P. Dumitru Staniloae - cuvinte pentru vesnicie

  

Hristos nu S-a facut om ca sa plece definitiv dintre noi

In Biserica Ortodoxa exista aceasta credinta ca Invierea lui Hristos a dat un sens intregii creatii. Noi, inviind, vom duce cu noi cunostinta intregii creatii. Ea ne-a imbogatit prin cunoasterea lui Dumnezeu. Dar nu stim sigur ca a fost opera lui Dumnezeu decat prin faptul ca noi vom trai in veci, ducand cu noi constiinta a ceea ce am facut in lume, [prin] faptul ca prin toata creatia ne-am ajutat unii pe altii, [prin] faptul ca intreaga creatie a capatat un sens. De aceea, in slujbele Bisericii Ortodoxe se si sfintesc toate prin Hristos Cel care a inviat. Daca Hrisots ar fi inviat si s-ar fi dus definitiv de la noi, si n-ar fi si cu noi prin Duhul Sfant, atunci El nu ar insemna nimic pentru viata noastra in lume. El inseamna atat de mult pentru ca dandu-ni-Se prin Taine, El sfinteste apa, sfinteste painea, sfinteste untdelemnul, sfinteste vinul. Si preotul, prin harul necreat, prin energia necreata a lui Hristos pe care l-a primit de la Apostoli, si Apostolii de la Hristos la Rusalii, sfinteste toate. E sfintita curtea, e sfintit grajdul, sunt sfintite uneletele, sunt sfintite mancarurile. Poporul nostru duce parga tuturor celor pe care le culege el din natura, le duce la biserica pentru ca sa fie sfintie; face semnul crucii asupra painii, face semnul crucii asupra tuturor mancarurilor. Toate se sfintesc, in toate vine Hristos cel inviat.

Hristos nu S-a facut  om ca sa plece definitiv dintre noi, ci El a spus: "Iata Eu cu voi voi fi in toate zilele", "mergand, invatati pe oameni, botezandu-i in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh", adica dandu-Ma pe Mine lor, ca prin voi sa se dea intregii firi, si intreaga fire sa fie un mediu plin de Mine, ca sa traim nu intr-o natura separata de Dumnezeu, ci intr-o natura sfintita de Dumnezeu. Occidentul nu cunoaste lucrul acesta, occidentul socoteste ca Hristos a dat o satisfactie o mare [...] lui Dumnezeu de pacat, si pe urma S-a retras in cer, si pe urma a lasat un loctiitor, ca are numai o gratie creata. Si atunci, au despartit toata natura de Dumnezeu, si au folosit-o numai ca un mijloc al tehnicii. Ori, a folosi natura numai ca un mijloc al tehnicii, lipsita de sfintenie, nu e un lucru deplin, nu e un lucru satisfacator. Cine stie unde poate sa duca si tehnica aceasta?! Noi avem un respect si fata de natura, oamenii nostrii vad si in toate ale firii taina lui Dumnezeu.

Numai in comuniune este fericirea

Cine se deschide mie atata de mult ca cel care ma iubeste? Si cui ma deschid eu atat de mult ca celui care ma iubeste? Intre cei ce se iubesc exista o comunicare, se daruieste unul altuia, nu mai este inchis fiecare in el insusi. Fiul lui Dumnezeu S-a facut om dar si-a luat o umanitate care e insufletita de  dumnezeirea Lui capabil de o iubire nesfarsita. Si prin umanitatea Lui, in tot ce are El omenesc ne-a aratat iubirea. El a inaltat umanitatea la aceasta putere iubitoare, nesfarsita. Vedem prin El ca om pe Dumnezeu, Il simtim frate, El s-a facut cu adevarat Frate cu noi, si ne da puterea sa putem fi si noi frati.

Numai in comuniune este fericirea. Cu cat cineva se deschide mai mult, cu atat imi arata ca ma iubeste mai mult si cu atat ma face mai fericit. Cu cat imi da cineva mai multa atentie cu atat ma face fericit. Daca se uita cu dispret la mine, daca se inchide fata de mine, daca ma nesocoteste pe mine sunt nefericit. Numai atentia lui ma face fericit. Dar cata atentie ne-a dat Cel ce este Fiul lui Dumnezeu, care are El iubirea nesfarsita. Cata iubire ne-a dat El?! Cata iubire ne-a aratat Tatal ceresc, dand pe Fiul Sau, Insusi facandu-L om ca noi, si pe Sine sa mearga pana la jertfa de Sine ca sa arate iubirea Lui fata de noi. Datoria noastra este sa-i raspundem si Lui cu iubirea noastra si sa raspundem tuturor oamenilor cu puterea iubirii ce ne-o da El.

Ce putere da crestinismul inaltarii umanitatii?! Si poate ca astazi simtim mai mult ca totdeauna necesitatea acestei iubirii intre noi, cand vedem atata dezbinare intre oameni, cand vedem pe fiecare afirmandu-se pe el impotriva celorlalti, cand vedem pe fiecare neurmarind decat interesul lui, vedem cata nefericirea aduce aceasta intre oameni. Ce bine ar fi daca am urma lui Hristos si daca ne-am socoti fiecare fericiti sa ne iubeasca altii si am dori fericirea celorlati prin iubirea ce le-o aratam noi! Asta este mantuirea: cresterea in iubire, cresterea nesfarsita si viata nesfarsita in iubire. Asta este!

Crestinismul este religia mantuirii pentru ca este religia iubiri. Este religia plina de sens, pentru ca Dumnezeul crestinilor este un Dumnezeu al iubirii, un Dumnezeu al Treimii iubitoare, un Dumnezeu care a dat pe Fiul Sau, L-a dat, L-a facut om ca sa fie aproape de noi, ca sa poata comunica prin calitatea Lui de om si sa sa poata comunica toata puterea Lui iubitoare, puterea infinita a iubirii Lui in care vom creste in vecii vecilor.

