BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:
În a treia săptămână a lunii ianuarie a fiecărui an (18 - 25 ianuarie), Bisericile creştine din întreaga lume organizează seri de rugăciune pentru unitatea creştină. Tema Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştină din anul 2012 este textul scripturistic „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba” (I Corinteni 15, 51).
În Bucureşti, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină (18-25 ianuarie 2012) se va desfăşura după următorul program:
- Miercuri, 18 ianuarie 2012, orele 17.00, la Catedrala romano-catolică Sfântul Iosif din strada General Berthelot 19.
- Joi, 19 ianuarie 2012, orele 17.00, la biserica greco-catolică Maica Domnului din stradaSirenelor 39;
- Vineri, 20 ianuarie 2012, orele 17.00, la biserica reformată Calvineum din strada Luterană 13 bis;
- Sâmbătă, 21 ianuarie 2012, orele 17.00, la biserica armeană Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din bulevardul Carol I, 43;
- Duminică, 22 ianuarie 2012, fiecare Biserică va face rugăciuni pentru unitatea creştină în cadrul slujbelor obişnuite;
- Luni, 23 ianuarie 2012, orele 17.00, la biserica evanghelică din strada Luterană 2;
- Marţi, 24 ianuarie 2012, orele 17.00, la biserica anglicană din strada Arthur Verona 3;
- Miercuri, 25 ianuarie, orele 16.00, la Catedrala patriarhală din Dealul Mitropoliei.
* Basilica: Saptamana de rugaciune la Patriarhie
Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor s-a încheiat pe 25 ianuarie 2012, în Bucureşti, cu slujba de la Catedrala Patriarhală. Alături de credincioşii din Capitală au participat la Vecernie reprezentanţi ai mai multor biserici şi confesiuni creştine şi delegaţi ai instituţiilor Statului.
Slujba a fost oficiată de Preasfinţitul Părinte Episcop-vicar patriarhal, Ciprian Câmpineanul înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.
Prezent în Catedrală Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel a ţinut un cuvânt de învăţătură.
„Legând taina învierii sufletului din moartea păcatului cu taina aşteptării învierii universale avem speranţa că vom întâlni pe cale pe Mântuitorul Iisus Hristos Care a spus atât de frumos ‘Eu stau la uşă şi bat. Şi dacă cineva deschide şi Mă primeşte va sta împreună cu Mine pe tron’, ceea ce înseamnă bucuria comuniunii şi pacea statorniciei în relaţia noastră cu Dumnezeu”, a explicat Preafericirea Sa, după cum ne informează TRINITAS TV.
["Unitatea nu înseamnă pierderea identităţii".]„Trebuie să ştim cine suntem, fete sau băieţi, ortodocşi, romano-catolici sau protestanţi. Dar cunoscându-ne pe noi înşine îi putem respecta şi iubi pe aproapele nostru, pe fratele nostru în credinţă. ["Ceea ce cred că este important de reţinut este faptul că soliile adresate celor şapte Biserici din Asia Mică, pe care le citim în Apocalips, se adresează deopotrivă Bisericii creştine din toate timpurile, deci, şi Bisericilor de astăzi."]În Biserică vor exista biruitori şi anume cei pe care Fiul lui Dumnezeu îi va strânge din tot neamul omenesc în oastea celor angajaţi în dreapta credinţă şi îi va aşeza pe scaunul său de domnitor”, a spus Bela Zolt.
Anul acesta, pasajul scripturistic ales ca temă de meditaţie a Săptămânii de rugăciune a fost din Epistola I Corinteni, capitolul 15, versetul 51: „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba!”
* ARCB: PF Daniel: Deşi azi ruga pentru unitate nu e entuziastă, importantă este statornicia
Înaltpreasfinţia Voastră, Preasfinţiile Voastre, domnule Secretar de Stat pentru Culte, iubiţi credincioşi şi credincioase, suntem la sfârşitul Săptămânii sau Octavei de Rugăciune pentru Unitate şi, desigur, tema de anul acesta este în centrul credinţei noastre şi, anume, credinţa în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Creştinismul stă în picioare sau cade prin mărturisirea dumnezeirii lui Hristos şi prin mărturisirea Învierii lui din morţi, care este începutul învierii tuturor oamenilor din moarte. Deci, aceasta este noutatea radicală a creştinismului: Întruparea lui Dumnezeu în omenirea lui pentru ca oamenii să se îndumnezeiască prin har, şi Învierea lui Hristos pentru ca omul să nu mai rămână în mormânt, ci să fie eliberat din stricăciuni.
