"Şi văzând mulţimile, I S-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor". (MATEI 9, 36)
Credinţa ortodoxă în Înviere nu înseamnă doar o acceptare a faptului istoric, ci o conectare, o branşare la energiile Învierii, prin Sfintele Taine, şi o viaţă trăită prin puterea lor. De aceea spunea preotul martir contemporan Daniel Sasoev că mântuirea e prin credinţa în Hristos şi prin faptele bune ale acestei credinţe, dar puterea, energia, faptelor bune este luată prin Sfânta Împărtăşanie. Despre această "viaţă", putere, energie, spune Domnul Hristos că nu o ai fără cuminecarea cu Trupul şi Sângele Lui. "Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi." ( Ioan 6, 53)
Foto: Cornel Pufan |
Căci cel mai adesea, comuniunea dintre ortodocşi n-are "trup şi sânge", e pur ideatică, teoretică, "spirituală", frizează caragialesca sentinţă: "sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire". Ortodocşii sunt experţi în a se mustra şi pune la punct în numele Adevărului ( efect al excesului de "Ortodoxie citită", şi nu din cartea de rugăciuni!). Dar ce greu îşi dau mâna sau îşi lipesc umerii ortodocşii în solidaritatea cea de toate zilele! Ce greu sparg ghipsul grijei de a nu li se şifona ortodoxia, ca să te îmbrăţişeze, cald, frăţeşte! Nu judec aici persoane; ci ceea ce aduce în inima mea, râul rece şi tulbure a ceea ce poartă numele, cel mai adesea, astăzi, de Ortodoxie! Şi care, acesta fiind lucrul cel mai grav, sabotează apropierea oamenilor de Hristos!
Aruncaţi o privire în blogosfera ortodoxă şi veţi vedea că forma cea mai vie, mai dinamică, de comuniune dintre noi e derivată din apărarea Ortodoxiei, din frică: unii de alţii şi de restul lumii. Şi, astfel, în numele despătimirii suntem reci ca nişte cadavre; în numele luminării ne scoatem ochii unii altora cu citate patristice cât bârnele. Iar, în numele îndumnezeirii, uităm gesturile elementarei preţuiri...
Ortodoxia nu este muzeu şi noi, ortodocşii, mai ales cei mai "citiţi",
paznicii lui. Lumea arde, cum spunea Păr. Paisie Aghioritul şi Ortodoxia
este apa vie a Învierii care poate stinge acest foc infernal. Să nu
transformăm hidrantul în vitrină cu antichităţi. Căci pe sticla lui
scrie, cu litere roşii, de sânge: ÎN CAZ DE INCENDIU SPARGEŢI
GEAMUL! Asta înseamnă zgomot, cioburi, fum, ruine, bălţi în care apa vie
s-a amestecat cu funinginea ... Înseamnă răni şi arsuri, pagube şi
distrugeri...
Poate din tot muzeul admiraţiei noastre bimilenare atât va rămâne... DAR OAMENII DIN EL VOR FI ÎN VIAŢĂ! Cristelniţa, icoanele, Evanghelia, Potirul vor arăta, poate, ca după război: DAR îşi vor fi ÎMPLINIT ROSTUL!...
Nu ştiu cât de corectă este teologia liturgică a părintelui Schmemann. Sunt specialişti în liurgică pentru asta. Dar, ştiu, aşa cum spunea păr. Serafim Rose, că avea inimă bună, rănită de starea credincioşilor ortodocşi şi a tuturor oamenilor din vremea sa. Că dorea din toată inima ca oamenii să descopere Liturghia, şi prin ea să se bucure, să se împărtăşească de fericirile Ortodoxiei. Că se temea că viaţa sa lipsită de mari suferinţe, confortul lui de profesor universitar, i-ar putea periclita mântuirea... Că a primit cancerul şi moartea cu bucurie... Că deşi a fost cleric, a denunţat virulent clericalismul... Că a întors întotdeauna şi obrazul celălalt detractorilor şi duşmanilor săi... CĂ A FOST ca şi CREŞTIN UN OM VIU, NU O PĂPUŞĂ ORTODOXĂ! CĂ L-A IUBIT şi L-A SLUJIT PE HRISTOS! Cum şi cât va judeca Hristos Însuşi! I-am publicat textele pentru fărâma de dragoste reală care pulsează în ele şi care face ca Ortodoxia dânsului să fie percepută ca o mână ce se apropie de obrazul ortodoxului contemporan spre a şterge o lacrimă, nu ca să dea o palmă...