Dumnezeul Sfintei Treimi este Dumnezeul mantuirii

Despre mantuire nu vorbeste decat crestinismul in mod satisfacator. Religiile orientale, religiile pagane, care nu cunosc un Dumnezeu personal, si care socotesc ca dupa ce omul sfarseste viata de aici se scufunda intr-o esenta inconstienta, nu pot vorbi de mantuire, si nici nu vorbesc de mantuire. A nu mai fi insemneaza a nu te mantui. Ce bucurie mai ai, daca nu mai esti constient dupa ce treci de aicea? Si ce viata mai ai? Incat, ideea de mantuire e propie religiilor personaliste, care cunosc un Dumnezeu personal. O au si iudeii, pentru ca si ei cunosc un Dumnezeu personal, o au si mahomedanii, pentru ca si ei cunosc un Dumnezeu personal, dar intelesul cel mai deplin al mantuirii nu-l are decat crestinismul, pentru ca Dumnezeul crestin este un Dumnezeu adevarat, pentru ca este un Dumnezeu al iubirii, pentru ca nu este [doar] o singura Persoana care nu iubeste pe nimenea, ci este un Tata, un Fiu, si ei se iubesc, si un Duh Sfant, de care se bucura fiecare pentru ca sta alaturea cu El in iubire fata de celalat. Dumnezeul crestin, Dumnezeul Sfintei Treimi, este Dumnezeul adevaratei mantuiri, si numai El ne poate da si noua, ca persoane, o viata dupa moarte si o viata fericita, implinita prin iubirea care de la El vine si la noi. Deci, numai crestinismul da un sens vietii pamantesti. Stim pentru ce traim. Traim ca sa ajungem la o viata dupa moarte, la o viata fericita. Daca numai e nimic dupa viata de aici, atunci nu mai este mantuire, si celelalte religii nu pot vorbi de manturie. Si ce sena are atunci viata? Numai daca ne putem bucura de o mantuire, adica daca nu disparem total din existenta dupa viata aceasta, numai atunci viata aici pe pamantare un sens. De aceea in Noul Testament se identifica de foarte multe ori mantuirea cu viata de veci. Astfel la Ioan 3,16 se spune ca "Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică". Deci asta este mantuirea: atunci cand mori sa treci la viata de veci. "Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El" (Ioan 3,17), adica sa aibe viata de veci.

Dar in mod special, ortodoxia accentueaza caracterul acesta si scopul acesta al credintei: mantuirea. De aceea ortodocsii si catolicii, sa zicem, numesc pe Iisus Hristos si Mantuitorul. N-am auzit grupurile neoprotestante sau sectare sa-i spuna Mantuitorul, pentru ca nu socotesc in mod hotarat ca e Dumnezeu, ci doar un prooroc oarecare. De aceea nici nu-i spun Hristos, ci numai Iisus, nume pe care l-au avut si alte personalitati in Vechiul Testament. Ori numai daca El este Dumnezeu sau Hristos, El ne poate mantui, numai daca e Fiul lui Dumnezeu, El Insusi. Si invatatura noastra este ca Insusi Fiul lui Dumnezeu a fost trimis de Tatal Sau in lume, ca sa ia si fata de om, sa ia si fire omeneasca, ca sa se infrateasca cu noi, fara sa inceteze sa fie Dumnezeu, ca in unire cu El sa capatam si noi calitatea de frati ai Lui, frati ai Fiului lui Dumnezeu si Fii ai Tatalui ceresc, sa intram in aceasta relatie de iubire a Sfintei Treimi. A venit Fiul lui Dumnezeu aici, S-a facut om, S-a infratit cu noi, ne-a infratiti si pe noi cu El, ne-am facut frati ai Lui, ca sa ne iubeasca si pe noi Tatal Lui, ca sa fim si noi fii ai Tatalui ceresc, sa ne bucuram de toata iubirea de care se bucura El, sa ne bucuram de iubirea Lui de frate, sa ne bucuram de iubirea de Dumnezeu, de Tata.

Mantuirea consta in viata de veci a noastra, in viata de veci plina de fericirea pe care n-o avem aici, viata de veci in care inaintam la nesfarsit in iubirea lui Dumnezeu, ca niciodata nu putem ajunge sa cuprindem toata iubirea cata ne-o arata Dumnezeu. Iisus Hristos este numit de aceea Mantuitorul. In Epistola catre Filipeni 3,20 se spune: "noi n-avem cetate statatoare aici, ci avem cetate statatoare in cer, acolo este viata noastra vesnica, aici e trecatoare". De aceea asteptam din cer Mantuitor, si acesta este Iisus Hristos. Deci mantuirea este o iubire nesfarsita a lui Dumnezeu fata de noi, o iubire deplina a lui Dumnezeu fata de noi. Ne umple pe toti de iubire fata de El, dar facandu-ne frati ai Lui si Fii ai aceluiasi Tata ceresc, ne da si puterea sa ne iubim pe noi insine.