În Noul Testament învierea are două înţelesuri, aşa cum se vede din Evanghelia după Sfântul Ioan când Mântuitorul vorbeşte despre învierea morţilor, text pe care noi îl citim în fiecare sâmbătă, când se face, în special, pomenirea morţilor. Şi, anume, prima înviere este învierea sufletului din moartea păcatului. Aceasta este pocăinţa şi primirea iertării păcatelor. Deci, pocăinţa şi iertarea păcatelor este înviere pentru orice om şi, în mod special, pentru creştinii care doresc şi aşteaptă învierea de obşte sau universală. Deci, morţii care aud glasul Lui vor învia; sunt cei care, ascultând Evanghelia lui Iisus Hristos, răspund chemării Mântuitorului Iisus Hristos. Iar la glasul arhanghelului, când morţii din morminte, cei care se află cu trupul în mormânt sau cu trupul descompus în mormânt, atuncea ei vor învia împreună cu toate popoarele şi cu toate generaţiile.
Viaţa în Biserică, deci, are ca punct principal, mai întâi, învierea sufletului din moartea păcatului. Aceasta este premisă şi pregătire pentru învierea din morţi a trupului. Toţi oamenii vor învia, ceea ce înseamnă că învierea este în exclusivitate un dar al lui Dumnezeu, dar nu toţi cei înviaţi vor avea aceeaşi stare. Vor avea stare de fericire cei care s-au pregătit pentru învierea universală încă din timpul vieţii de pe pământ prin învierea sufletului din moartea păcatului. De aceea, noi când ne reunim, când ne întâlnim, când avem o atitudine amicală, dacă nu se poate întrutotul frăţească, simţim darul învierii sufletului din păcatului dezbinării, al izolării, al necomunicării. Păcatul, ca formă multiplă de egoism, aşează un zid nevăzut în jurul eu-lui uman, astfel încât egoismul şi individualismul sunt începutul morţii sufletului prin autoizolare.
De aceea, comuniunea, deschiderea, reconcilierea, împăcarea omului cu Dumnezeu şi a oamenilor întraolaltă sunt început al învierii. Taina Pocăinţei este cea mai profundă experienţă a darului învierii duhovniceşti şi, din acest punct de vedere, mişcarea ecumenică la început a fost o mişcare de pocăinţă. Începând cu anul 1910, cu Congresul Misiunilor, ea a fost o mişcare de pocăinţă şi, anume, dezbinările multe dintre creştini au împiedicat credibilitatea misiunii creştinilor în Africa şi în Asia. Multe certuri dintre creştini au fost o contra-mărturie atunci când era predicată Evanghelia iubirii lui Cristos: Prin aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii sau discipolii mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii (). Ei bine, spaţiul misiunii creştine era un spaţiu de confruntare între diferite confesiuni creştine europene care făceau misiuni în alte continente. De aicea, o anumită culpabilitate a dezbinărilor, a certurilor, a polemicilor, a fost punctul de plecare al dorinţei de refacere a unităţii creştine. Apoi, Primul Război Mondial în care s-au angajat popoare majoritar creştine unele împotriva altora şi Al doilea Război Mondial au fost momente care chemau, de asemenea, pe creştini la pocăinţă, şi deodată cu pocăinţa, cu recunoaşterea greşelilor, s-a dezvoltat şi dorinţa de a reface unitatea sau, cel puţin, de a înlocui disputa cu dialogul, concurenţa cu cooperarea şi vrajba cu o atitudine prietenească.
Ca şi în viaţa duhovnicească şi în viaţa de familie, căutarea aceasta a comuniunii sau refacerea comuniunii creştine sau unităţii creştine vizibile au avut perioade de entuziasm şi perioade de uscăciune. Au fost perioade în care rugăciunea era foarte entuziastă, perioade în care abia se mai zărea ca o practică în viaţa comunităţilor din diferite zone ale pământului. Învăţăm de la Sfinţii Părinţi că dacă nu putem să avem totdeauna în viaţa noastră de familie, de prietenie şi în căutarea unei stări duhovniceşti mai bune, dacă nu putem să avem aceeaşi intensitate, cel puţin să rămânem statornici în căutare. Deci, rugăciunea pentru refacerea unităţii vizibile a creştinilor astăzi nu înregistrează un entuziasm ca în anii ’20-’30, sau ca în anii ’50-’70, însă importantă este statornicia, fidelitatea faţă de ideal.