Din aceleaşi motive public şi fragmente din predicile păr. Dudko: pentru că şi dânsul e unul din puţinii predicatori ortodocşi care, deşi combate ateismul, se adresează unor oameni în carne şi oase, nu unor idei; nu de la anvonul de lemn al unui monument istoric, nu cu orgoliul deţinătorilor adevărului, ci dintr-o inimă străpunsă, ca şi trupul Mântuitorului, de rănile iubirii de oameni. Curajul părintelui nu e din spirit de frondă, ci rodul exclusiv al dragostei. Dânsul nu apără Ortodoxia, ci o frânge şi o dă spre gustare duşmanilor ei. Fiecare cuvânt al lui, plin de blândeţe, transmite o atingere caldă de Hristos, o atingere care spune: Luaţi, gustaţi, vedeţi că bun este Domnul... Ca un adevărat cunoscător al harului, părintele Dudko ştie că doar din gustarea cu inima a bunătăţii lui Dumnezeu se naşte adevărata pocăinţă...
În urma unui articol calomios publicat despre el, într-un ziar sovietic, iată cum răspundea, în 1977, acest adevărat reprezentant a ceea ce păr. Serafim Rose numea " Ortodoxia inimii":
Cu acestă contribuţie mă voi prezenta în faţa lui Dumnezeu şi-I voi spune: Iată, Doamne, tot ce am putut face... Să mă bage în închisoare, să-mi provoace accidente, să mă împuşte... Ştiu pentru ce voi suferi din nou!"...
Sursa: Oameni si Demoni - ORTODOXIA: credinţa care ne înviază sau ne împietreşte inimile?
***
Cu mila Domnului, mergând când pe
picioare, când pe genunchi, sunt de mai bine de cincisprezece ani în
Biserică. În acest răstimp am avut bucuria să văd multe colțișoare de
rai și să ascult nenumărați părinți cu viață curată. Mărturisesc că nu
credeam ca după atâta vreme să mă mai poată impresiona ceva în mod
deosebit.
În vara anului trecut însă (2010 n.n.) am poposit pentru vreo 4 zile la mănăstirea Lupșa din Alba. Aici am aflat o mică obște de monahi frumoși, iubitori ai liniei duhovnicești ce o avem de la Cuviosul Siluan Athonitul (de altfel, Cuviosul Siluan cel Mare este al doilea hram al bisericii mari a mănăstirii).
Tot aici, la Lupșa, am descoperit rugăciunea lui Iisus rostită în biserică la vreme de vecernii. O rânduială de obște cu 400 de „Doamne, Iisuse”, apoi alte 100 rugăciuni scurte la Maica Domnului, apoi la Sfântul Siluan ori la diferiți sfinți. Ea este identică cu cea de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul de la Essex, ctitoria Arhim. Sofronie Saharov, unde tot anul trecut mi-a ajutat Domnul să ajung. Rânduiala facerii slujbelor cu „Doamne, Iisuse” se trage însă din Sfântul Munte, de la chiliile pustniceşti din Karulia, Katunakia, Kavsokalivia, dar nu numai. Părintele Sofronie, ca monah aghiorit, a preluat-o, silit fiind şi de condiţiile practice ale obştii sale de la Essex (multietnică şi, la început, lipsită de cărţile de cult).
Primul contact cu o astfel de rânduială de rugăciune de obște este răvășitor. Prezența în biserică la rugăciunea ceasta devine un barometru onest care îți dezvăluie întreaga neputință și akedie a firii, dar trezește și un dor neostoit de a trăi fără încetare cu Domnul.
Deși s-au editat nenumărate cărți care vorbesc pe-ndelete despre practica rugăciunii lui Iisus, am observat că de cele mai multe ori părinții sfătuiesc ucenicii să se roage cu „Doamne, Iisuse” cât și cum pot. Astfel, rugăciunea ceasta de toată vremea, zisă și a monahilor, devine pentru mirean un fel de accesoriu pentru vremurile în care nu are altceva de făcut – în drum spre școală, în drum spre casă, prin magazine, când spală un vas ori înainte de a adormi. Nu spun acestea cu sens peiorativ, e bine că oamenii se roagă cât și cum pot. E o măsură și asta, iar pentru vremurile noastre se poate socoti chiar o măsura mare.