Omul restaurat nu e decat omul in Dumnezeu

Omul a fost facut pentru a inainta spre nemurire prin folosirea curata a naturii, prin oprirea de la folosirea ei prin pofte pacatoase. Omul a fost facut ca prin toata viata lui legata de Dumnezeu sa vada si pe Dumnezeu in natura. Si numai acesta este omul restaurat, omul care n-a cazut prada mortii, ci se restaureaza in relatia lui cu Dumnezeu prin natura. Asta a facut-o Hristos, venind si facandu-Se om, om curat, om care n-a mostenit prin patima pacatul stramosesc, om nascut din Fecioara, om care n-a avut nici pacatele noastre ca pacate personale, dar Le-a luat din vointa de a muri pentru noi si pentru pacatele noastre, Le-a luat asupra Sa, si a murit ca jertfa, schimband sensul mortii ca pedeapsa, in sensul mortii ca jertfa de iubire pentru altii. La asta trebuie sa ne ridicam si noi in Hristos. Acesta e omul care ar trebui sa fie, daca n-ar fi cazut in pacat, omul restaurat, omul care ar fi ajuns, cum spune Sfantul Irineu, la nemurire prin eforturile sale de tot mai mare apropiere de Dumnezeu. Omul restaurat nu e decat omul in Dumnezeu si omul in Dumnezeu a fost primul nascut intre multi frati, Iisus Hristos. Si noi in legatura cu El devenim oameni restaurati. Il avem pe Hristos in noi. Este ca un fel de Eu in eul nostru. Nu mai suntem izolati de El, nu mai suntem fara El, nu mai suntem fara Dumnezeu. Omul fara Dumnezeu e un om marginit, un om plictisit, un om supus placerilor trecatoare, un om care se amageste de ele si pe urma se plictiseste de ele, nu e multumit cu lumea aceasta si nu vede si alta existenta, si toate isi pierd sensul. Omul restaurat este un om plin de intelepciune, plin de cunosterea sensului existentei.

Cunoasterea apofatica 

Cunoasterea acesta apofaptica vine din faptul ca in ortodoxie au un rol asa de mare tainele. In taine e prezent Hristos, ori tocmai de aceea este prezenta infinitatea Lui. Niciodata nu vom putea sa patrundem in acest Hristos din taine pana la capat, si nici in noi care-L avem pe Hristos. De aceea suntem deschisi si unui progres infinit, si unei aspiratii infinite, si ne dam seama ca omul, avand pe Dumnezeu in El este imposibil de a-L cuprinde in marginile ratiunii. Stim ca fiecare om are o valuare vesnica, si ca fiecare om se deosebeste de celalalt, si ca fiecare om este foarte important pentru celalalt, are nevoie de celalalt si ceilalti au nevoie de el. Niciodata nu termin in a voi sa cunosc mai mult pe celalalt, el mereu trebuie sa-mi vorbeasca pentru a se descoperi pe sine, eu mereu trebuie sa-i vorbesc pentru a ma descoperi pe mine, dar totdeauna ramane ceva ce nu poate fi pronuntat, totdeauna ramane mai presus de ceea ce se poate pronunta. Omul se descopera prin cuvant, dar nu se descopera deplin niciodata prin cuvant. Taina lui ramane nesfarsita pentru ca este in Dumnezeu cel nesfarsit. Cu atat mai mult taina lui Dumnezeu este nesfarsita si de aceea nu poate fi exprimata niciodata deplin ci ramane totdeauna in taina, adica imposibil de exprimat tot ceea ce este. Asta este cunoasterea apofatica, ceea ce simtim, dar nu putem exprima din Dumnezeu si chiar din om, si chiar din lucruri. Ramane intotdeauna peste toate un acoperamant de taina, si asta ne da posibilitatea sa inaintam mereu in cunoastere, fara sa ajungem sa epuizam cunoasterea.

 In occident se pune foarte mare pret pe cunoasterea rationala. Ei cunosc totul numai prin ratiune, dar ratiunea numai imparte, numai desparte, ratiunea nu vede si ceea ce uneste, ratiunea poate spune ca eu sunt eu si tu esti altul, dar nu poate spune ce e legatura dinte mine si tine, nu poate spune ce devin eu mereu prin legatura cu tine. Adica mereu ramene ceva care nu se poate exprima, nu numai prin fiecare lucru in sine, prin fiecare persoana, dar nu se poate exprima nici pentru aceasta armonie care exista intre toate. Cu atat mai mult nu se poate exprima Fiul lui Dumnezeu care le-a facut pe toate, nu se poate exprima taina lui Dumnezeu in care fiecare persoana nu poate fi cugetata fara celelalte persoane. Daca eu nu pot fi cugetat fara o alta persoana, cu atat mai putin poate fi cugetat Dumnezeu in intregime ca o singura Persoana, fara celelalte doua Persoane. Foarte multe sensuri are acest apofatism, aceasta neputinta de a exprima deplin pe Dumnezeu.

Prezenta tainica a lui Hristos

Fara taine nu avem decat discursul despre Dumnezeu si pretentia apusenilor ca ei prin ratiune ne pot spune totul despre Dumnezeu. Sunt foarte marginiti, raman in marginire. Ori noi traind taina prezentei lui Dumnezeu traim in El, si asta este mantuirea noastra. Mantuirea este legata de Taine, de unirea cu Hristos in Taian Botezului, de unirea cu Hristos in Taina Impartasirii de Trupul si Sangele Lui. Nu le putem intelege niciodata, dar El este prezent in noi, si mereu vine prezent in noi prin Taina Sfintei Impartasanii. Prezenta lui Hristos, aceasta este mantuitoare, si noi avem aceasta convingere a prezentei lui Hristos in noi, vorbind de asa-zisa energine necreata. Eu dau mana cu cineva, si ma comunic lui prin mana pe care i-o dau, prin energia pe care i-o transmit, fara sa ma confund cu el. E o taina aceasta unire, dar n-as avea nicio bucurie si n-as avea nicio intarire daca n-as fi unit cu El. Daca ma intareste unirea cu un om, cum nu m-ar intari unirea cu Dumnezeu, cum nu m-ar intari unirea cu Persoana lui Hristos, si nu numai cu Persoana Lui ci si cu Duhul cel Sfant, si cu Tatal. Ne face pe toti frati ai Lui, ne face pe toti fii ai Tatalui Ceresc, ne umple pe toti de Duhul Lui. Asta este mantuirea noastra, suntem uniti cu Dumnezeu, daca credem in El, daca nu Il despartim de noi in mod juridic, in mod rational. Atunci noi devenim tot mai puternici in a inainta in El, aspiratia noastra spre El e tot mai mare, si pentru ca este Binele si Iubirea prin excelenta, crestem si noi in bine si in iubire continuu. Numai depasirea egoismului ne scoate din izolare, din stramtime, din ingustime, numai ea ne umple de largimea lui Dumnezeu, infinitatea lui Dumnezeu, de viata vesnica a lui Dumnezeu.