De aceea, noi vă mulţumim că sunteţi aicea ca martori ai statorniciei în căutarea unui ideal şi mulţumim domnului pastor Zsold Bela pentru frumoasele cuvinte pe care le-a spus despre laodiceeni şi despre actualitatea lor printre noi. Sfânta Scriptură ne arată că, în general, se schimbă generaţiile, dar rămân de-a lungul generaţiilor aceleaşi înclinaţii spre păcat sau spre virtute, exprimate altfel. Aşadar, trebuie să ne luptăm tot timpul, să simţim şi bucuria învierii sufletului din starea de dezbinare, de ceartă, de egoism, de neomenie, de ură şi de răutate pentru că acestea sunt moartea sufletului, după cum ne spun Părinţii din Filocalie, înaintea morţii trupului; răutatea sufletului este o moarte a lui înaintea morţii trupului. Prin urmare, legând taina învierii sufletului din moartea păcatului taina aşteptării învierii universale, avem speranţa că vom întâlni pe cale pe Mântuitorul Iisus Hristos care a spus atât de frumos: „Eu stau la uşă şi bat” (Apocalips 3,20). Şi dacă cineva deschide şi mă primeşte, va sta împreună cu mine pe tron, ceea ce înseamnă bucuria comuniunii şi pacea statorniciei în relaţia noastră cu Dumnezeu.
* ARCB: ÎPS I. Robu: Îndrăznim să cerem ceea ce uneori pare imposibil: unitatea noastră
Ca episcop catolic, trebuie să mă refer, cu bunăvoinţa şi cu îngăduinţa Voastră, la un document al Conciliului Vatican. Iată, se împlinesc anul acesta 50 de ani de la începerea lui, 50 de ani în care Biserica noastră, răspândită la mai toate popoarele din lume, a căutat reînnoirea ei. Iată, când vorbeşte în Documentul pentru refacerea unităţii Unitatis redintegratio, primul punct pe care îl pun Părinţii conciliari în faţă este acesta al reînnoirii Bisericii. Şi la fiecare rugăciune a Liturghiilor noastre, la fiecare moment la care ne plecăm în faţa lui Dumnezeu adorându-l şi recunoscând nimicnicia şi păcatul nostru, de fiecare dată noi, iată, participăm la această zidire a unităţii, la această căutare a unităţii noastre. Conciliul recomandă tuturor membrilor din Biserică, din Biserici, că se adresează tuturor de bunăvoinţă, să se reînnoiască, să se reformeze, să se primenească, căci aceasta este o cale privilegiată de căutare şi de realizare a unităţii.
Mai recomandă acelaşi document al Conciliului, Unitatis redintegratio, şi rugăciunea, la fel, mijloc privilegiat de apropiere, de Dumnezeu în primul rând. Dar, această apropiere de Dumnezeu, uşurează apropierea de ceilalţi, de ceilalţi semeni ai noştri din diferite familii de credinţă, uşurează şi gândirea noastră spre o libertate, de care vorbea Preasfinţitul Arhiepiscop armean, acea libertate şi acea legătură tainică cu Dumnezeu care adânceşte adevărata smerenie şi adevărata pace. Acestea sunt trăsături ale vieţii noastre interioare atunci când rugăciunea este cu adevărat rugăciune, rugăciunea care se transformă în braţe ce cuprind lumea întreagă, lumea tuturor confesiunilor creştine, sperând prin cuvintele lui Isus - Ca toţi să fie una - să vedem acest dar extraordinar al unităţii tuturor.
Iată, mă opresc la aceste două puncte pe care ni le recomandă Conciliul, pe care le înţelegem noi ca fiind fireşti, lucruri fireşti, reînnoirea continuă, primenirea noastră interioară zilnică şi rugăciunea zilnică. Acestea sunt căi ale noastre, căi de fiecare zi, dar mijloace, spun încă o dată, privilegiate de a contribui la zidirea aceasta invizibilă, dar care sperăm să devină şi vizibilă, a unităţii noastre.