Cele ce voi spune de acum sunt doar impresiile mele personale, cu totul subiective, așa cum le-am simțit și trăit. Rânduiala de obște cu rostirea lui „Doamne, Iisuse” este o slujbă… dificilă, greu de parcurs cu mintea și inima. Realizezi de-ndată că e cu totul altceva decât te așteptai să fie. Realizezi că slujbele noastre, Liturghia în special, dar și celelalte, se desfășoară înaintea noastră aidoma unui spectacol (la care, desigur, suntem co-participanți), cu momente și gesturi liturgice bine stabilite care rememorează întreaga istorie a mântuirii noastre. Desfășurarea ceasta pas cu pas, ca într-un algoritm, ușurează cumva înțelegerea și participarea noastră la slujbă. Rânduiala cu „Doamne, Iisuse”, îți dă o altă vedere a lucrurilor. Pomenirea neîncetată a Numelui și lipsa unei desfășurări ori a unor momente anume, dă un caracter ușor static care însă te pune pe jar. Rugăciunea ceasta nu îți dă voie să ieși din tine, să te gândești la altceva. La fiecare 2-3 secunde se aude iarăși și iarăși din strana în care pâlpâie o lumânare, aceeași scurtă și dulce rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi și lumea Ta!”. Iarăși, și iarăși, și iarăși, și iarăși, și iarăși. Și o bucurie de nedescris te inundă și parcă te doare că te-ai rugat astfel doar pe autobuz sau la coadă la Orange, când de fapt se putea mai des. Și iaca, în vreo două ceasuri rânduiala ceasta se sfarșește, dar parcă nu-ți vine să o mai lași. Parcă nu te lasă inima…
Dimineața, după rânduială, Sfânta Liturghie și un număr mare de credincioși și monahi se împărtășesc. În următoarea zi se împărtășesc alții. Uimire, bucurie și cutremur. Deasa împărtășire fiind și ea o rânduială a obștii de la Essex pe care pr. Rafail (Noica) în conferințele sale ne-a dezvăluit-o și care se trăiește aidoma în mănăstirile legate întrucâtva de Părintele Sofronie. Din păcate asta nu se întâmplă în prea multe locuri. Deși Sfinți mari au scris inspirat despre împărtășirea deasă, încă suntem tributari unor catehisme mai noi care rânduiesc nejustificat ca fiind suficientă împărtășirea de 4 ori pe an.
Mulți se odihnesc astăzi în felul cesta curat, evanghelic de a trăi Ortodoxia pe linia duhovnicească a cuviosului Siluan continuată de Arhim. Sofronie și de ucenicii acestuia dintre care avem încă aproape pe Avva Rafail Noica și Arhim. Zaharia Zaharou.
La ceas de miezonoptică, întâmpinat cu un cuvânt bun și un ceai cald la pangarul părintelui Simeon la Lupșa sau al părintelui Anthony la Essex, nu pot să nu observ că tocmai acestea sunt cele mai frumoase și îngrijite pangare mănăstirești din câte am văzut.
Am realizat parcă pentru prima oară care este esența viețuirii creștine. Ea este cuprinsă în chip profetic în cuvintele Psalmisului (115, 4): „Paharul mântuirii voi lua (Sfânta Împărtășanie) și numele Domnului voi chema (chemarea numelui lui Iisus)”. Cu cât trăim mai adânc, mai deplin, mai des aceste realități duhovnicești, cu atât mai mult suntem mai aproape de Viață.
De Laurentiu Dumitru
Sfantul Munte Athos - Spre Hristos via Lupșa, via Essex. Câteva gânduri despre rugăciunea de obște cu “Doamne, Iisuse…”
Multumesc pentru strangerea de mana...
RăspundețiȘtergereMa bucur ca ai postat articolul lui Laurentiu. Si mie mi-a mers la inima...
Apropo de Laurentiu: i-a nascut sotia. O fetita. O cheama Xenia. Inmulteasca-le Domnul bucuria...
Cu nadejdea ca in toate te impartasesti de dragostea lui Hristos, te imbratisam, noi, prietenii tai din Piatra.
Multumesc Marius! Nadajduiesc ca Hristos sa inmultesca bucuria tuturor fratilor Lui mai mici iar celor carora viitorul de-abia li se deschide in fata, ca acesta sa fie cat mai plin de lumina invierii.
ȘtergereCat, in ceea ce ma priveste, am impresia ca cu cat ma impartasesc mai mult de dragostea lui Hristos, cu atat si durerea se adanceste. Pe semne ca in lumea aceastea ele vin cumva impreuna. Mergem insa inainte...