Cuvântdin cartea Poeții după Gratii
de Aspazia Otel Petrescu
Motto: „Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere
Şi du până la sfârşit chinul încercărilor,
Sfâşierea durerilor şi primeşte cu bucurie
Piroanele – întristărilor, ca pe o comoară a slavei.
Şi aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor
Şi lovit cu pietrele tuturor necinstirilor
Vărsând lacrimi de sânge
(Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi)
Vei fi mucenic.”
Cuv. 18, Simion Noul Teolog
Cuv. 18, Simion Noul Teolog
Bună dimineaţa, Românie profundă! Azi ţi
se face un dar deosebit pe care, după smerita mea părere, ar trebui
să-l primeşti cu emoţionatele tale bătăi de inimă, drept aplauze pentru
cei care în bezna temniţelor flămânde au făurit din flăcările durerii,
pe nicovala suferinţei, candele de lumină pentru un veac românesc.
Este vorba despre o antologie selectivă a poeziilor făurite în închisoare, un adevărat monument de cultură, un templu în care suferinţa s-a cununat cu sufetul poetului, sacerdot fiind blândul Iisus, iubirea cea neînserată şi jertfelnică, viaţă, cale şi adevăr pentru nefericiţii întemniţaţi.
Aş dori să spun câteva cuvinte despre poeţii închisorilor, sărmane şi
necuprinzătoare cuvinte, pentru aceşti îngeri, luminiţe calde şi
strălucitoare în iadul întunecat al temniţelor.
Deşi ar susţine concludent afirmaţia de mai sus, mi se pare neavenit să rememorez acum caznele prin care au trecut toţi chinuiţii din temniţele comuniste: anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi grozave, de neimaginat pentru o minte normală, foame, frig, murdărie, teroare, dispreţ, umiliri degradante, muncă transformată în supliciu, pretexte infame pentru pedepse cumplite, cu un cuvânt: toată gama satanic diversificată în silnicii sadice. Nicio fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni şi atâta nefericire.
Cred, însă, că e necesar să subliniez o latură importantă a descompunerii organizată pentru imbecilizarea persoanei. Pentru un scop atât de infam s-a pus la punct un program infernal, care şi-ar fi atins scopul dacă nu am fi luptat împotriva unui astfel de asalt al urii distructive. Deţinutului politic i s-au tăiat toate posibilităţile de a rezista muncii de imbecilizare: a fost lăsat fără legătură cu familia, fără orice fel de mijloc de cultură, ca, de exemplu, cartea, fără hârtie şi fără creion (s-au aplicat pedepse crunte pentru o mină de creion de un centimetru sau pentru un petec de hârtie cu puţin mai mare decât un timbru), a fost interzisă în celulă orice manifestare care ar fi putut întreţine o atmosferă spirituală etc.
În toiul urii dezlănţuite noi am luptat să ne disciplinăm asceza impusă şi să oprim efectele de imbecilizare, prin metodele noastre de rezistenţă. Am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă, iar jertfa este voluntară, şi se face prin iubire. Cea mai apropiată formă de iubire şi la îndemâna noastră era rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. Acest miracol se făcea prin rugăciunea în comun. În timpul rugăciunilor comune nu mai simţeam povara recluziunii, ieşeam din teroare şi din abandon. Ne scufundam într-un ocean de pace şi de frumuseţe, acolo, între hâdele ziduri ce se transformau miraculos în spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în timpul rugăciunii în comun se dilata până la infinit, celula se făcea cer, se făcea biserică.
Este vorba despre o antologie selectivă a poeziilor făurite în închisoare, un adevărat monument de cultură, un templu în care suferinţa s-a cununat cu sufetul poetului, sacerdot fiind blândul Iisus, iubirea cea neînserată şi jertfelnică, viaţă, cale şi adevăr pentru nefericiţii întemniţaţi.