Invierea Maicii Domnului dovada a inviereii noastre

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a nascut ca om, nu dupa legile firii, El s-a nascut depasind legile oarbe ale nasterii obisnuite ale oamneilor si de aceea El a putut sa fie fara de pacat si a putut sa moara, nu pentru pacatul Lui ci pentru pacatele noastre, altfel crucea Lui n-ar avea niciun rost. De aceea in mod logic cei ce refuza nasterea Lui din Feciaora, refuza si valuarea crucii. Noi vedem valuarea crucii in faptul ca El nu e un om de rand care S-a nascut in mod obisnuit dupa legile oarbe ale acestei existente, ci este Fiul lui Dumnezeu care Si-a luat Trup din Fecioara Maria. Ori, daca ea este trupul din care si-a luat El trupul Lui si pe care L-a transfigurat, si pe care l-a inviat, El nu putea lasa trupul ei sa putrezeasca, sa se strice, sa se corupa asa cum sunt trupurile celorlalti oameni. Daca El a inviat, El a voit sa dea o dovada ca si noi vom invia, dar in mod special si in primul rand va invia ea. Noi vom invia la sfarsit, cand toata randuiala lumii acesteia se va schimba, cand toate legile lumii acesteia se vor schimba. Insa, a voit sa arata ca nu numai El ca Fiul lui Dumnezeu facut om a inviat, ci si ca invie cineva dintre oameni, un reprezentant dintre oameni, si anume aceea din care si-a luat sangele Lui, trupul Lui, viata Lui omeneasca.


E propiu ortodoxiei, ca sa nu prezinte niciodata pe Maica Domnului separata de Hristos, cum se intampla in occidnet cu tablourile Madonei. Totdeauna este in legatura cu Iisus Hristos. De aceea ea este cea mai aproape de El. Cine poate fi mai aproape de fiul ei decat o maica?! El se face Fiul unei mame, iubeste o mama omeneasca cum iubim noi pe mama noastra. Asculta rugaciunile ei, cum ascultam noi rugaciunile mamei nostre.  Ea palpita pentru tot ce palpita El. El a venit ca sa ne iubeasca pe noi, sa se rastigneasca pentru noi. Nu poate ca sa nu ne iubeasca si ea pe noi, nu poate sa nu aibe si ea toate durerile pe care le are El pentru nenorocirile noastre, nu poate sa nu sara si ea in ajutorul ei cum vine El in ajutorul nostru, dar numai de la El este toata puterea ei. El este Mantuitorul, ea este numai cea care din legatura cu El primeste si ea putere sa ne ajute in diferite necazuri, in diferite greutati.

In iubire fiecare persoana e in cealalta si nu se confunda

Cu cat e mai mare iubirea, cu atat e mai mare si unirea. Si noi spunem ca in Dumnezeu este o singura Fiinta, dar in trei Persoane. Si oamenii au o singura natura, dar sunt atatea persoane pentru ca sunt marginiti. Ca daca n-ar avea aceeasi natura nu s-ar putea iubi. Dar numai pentru ca au aceeasi natura, insa ca persoane sunt deosebite, se iubesc. Asa e si in Sfanta Treime. E o singura Fiinta dar cu mult mai unita decat este natura oamenilor, pentru ca oamenii au adus prin egoismul lor, prin ceea ce numim pacat, au adus o anumita sciziune, o anumita slabire in natura lor. In Dumnezeu nu exista; exista o singura Fiinta si exista trei Persoane deosebite, pentru ca atat unitatea Fiintei, cat si deosebirea lor ca Persoane, ca unu-i Tatal, unu-i Fiul, unu-i Duhul Sfant, sa faca sa fie deplin uniti. Si de aceea spunem ca e un singur Dumnezeu, gandindu-ne la Fiinta cea Una, si gandindu-ne la iubira negrait de stransa care este intre Ei.

E foarte ciudat si foarte minunat lucru, ca, cu cat se iubesc mai mult doua persoane, cu atat se afirma mai mult una pe alta, cu atat se feresc mai mult de a se confunda. Nu se confunda pentru ca eu, iubindu-l pe celalalt cu toata puterea mea, trezesc in el afirmarea mea. El se bucura de mine, el ar fi nefericit fara mine, se bucura de iubirea mea si eu ma bucur de iubirea lui, ne afirmam si ne si unim prin iubire. Asa e si in Sfanta Treime: cu cat il iubeste Tatal mai mult pe Fiu, cu atat e mai mult iubit Tatal de Fiul si deci cu cat sunt mai uniti, cu atat sunt mai  neconfundati.