Multe ne leagă în comun. Şi mă gândesc la Bisericile reprezentate aici de faţă. Multe ne leagă. Şi, în primul rând, această credinţă, această legătură de bază, intimă, cu Dumnezeu. Suntem mult uniţi. Trebuie să desăvârşim această unitate. Şi, iată, Săptămâna Mondială de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor ne cheamă la o conştiinţă reînnoită, la o rugăciune reînnoită, la o smerenie adevărată, pentru a dobândi pacea pe care doar Dumnezeu ne-o poate da.
* Reprezentantii BOR, pot fi pusi in fata faptului de a semna Charta Ecumenica impreuna cu alte confesiuni
* ARCB: PF Daniel: Deşi azi ruga pentru unitate nu e entuziastă, importantă este statornicia
Înaltpreasfinţia Voastră, Preasfinţiile Voastre, domnule Secretar de Stat pentru Culte, iubiţi credincioşi şi credincioase, suntem la sfârşitul Săptămânii sau Octavei de Rugăciune pentru Unitate şi, desigur, tema de anul acesta este în centrul credinţei noastre şi, anume, credinţa în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Creştinismul stă în picioare sau cade prin mărturisirea dumnezeirii lui Hristos şi prin mărturisirea Învierii lui din morţi, care este începutul învierii tuturor oamenilor din moarte. Deci, aceasta este noutatea radicală a creştinismului: Întruparea lui Dumnezeu în omenirea lui pentru ca oamenii să se îndumnezeiască prin har, şi Învierea lui Hristos pentru ca omul să nu mai rămână în mormânt, ci să fie eliberat din stricăciuni.
În Noul Testament învierea are două înţelesuri, aşa cum se vede din Evanghelia după Sfântul Ioan când Mântuitorul vorbeşte despre învierea morţilor, text pe care noi îl citim în fiecare sâmbătă, când se face, în special, pomenirea morţilor. Şi, anume, prima înviere este învierea sufletului din moartea păcatului. Aceasta este pocăinţa şi primirea iertării păcatelor. Deci, pocăinţa şi iertarea păcatelor este înviere pentru orice om şi, în mod special, pentru creştinii care doresc şi aşteaptă învierea de obşte sau universală. Deci, morţii care aud glasul Lui vor învia; sunt cei care, ascultând Evanghelia lui Iisus Hristos, răspund chemării Mântuitorului Iisus Hristos. Iar la glasul arhanghelului, când morţii din morminte, cei care se află cu trupul în mormânt sau cu trupul descompus în mormânt, atuncea ei vor învia împreună cu toate popoarele şi cu toate generaţiile.
Viaţa în Biserică, deci, are ca punct principal, mai întâi, învierea sufletului din moartea păcatului. Aceasta este premisă şi pregătire pentru învierea din morţi a trupului. Toţi oamenii vor învia, ceea ce înseamnă că învierea este în exclusivitate un dar al lui Dumnezeu, dar nu toţi cei înviaţi vor avea aceeaşi stare. Vor avea stare de fericire cei care s-au pregătit pentru învierea universală încă din timpul vieţii de pe pământ prin învierea sufletului din moartea păcatului. De aceea, noi când ne reunim, când ne întâlnim, când avem o atitudine amicală, dacă nu se poate întrutotul frăţească, simţim darul învierii sufletului din păcatului dezbinării, al izolării, al necomunicării. Păcatul, ca formă multiplă de egoism, aşează un zid nevăzut în jurul eu-lui uman, astfel încât egoismul şi individualismul sunt începutul morţii sufletului prin autoizolare.
De aceea, comuniunea, deschiderea, reconcilierea, împăcarea omului cu Dumnezeu şi a oamenilor întraolaltă sunt început al învierii. Taina Pocăinţei este cea mai profundă experienţă a darului învierii duhovniceşti şi, din acest punct de vedere, mişcarea ecumenică la început a fost o mişcare de pocăinţă. Începând cu anul 1910, cu Congresul Misiunilor, ea a fost o mişcare de pocăinţă şi, anume, dezbinările multe dintre creştini au împiedicat credibilitatea misiunii creştinilor în Africa şi în Asia. Multe certuri dintre creştini au fost o contra-mărturie atunci când era predicată Evanghelia iubirii lui Cristos: Prin aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii sau discipolii mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii (). Ei bine, spaţiul misiunii creştine era un spaţiu de confruntare între diferite confesiuni creştine europene care făceau misiuni în alte continente. De aicea, o anumită culpabilitate a dezbinărilor, a certurilor, a polemicilor, a fost punctul de plecare al dorinţei de refacere a unităţii creştine. Apoi, Primul Război Mondial în care s-au angajat popoare majoritar creştine unele împotriva altora şi Al doilea Război Mondial au fost momente care chemau, de asemenea, pe creştini la pocăinţă, şi deodată cu pocăinţa, cu recunoaşterea greşelilor, s-a dezvoltat şi dorinţa de a reface unitatea sau, cel puţin, de a înlocui disputa cu dialogul, concurenţa cu cooperarea şi vrajba cu o atitudine prietenească.