Aş dori să spun câteva cuvinte despre poeţii închisorilor, sărmane şi
necuprinzătoare cuvinte, pentru aceşti îngeri, luminiţe calde şi
strălucitoare în iadul întunecat al temniţelor.Deşi ar susţine concludent afirmaţia de mai sus, mi se pare neavenit să rememorez acum caznele prin care au trecut toţi chinuiţii din temniţele comuniste: anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi grozave, de neimaginat pentru o minte normală, foame, frig, murdărie, teroare, dispreţ, umiliri degradante, muncă transformată în supliciu, pretexte infame pentru pedepse cumplite, cu un cuvânt: toată gama satanic diversificată în silnicii sadice. Nicio fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni şi atâta nefericire.
Cred, însă, că e necesar să subliniez o latură importantă a descompunerii organizată pentru imbecilizarea persoanei. Pentru un scop atât de infam s-a pus la punct un program infernal, care şi-ar fi atins scopul dacă nu am fi luptat împotriva unui astfel de asalt al urii distructive. Deţinutului politic i s-au tăiat toate posibilităţile de a rezista muncii de imbecilizare: a fost lăsat fără legătură cu familia, fără orice fel de mijloc de cultură, ca, de exemplu, cartea, fără hârtie şi fără creion (s-au aplicat pedepse crunte pentru o mină de creion de un centimetru sau pentru un petec de hârtie cu puţin mai mare decât un timbru), a fost interzisă în celulă orice manifestare care ar fi putut întreţine o atmosferă spirituală etc.
În toiul urii dezlănţuite noi am luptat să ne disciplinăm asceza impusă şi să oprim efectele de imbecilizare, prin metodele noastre de rezistenţă. Am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă, iar jertfa este voluntară, şi se face prin iubire. Cea mai apropiată formă de iubire şi la îndemâna noastră era rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. Acest miracol se făcea prin rugăciunea în comun. În timpul rugăciunilor comune nu mai simţeam povara recluziunii, ieşeam din teroare şi din abandon. Ne scufundam într-un ocean de pace şi de frumuseţe, acolo, între hâdele ziduri ce se transformau miraculos în spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în timpul rugăciunii în comun se dilata până la infinit, celula se făcea cer, se făcea biserică.
Pentru a ajunge la sentimentul de comuniune, de solidaritate în
luptă şi suferinţă, o contribuţie colosală a avut poezia creată în
detenţie şi care, pe căi diverse, unele chiar miraculoase, a circulat
prin toate închisorile. Poeţii închisorilor au fost apostolii care au
făurit un climat de frăţietate, de trăiri comune, de plâns împreună, de
suferit şi de răbdat împreună, de visat şi de sperat împreună, de
retrăit amintiri împreună. Datorită lor, „lacrima se făcea floare, împodobind amintirile”.Datorită lor am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei sublimată în felul acesta prin poezia lor, prin iubire şi mai ales prin rugăciune. Ei au contribuit enorm la salvarea noastră şi ne-au condus prin trăirile lor la transfigurarea suferinţei. Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator.
Versurile poeţilor întemniţaţi, tâşnite din flăcările suferinţelor şi desăvârşite pe nicovala durerii, s-au constituit în candele de iluminare pentru toţi cei ce îndurau aceeaşi restrişte. Zidurile au început să vorbească o limbă ciudată în puncte şi liniuţe în sistemul „Morse”. Ţevile reci ale caloriferelor au devenit culoare de cuvinte fierbinţi, versurile şi cadenţele lor au devenit bătăi de inimi înfrăţite.
Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ţi culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga şi să suspini eliberat de însingurare, sărutând odată cu Vasile Voiculescu picioarele Îngerului durerii:
„Oprită să urce în ceruri vreodată, Durerea n-are aripi să-şi facă vânt, Ci calcă peste lespezi, încovoiată, Înger pururi încătuşat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele… Braţele-i vântură cenuşă şi lut Presărându-le peste răni grele. Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
În ochii ei luceşte încă neînţeleasă Lumina, semnul lui izbăvitor, Şi a pus-o mai presus, crăiasă Şi pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu ştie… dar când somnul o doboară În miezul nopţii şi-al tăcerii, Marii îngeri pe pământ coboară Şi se pleacă de sărută picoarele durerii.”