Asta este: un Dumnezeu in trei Persoane, nu un Dumnezeu monopersonal. Monoteismul nu e monopersonal. Monopersonalismul este ceva imperfect, cum si politeismul este ceva imperfect, ca politeismul desparte fiinta si atuncea aproape ca nu exista punte intre ele. Zeii elini erau foarte despartiti, si se confunda atunci cu fortele naturii, ca nu mai e constiinta unui Dumnezeu mai presus de fortele naturii. Si unul e zeul oceanului, unul e zeul pamantului, unul e zeul soarelui, ba merge pana acolo ca una e zeita placerilor carnale, Venus. In orice forta vad un zeu, dar e un panteism care nu vede dincolo de lumea aceasta, si nu-ti da nicio perspectiva dincolo de lumea aceasta. Numai un Dumnezeu care nu e una cu lumea, care a creeat lumea din nimic, si este din veci, numai El ne poate da o vesinicie pe care nu o putem avea in lumea aceasta care este creata. Asa se intelege monoteismul crestin, un monoteism tripersonal, monoteism treimic, nu monoteism monopersonal. Nu ne putem inchipui cat de intima, cat de mare este unitatea intre cele trei Persoane incat nu se simt deloc despartite. Fiecare este in cealalta si tot nu se confunda.

Vesnicia se traieste in temporalitate de cand a venit Hristos pe pamant

Omul nu se poate impaca cu gandul ca va sfarsi definitiv. Pentru ce ar trai atunci? El are aspiratia sa depaseasca mediocrul, sa stie mai mult, sa fie mai bun, sa ajute mai mult pe altul, sa devina mai cum se cuvine sa fie un om. Animalul nu stie de asta. El stie de clipa prezenta, de placerea prezenta. Eu totdeauna vreau mai mult si pe plan moral si pe plan intelectual. Nici in preajma sfarsitului, in preajma mortii, nu ma lasa aceasta nadejde. Ori asta trebuie sa corespunda unei realitati, aceasta mare forta a nadejdii existente in om. Nadejdea de care omul nu se poate desparti trebuie sa corespunda gandului ca el este pentru vesnicie. Deci, intr-un fel, este o fiinta pentru vesnicie, tinde spre vesnicie, are in el potenta vesniciei, are virtualitatea vesniciei, dar, pe de alta parte, el singur nu si-ar putea da aceasta vesnicie, sau, a impacat acest gand al vesniciei cu ideea ca nu-si poate da o fericire vesnica, cu gandul unei existente nefericite. Si la greci exista aceasta, in infern, si in Vechiul Testament exista aceasta. Dar Hristos ne-a adus dovada ca vom avea o vesnicei fericita daca vom crede in El. Sigur, daca nu vom crede in El vesnicia noastra nu va fi fericita pentru ca, faptul ca Trupul Lui a inviat va face ca toata marterina sa nu se mai corupa si toti vor invia, insa vom invia intr-o fericire cei ce vom fi cu El in iubire. Vesnicia fericita nu poate fi decat in iubire, si cei ce nu-L iubesc pe Hristos nu vor fi intr-o vesnicie fericita. Ori iata cum a venit vesnicia prin Hristos in mod deplin in lume.

Fiul lui Dumnezeu cand S-a nascut, El nu S-a nascut din legea aceasta permanent stapanitoare asupra noastra, a unirii dintre un barbat si femeie. A venit ca Cel ce era deja din veci, exista ca Persoana, si si-a luat numai fire omeneasca, S-a facut si Persoana firii omenesti. Deci iata, in El este si vesnicul si este si temporarul. A umplut temporalitatea firii Sale de vesinicia Persoanei Sale si va invinge temporalitatea firii Sale omenesti prin Inveirea Sa. Si aceasta ne-o da si noua s-o traim, intrucat ne impartasim de El, ne impartasim de Trupul Lui, care deja a inviat, care traieste in vesnicie, de Sangele Lui, care este si el intr-un mod nestiut transfigurat. Si, deci, noi purtam in noi cerurile vesniciei. Orice crestin are in temporalitatea lui impriamta vesnicia. Nu s-ar putea impaca omul cu gandul ca el este numai temporal. Nici nu este numai vesnic, pentru ca vede cum trec zilele, trec anii, trec formele vietii lui, trece tineretea lui, trece, trece spre batranete, trece spre sfarsit, insa, credem ca inaintam prin aceasta spre vesnicie, pentru ca-L avem pe Hristos in noi si ne impartasim mereu cu Hristos. Iata cum vesnicia se traieste in temporalitate de cand a venit Hristos pe pamant.

De sarbatori traim mai mult prezenta vesniciei in timp

Sarbatoarea este tocmai un fel de senzatie a acestei vesnicii prezente in timp. Parca in ziua de Paste, in ziua de Craciun, in zilele de mari sarbatori, parca nu mai traiesti in timp, parca ai depasit timpul, parca uiti de cele alte timpului. De aceea nici nu mai lucrezi daca nu mai esti legat de cele pamantesit, ci, daca poti, sa citesti lucruri despre Dumnezeu, te rogi lui Dumnezeu, faci ceva bun pentru altii, te intalnesti cu altii in forme iubitoare, ai depasit cumva timpul. De aceea sarbatoarea s-ar putea socoti si un fel de timp al luminii; este plina de lumina. Nu poti sa ti-o inchipui altfel decat ca plina de o lumina spirituala. Parca celelalte zile sunt zile mai inchise, mai intunecate. Asta parca este. Chiar daca nu e soare, dar totusi parca este o lumina in ea. Este un sens al vesniciei, asa cred ca este: fara Dumnezeu si fara nadejdea vesniciei, cred ca nu este sarbatoare. Prin sarbatoare depasesc timpul, parca sunt lansat, sunt ridicat in eternitate. Si aceasta o traim cu deosebire cand ne rugam, si cand ne ducem la slujbe, la Sfanta Liturghie. Atunci parca traim iesiti din temporalitate si parca ne-am uitat grijile.