Ca şi în viaţa duhovnicească şi în viaţa de familie, căutarea aceasta a comuniunii sau refacerea comuniunii creştine sau unităţii creştine vizibile au avut perioade de entuziasm şi perioade de uscăciune. Au fost perioade în care rugăciunea era foarte entuziastă, perioade în care abia se mai zărea ca o practică în viaţa comunităţilor din diferite zone ale pământului. Învăţăm de la Sfinţii Părinţi că dacă nu putem să avem totdeauna în viaţa noastră de familie, de prietenie şi în căutarea unei stări duhovniceşti mai bune, dacă nu putem să avem aceeaşi intensitate, cel puţin să rămânem statornici în căutare. Deci, rugăciunea pentru refacerea unităţii vizibile a creştinilor astăzi nu înregistrează un entuziasm ca în anii ’20-’30, sau ca în anii ’50-’70, însă importantă este statornicia, fidelitatea faţă de ideal.
De aceea, noi vă mulţumim că sunteţi aicea ca martori ai statorniciei în căutarea unui ideal şi mulţumim domnului pastor Zsold Bela pentru frumoasele cuvinte pe care le-a spus despre laodiceeni şi despre actualitatea lor printre noi. Sfânta Scriptură ne arată că, în general, se schimbă generaţiile, dar rămân de-a lungul generaţiilor aceleaşi înclinaţii spre păcat sau spre virtute, exprimate altfel. Aşadar, trebuie să ne luptăm tot timpul, să simţim şi bucuria învierii sufletului din starea de dezbinare, de ceartă, de egoism, de neomenie, de ură şi de răutate pentru că acestea sunt moartea sufletului, după cum ne spun Părinţii din Filocalie, înaintea morţii trupului; răutatea sufletului este o moarte a lui înaintea morţii trupului. Prin urmare, legând taina învierii sufletului din moartea păcatului taina aşteptării învierii universale, avem speranţa că vom întâlni pe cale pe Mântuitorul Iisus Hristos care a spus atât de frumos: „Eu stau la uşă şi bat” (Apocalips 3,20). Şi dacă cineva deschide şi mă primeşte, va sta împreună cu mine pe tron, ceea ce înseamnă bucuria comuniunii şi pacea statorniciei în relaţia noastră cu Dumnezeu.
* ARCB: ÎPS I. Robu: Îndrăznim să cerem ceea ce uneori pare imposibil: unitatea noastră
Excelenţele Voastre, preacucernici părinţi, persoane consacrate, iubiţi credincioşi. Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor. Aşa cum amintea şi Preasfinţitul Arhiepiscop armean cuvântul lui Isus, noi credem că Mântuitorul nostru este prezent între noi, căci nu din alte motive ne-am adunat aici, şi am venit în numele Lui nu pentru altceva decât ca să înălţăm lui Dumnezeu rugăciunea noastră şi să implorăm cu speranţă darul unităţii tuturor creştinilor. Sigur, ştim că multe ne deosebesc; aproape că suntem descurajaţi să credem şi să ne imaginăm cum am fi împreună.
Totuşi, îndrăznim, da, îndrăznim să cerem ceea ce, poate uneori, ne imaginăm imposibilul: unitatea noastră, a tuturor creştinilor. Deşi avem tradiţii diferite, deşi suntem parcă statorniciţi pe o anumită cale, totuşi, rugăciunea ne ridică din ceea ce suntem şi cum suntem, pentru a nădăjdui altfel, pentru a spera altfel şi, încă o dată, pentru a îndrăzni să ne vedem altcum prin darul Duhului Sfânt, nu prin puterile noastre. De aceea, spuneam că nici nu ne imaginăm ceea ce cerem, nu putem descrie exact ceea ce vrem decât, prin sărmane cuvinte, cerem darul unităţii: Ca toţi să fie una. Aceasta este rugăciunea noastră, acesta este cuvântul care ne adună şi ne animă acum şi în zilele care vin. Şi nu numai cele care vin cu programul pe care îl cunoaştem, dar în toate zilele prin ceea ce noi facem în bisericile noastre de fiecare dată punem o cărămidă la această zidire invizibilă a unităţii noastre.
