-ți adaogi

Cu mâne zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine

În astă lume a-l urma,

Precum când soarele apune

El și răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri

Cobor mereu pe-același vad,

Se pare cum că-i altă toamnă,

Ci-n veci aceleași frunze cad.

Naintea nopții noastre îmblă

Crăiasa dulcii dimineți;

Chiar moartea însăși e-o părere
Și un visternic de vieți.

Din orice clipă trecătoare

Ăst adevăr îl înțeleg,

Că sprijină vecia-ntreagă

Și-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta

Și se cufunde în trecut,

Tu ai ș-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâne zilele-ți adaogi,

Cu ieri viața ta o scazi,

Având cu toate astea-n față

De-a purure ziua cea de azi.

Priveliștile sclipitoare,

Ce-n repezi șiruri se diștern,

Repaosă nestrămutate

Sub raza gândului etern.

Rasai asupra mea

Rasai asupra mea, lumina lina,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioara;
O, maica sfânta, pururea fecioara,
In noaptea gândurilor mele vina.

Speranta mea tu n-o lasa sa moara
Desi al meu e un noian de vina;
Privirea ta de mila calda, plina,
Induratoare-asupra mea coboara.

Strain de toti, pierdut în suferinta
Adânca a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic si n-am tarie.

Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta
Si reapari din cerul tau de stele:
Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie!

A se vedea si LUCEAFARUL