Oamenii se imbraca altfel de sarbatoare. Cand il vezi pe un om cu hainele lui de peste saptamana iti pare ca e un om cam aiurit, cam lumea rade de el: "uite-l pe el imbracat asa si uite ca nu merge la biserica". Toti trebuie sa se imbrace in haine curate, in haine de lumina. Parca e un fel de simbol al luminii in care vom trai in vesnicie. De aceea este o stransa legatura intre sarbatoare si vesnicie. Sarbatoarile parca traim mai mult prezenta vesniciei, aicea in timp.

Spiritualitata Sfintilor Parinti da unitatea neamului nostru

Foto: Cornel Pufan

Hristos nu e undeva departe in cer, ci este mereu in noi, mereu usa, mereu cale, mereu lumina. Vorbim foarte mult de lumina in mistica noastra, in viata noastra duhovniceasca. Nu se vorbeste foarte mult in occident, acolo este o mistica a intunericului. Adica nu pricepi; e intuneric. La noi persoana e si taina si lumina. Celalalt imi e lumina, imi da sens, imi da bucurie, imi da rost vietii. De-aia este si taina. Si prin taina pot inainta nesfarsit. E o taina a luminii, nu e o taina a intunericului. Si asta e specific poporului nostru. E luminos, dar are si sentimentul de taina al propiei persoane si al persoanelor celorlalti. Si cred ca ortodoxia va avea un viitor. Occidentali se intorc foarte mult spre ortodoxie acum. Pretuiesc icoanele noastre. In fiecare dom este cate o icoana a Maicii Domnului - icoana nostra care pe fata ei reflecta taina, cum nu o reflecta icoanele apusene, care sunt prea naturaliste. Si cauta spre Liturghia noastra, unde ne intalnim cu Hristos, unde ne impartasim cu Hristos, spre Tainele nostre, spre cantarile noastre, spre toate ale nostre, incat trebuie sa avem incredere in ortodoxia noastra, in originalitatea noasta, si am voit sa intaresc aceasta incredere prin scrierile Sfintilor Parinti.

Am ramas un popor unitar. Cartile circulau de la nordul Carpatilor, la sudul Carpatilor si vice-versa. Toti simteau una in Biserica. Asta ne-a definit, asta ne-a dat o identitate propie, o identitate foarte interesanta, pentru ca noi suntem, pe de-o parte latini, pe de-o parte crescuti in spiritualitatea aceasta a Sfintilor Parinti, deosebindu-ne atat de popoarele din occident, chair de latinii din occident, cat si de popoarele din rasarit. Noi avem si luciditatea si claritatea latina, si avem si acest sentiment al tainei pe care ni-l dau Sfintii Parinti. Este un mare sentiment al tainei care se traieste prin Sfintii Parinti si care-l traieste si poporul nostru in toate. Asa incat am tradus din Sfintii Parinti si ca sa ne intarim in identitatea noastra, sa ne aprofundam identitatea noastra, unitatea noastra, de care avem atata nevoie si pe care o dorim sa o vedem intarindu-se si astazi, parasind un individualism care nu vede ca fiecare om are nevoie de altul si ca fiecare are cea mai mare bucurie in relartie cu altul. Asta este singura noastra bucurie: relatia intre persoane. Nu lucrurile imi dau bucurie, ci celalalt om, mai ales cand ma inteleg cu el. El imi da bucurie, eu ii dau bucurie lui. Sa ne facem aceasta bucurie, care este una cu unitatea noastra interpersonala. Si cred ca aceata este gandirea Parintilor Bisericii care au pus o pecete si pe spiritualitatea noastra, atat de superioara cred eu in virtualitatile lui. Si vad ca si cartile mele care s-au hranit din aceasta spiritualitate patristica sunt foarte apreciate in occident. Vreau si ei sa iasa dintr-un individualism care ii separa pe oameni.

Taina persoanei si taina comuniunii intre persoane pretuita de Sfintii Parinti

E o intelepciune minunata in aceasta Filocalie a Sfintilor Parinti, o intelepciune care poate sa faca pe om intelept, sa faca pe om echilibrat, sa faca pe om mai infranat de la lucrurile lumesti, prea continui, sa-l faca sa se concentreze asupra lui insusi, sa-l faca sa fie mai intelagator fata de altii. Si asta cred ca a creat o spiritualitate romaneasca, o delicata spiritualitate romaneasca. Romanii au un fel de comunicativitate, un fel de reciproca pretuire, un fel de mare intelegere a tainei unuia fata de altul, si cred ca asta s-a datorat scrierilor Sfintilor Parinti. Ei au adus ceva nou in gandirea omeneasca, ceva foarte inalt, fata de filosofia de dinainte de Hristos, care era o filozofie care nu cunostea persoana, care era o filosofie a esentei, a fiintei, pentru ca filozofii vroiau mai mult sa se ocupe cu esenta pe care o pot reduce mai mult la cateva legi, ca sa stie tot. Ei, [Sfintii Parinti,] au adus taina persoanei, si taina comuniunii intre persoane, pentru ca asta a adus-o Evanghelia, taina persoanie, si ce trebuie facut pentru dezvoltare unei relatii de iubire, de respect, de pretuire intre persoane. Si poporul nostru a avut aceasta minunata viata in tot trecutul lui si poate ca ar fi bine sa ne intoarcem iarasi la ea. Ea ne-ar caracteriza mai departe.