Ca episcop catolic, trebuie să mă refer, cu bunăvoinţa şi cu îngăduinţa Voastră, la un document al Conciliului Vatican. Iată, se împlinesc anul acesta 50 de ani de la începerea lui, 50 de ani în care Biserica noastră, răspândită la mai toate popoarele din lume, a căutat reînnoirea ei. Iată, când vorbeşte în Documentul pentru refacerea unităţii Unitatis redintegratio, primul punct pe care îl pun Părinţii conciliari în faţă este acesta al reînnoirii Bisericii. Şi la fiecare rugăciune a Liturghiilor noastre, la fiecare moment la care ne plecăm în faţa lui Dumnezeu adorându-l şi recunoscând nimicnicia şi păcatul nostru, de fiecare dată noi, iată, participăm la această zidire a unităţii, la această căutare a unităţii noastre. Conciliul recomandă tuturor membrilor din Biserică, din Biserici, că se adresează tuturor de bunăvoinţă, să se reînnoiască, să se reformeze, să se primenească, căci aceasta este o cale privilegiată de căutare şi de realizare a unităţii.
Mai recomandă acelaşi document al Conciliului, Unitatis redintegratio, şi rugăciunea, la fel, mijloc privilegiat de apropiere, de Dumnezeu în primul rând. Dar, această apropiere de Dumnezeu, uşurează apropierea de ceilalţi, de ceilalţi semeni ai noştri din diferite familii de credinţă, uşurează şi gândirea noastră spre o libertate, de care vorbea Preasfinţitul Arhiepiscop armean, acea libertate şi acea legătură tainică cu Dumnezeu care adânceşte adevărata smerenie şi adevărata pace. Acestea sunt trăsături ale vieţii noastre interioare atunci când rugăciunea este cu adevărat rugăciune, rugăciunea care se transformă în braţe ce cuprind lumea întreagă, lumea tuturor confesiunilor creştine, sperând prin cuvintele lui Isus - Ca toţi să fie una - să vedem acest dar extraordinar al unităţii tuturor.
Iată, mă opresc la aceste două puncte pe care ni le recomandă Conciliul, pe care le înţelegem noi ca fiind fireşti, lucruri fireşti, reînnoirea continuă, primenirea noastră interioară zilnică şi rugăciunea zilnică. Acestea sunt căi ale noastre, căi de fiecare zi, dar mijloace, spun încă o dată, privilegiate de a contribui la zidirea aceasta invizibilă, dar care sperăm să devină şi vizibilă, a unităţii noastre.
Multe ne leagă în comun. Şi mă gândesc la Bisericile reprezentate aici de faţă. Multe ne leagă. Şi, în primul rând, această credinţă, această legătură de bază, intimă, cu Dumnezeu. Suntem mult uniţi. Trebuie să desăvârşim această unitate. Şi, iată, Săptămâna Mondială de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor ne cheamă la o conştiinţă reînnoită, la o rugăciune reînnoită, la o smerenie adevărată, pentru a dobândi pacea pe care doar Dumnezeu ne-o poate da.
Cu această întâlnire în Catedrala „Sf. Iosif” începem, aşadar Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea tuturor Creştinilor. Vom merge, ne vom întâlni în diferite biserici, implorând acelaşi dar al unităţii. Dumnezeu să primească rugăciunile noastre, şi vă mulţumesc, încă o dată, tuturor pentru participare. Lăudat să fie Isus Cristos!
PAGINI WEB:
* Reprezentantii BOR, pot fi pusi in fata faptului de a semna Charta Ecumenica impreuna cu alte confesiuni
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/01/29/retrospectiva-saptamanii-unitatii-ecumeniste-la-bucuresti-un-pastor-calvin-a-predicat-in-catedrala-patriarhala-despre-dreapta-credinta-cea-ecumenista-iar-pf-daniel-despre-miscarea-ecumenica/
RăspundețiȘtergerehttp://acvila30.wordpress.com/2012/01/30/retrospectiva-de-la-bucuresti-a-saptamanii-de-rugaciune-pentru-unitatea-crestinilor-din-2012/