Cred ca de la Renastere incoace a inceput iar o intoarcere la filosofia de dinainte de Hristos, care nu prea stie de persoana, si de datoriile persoanei fata de persoana. Si cred ca trebuie sa intregim aceasta filosofie, de la Renastere incoace, cu aceasta gandire a Sfintilor Parinti, care pune mare pret pe persoana, dar nu pe persoana ca individ, separat de altii, si nepasator la altii, ci pe o persoana care se stie necesara altora si pe altii necesari siesi, care numai asa se pot dezvolta si numai asa pot crea o societate armonioasa, o sociatate de buna armonie, de buna intelegere intre oameni, asa cum a fost poporul nostru in trecutul lui. Cred ca asta ne defineste, asta ne-a dat o unitate. Biserica a reusit sa creeze o spiritualitate unitara in poporul nostru si sa tina poporul unitar, cu toate diviziunile politice exterioare, care vremurile mastri le-au impus.

Poporul nostru cand s-a format a fost contemporan cu scrierile Sfintilor Parinti

Am considerat ca poporul nostru s-a definit in crestinism, prin fidelitatea fata de crestinismul primar, care este crestinismul Sfintilor Parinti. Ei au fost cei mai apropiati de Evanghelie, de Sfintii Apostoli. Tot scrisul lor este pe marginea Evangheliei, si ca sa spun asa. Poporul nostru devenind crestin, atunci cand s-a format el in primele timpuri de dupa Hristos, a fost oarecum contemporan, in momentul acesta, cu scrisul Sfintilor Parinti. De aceea a primit crestinismul de la ei, pentru ca acesta era crestinismul atuncea, si a ramas mereu legat de crestinismul Sfintilor Parinti.

In toate manastirile noastre, s-au copiat continuu scrierile Sfinitlor Parinti, traduse in limba noastra veche si fermecatoare, romaneasca, si de aceea eu am vrut sa continui aceasta traditie, sa intaresc persistenta poporului nostru in aceasta traditie primara a crestinismului, care este foarte bogata, care este o teologie, nu numai teoretica, ci si duhovniceasca. In manastirile noastre s-au tradus mai mult scrierile lor de ordin moral. Eu am cautat sa aduc si scrieri de ordin mai teologic, mai de gandire, de explicare, a ceea ce insemneaza Hristos, de aceea e si ceva nou in scrisul meu. Pe langa scrierile filocalice, care, in cea mai mare parte, sunt o redare intr-un limbaj mai inteles astazi a ceea ce s-a copiat in manastirile noastre, am redat si niste scrieri ale Parintilor, mai profunde, care se explice mai mult.

Binele nu are un sfarsit. Iubirea nu are un sfarsit

Prin toate actele de bunatate, prin toate actele de iubire isi da seama de valuare netrecatoare a altuia. Ca daca si celalat ar fi cu viata trecatoare, ce importanta as avea sa-l pretuiesc asa de mult. De ce mama e in stare sa faca orice pentru copilul ei? Pentur ca isi da seama ca e vesnic, nu e temporal? Prin ce vreau  eu sa castig un om de la rautatile lui, sa-l castig la cele bune? Pentru ca stiu ca de asta deprinde vesnicia lui si vesnicia mea, ca de faptele mele bune depinde vesnicia mea. Ca altfel, nu l-as pretui pe el, nu m-as pretui nici pe mine, si de ce sa ma jertfesc pentru el? De ce e ideea sa ma uit pe mine pentru el? Pentru ca stiu ca el are o valoare in veci si de tot binele pe care-l fac depinde vesnicia mea. Binele este nesfarsit, binele este vesnic. Cu cat am facut mai mult bine cu atat sunt mai nemultumit ca n-am facut destul, as vrea sa fac si mai mult bine. Cu cat dau mai mult cu cat am mai mult, am mai multa bucurie. Se cer mereu crescute, se cer mereu dezvoltate. Foaie verde de dai, n-ai sa-ti mai aduc[?] / Foaie verde de ai/ Ia nu da sa vezi cum n-ai. Parca ma imbogatesc mereu dand si facand ceva pentru altul. Binele n-are un sfarsit, iubirea n-are un sfarsit. Astea sunt stari de suflet fara sfarsit, sunt acte fara de sfarsit. In toate se vede si insusi faptul ca gandesc la un viitor fara sfarsit, in care vreau sa fiu tot mai mult, ma arata deosebit de animal, care n-are gand de viitor, nu se gandeste la viitor. Eu sunt deschis mereu viitorului, si nu ma pot inchide unui viitor, nici cand sunt pe patul de moarte. Mereu parca ma gandesc, si mereu ma pregatesc prin bunatate pentru aceasta bunatate vesnica, pentru aceasta crestere vesnica in bunatate si-n iubire, care este adevarata bucurie, si adevarata fericire.

Forme ale singuratatii

Mantuitorul a vorbit de cei de-a stanga, carora le spune: "Duce-ti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic". E un foc aceasta singuratate, e un chin care arde, si din care nu poti iesi. Problema singuratatii este o problema foarte complexa, de mai multe feluri. As putea indica vreo cateva.

Exista o singuratate trista a batranilor, care n-au pe nimeni, din diferite motive, fie ca sunt copiii plecati din cauza vremurilor acestora pe care le traim, fie ca sunt plecati in serviciile lor in alte orase, si ei suporta cu greutate aceasta stare de singuratate. Asta e o forma de singuratate.

Mai este o singuratate a celor ce n-au facut niciun bine, si de aceea nu se bucura de nicio atentie. Asta este o singuratate si mai trista, sa sti ca nu-ti da nimeni nicio atentie din cauza ca n-ai facut nimic ca sa meriti o atentie. E o singuratate venita dintr-un egoism practicat sistematic o viata intreaga. Nu e o singuratate spatiala. Poate sa fie respectivul in legatura cu diferiti oameni, si totusi sa se simta singur pentru ca nu traieste o atenite din partea unor oamenilor carora nu le-a aratat decat indiferenta si poate chiar dusmanie.

Mai e o singuratate spatiala, dar nu sufleteasca. Mama care are copiii departe, ea e plina de dor fata de ei, are multumirea ca a avut grija de ei, ca si-a aratat toata mila fata de ei, tot ajutorul, simte ca acolo unde sunt au o recunostinta nemasurata fata de ea, asta ii da o multumire. Desi spatial este singura, totusi ea nu e singura spiritual. Traieste oarecum impreuna cu ei. Dorul leaga pe oameni. Dorul copiilor fata de mama, dorul mamei fata de copii. Prietenia intre oameni, iarsai, chiar daca sunt despartiti spatial, daca si-au facut unul altuia diferite fapte prin care s-au ajutat, iarasi e o legatura care atenueaza singuratatea.

Deci sunt singuratati aparente si sunt singuratati reale, triste, adanci. Cred ca cea mai mare singuratate este cea a oamenilor care nu au avut nicio atentie fata de altii si nu au facut niciun bine. Cred ca asta este singuratatea iadului care incepe de aici, si ajunge la culme acolo. Este o lipsa de comunicare, de comuniune, este o tristete care nu este propie omului, pentru ca nu e propiu omului lipsa de comunicare, ar vrea sa comunice cu altii dar nu vrea. Sunt oameni care traiesc in societate, in legaturi, si totusi sunt singuri. Poate ca e o forma a singuratatii moderne, a singuratatii omului de la oras, de astazi. Poate chiar in blocuri se traieste o astfel de singuratate. Ai pe acelasi palier oameni cu care te intalnesti in fiecare zi si nu schimbi o vorba, sau nu ai decat sentimente neplacute fata de ei, nu ai nicio dorinta de a intra in legatura cu ei, pentru ca ai auzit despre ei cine stie ce lucruri, si nici nu vrei sa intri in legatura cu ei, sau cine stie din ce alte cauze.

 In general omul de astazi este mai dispus spre trairea acestei singuratati, decat oamenii de mai inainte. In sate exista o comuniune a satului intreg. Desi erau despartiti prin niste pereti intre curtile lor, totusi aveau o fantana comuna, unde se intalneau, ieseau in strada impreuna, niciunul nu calca peste ceea ce era propiu celuilalt. Era un respect total a ceea ce ara fiecare. Si totusi exista o legatura, o prietenie. E ceea ce nu se intampla poate in timpul nostru unde exista o aparenta comunitate de servici, si totusi oamenii sunt singuri. Poate asta a fost propiu si comunismului, unde toti erau siliti sa fie la un loc, si totusi fiecare se gandea cu teama la celalalt, ce gandeste celalalt despre el, si ce pregateste celalalt. Si poate ca urmarile acestei neincrederi si temeri fata de celalalt, se manifesta astazi ca urmare, gandindu-se ca acela nu s-a gandit numai la cele rele, si nu a facut decat lucruri rele pentru el, incat singuratatea continua si astazi, in urma acestei comunitati silite, care nu era spre binele niciunuia, si care facea pe fiecare sa se teama de celalalt. 

Crucea, semn al iubirii pana la capat

Patima Mantuitorului este dovada celei mai mari iubiri a lui Dumnezeu fata de oameni. Fiul lui Dumnezeu insusi, vazandu-ne scufundati intr-o viata lipsita de sens, intr-o viata egoista, intr-o dezmembrare chinuitoare intre noi, a venit si ne-a aratat drumul prin care putem scapa din aceasta situatie. S-a facut El insusi om, dar S-a facut om fara de pacat pentru ca S-a nascut dintr-o Fecioara curata, neluand pacatul nostru. Deci de la inceput El este deasupra noastra. Dar iubirea Lui nu s-a facut numai prin aceasta smerire de a se fi facut om si a ne arata o pilda de om, ci s-a aratat si in jertfa pe care a dus-o pentru noi, primind moartea pe cruce,  caci numai acela iubeste pana la capat, care e in stare sa si moara pentru ceilalti. Patima lui Hristos este semnul celei mai mari iubiri, a Fiului lui Dumnezeu insusi pentru oameni, dupa ce a primit sa se faca om ca ei, si ramane om in vecii vecilor. El s-a dus cu starea Lui de jertfa, cu trairea jertfei Lui pentru noi, S-a dus in vesnicie, S-a dus la dreapta Tatalui. A dus jertfa Tatalui pentru noi, ca sa ne dea si noua pilda de cum sa traim si pana unde sa mergem cu iubirea Lui, jertfindu-ne unii pentru altii, si jertfindu-ne lui Dumnezeu Tatal, unii pentru altii, ca Tatal sa ierte pacatele noastre, si pentru ca sa artam si noi prin jertfa noastra fata de El cat de mult depasim cele ale vietii noastre de aici. De aceea crucea este mijlocul prin care ne-a ridicat Mantuitorul, prin care a putut invinge moartea, pentru ca numai prin iubirea suprema aratata in jertfa Lui, jertfa a unuia Nascut Fiului lui Dumnezeu a putut invinge moartea.

Pagini web:

# Parintele Dumitru Staniloae: "Iubirea este relatie constienta reciproca"  
# MARTURII DE LA SI DESPRE PARINTELE STANILOAE – Omul lui Dumnezeu, omul Aproapelui, omul Tainei, omul Comuniunii. “La inceput a fost iubirea”