Îngeri ai durerii, aceştia au fost poeţii închisorilor, atât pentru noi, cei neloviţi de harul poeziei, cât şi pentru ei înşişi.
Credeţi că le-a fost uşor să urzească pentru noi şi pentru vecie versuri scrise cu „mistrii muiate în rană”? Ei nu au avut creioane şi nici hârtie, această infamă restricţie făcea parte din planul de imbecilizare pus la punct cu deosebită rigoare de fiarele urii, care, insultător pentru muncitorime, se intitula „proletară”. Instrumentele cu care au conceput versuri cutremurătoare au fost gândul şi memoria. Condeiul cu care au fost scrise versurile a fost gândul, şi foaia pe care acestea s-au transcris a fost memoria. O idee, un sentiment, o emoţie, o amintire, o trăire profundă se înveşmântau în cuvinte, în gând. Se organizau în vers tot în gând şi apoi versul se imprima, prin repetare, în memorie. Acesta odată însuşit, un alt vers se alcătuia în acelaşi fel în gând şi se alătura celuilalt prin repetare în memorie. Astfel se alcătuia strofa, poezia care, din repetare în repetare, se închega integral în plan mental. De aceea, multe poezii concepute în temniţă au rămas în forma lor frustă, fără îndelungă şi sofisticată elaborare. Poezia terminată era mărturisită colegilor de celulă, fiind imediat însuşită prin memorare şi apoi, prin mijloace ingenioase şi pline de curaj, versurile îşi luau zborul spre alţi confraţi, fraţi şi surori de suferinţă.
Astfel, prin memoria unora şi altora, s-au păstrat mărturii despre ce a
însemnat teroarea comunistă, dezlănţuită fără încetare în hăul
temniţelor, gheenă în care a ars fără încetare SUFERINŢA.
Aspazia OŢEL PETRESCU
Formula AS: Poetul temnitelor comuniste - Demostene Andronescu
Nascut la 3 decembrie 1927, la Cimpuri, judetul Vrancea, la
granita dintre spiritul contemplativ moldovenesc si neastamparul
muntenesc, Demostene Andronescu este un amestec rar de poet si luptator,
de visator liric si om al faptelor. Firea lui de cavaler medieval l-a
oprit sa fie "cuminte" in fata tavalugului comunist si totodata l-a
salvat de la pieire in temnitele prin care a suferit vreme de 12 ani.
Fost copil de trupa, si-a facut studiile medii si superioare in
Bucuresti. In 1952 a absolvit Facultatea de Istorie, dar numai in 1969 i
s-a permis sa-si sustina licenta. Ani in sir a fost nevoit sa faca
munca necalificata, abia in 1972 primind un serviciu potrivit cu
pregatirea sa. Intre 1952 si 1964, cu o intrerupere de cateva luni, a
fost detinut politic, trecand pe la Jilava, Gherla si Aiud. Dupa
eliberare, Securitatea a continuat sa-l hartuiasca, pana in decembrie
1989. In 1995, si-a vazut publicate versurile din inchisoare (Peisaj
launtric, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu), iar in anii din urma, i-au
aparut volumul de memorii din temnita, Reeducarea de la Aiud, si cel de
publicistica, De veghe la cumpana veacurilor (Ed. Christiana,
Bucuresti). Este considerat cel mai de seama poet al inchisorilor
comuniste in viata.
"In urma lor, pe gloaba mea"
-
Domnule Demostene Andronescu, astazi stim ca in temnitele din Romania
comunista s-a dezvoltat un fenomen unic si uimitor: cel al poeziei din
inchisori. In conditii de tortura fizica si psihica permanenta, oamenii
si-au gasit libertatea, alinarea si speranta intr-un vers. Cum a fost
posibil?
- In detentie, omul moare intai sufleteste.
Nemaiavand nici un licar de viata spirituala, se prabuseste in depresie,
disperare, ura, apoi cedeaza si fizic. Ca sa se salveze, multi s-au
indreptat, mai degraba instinctiv, spre tot felul de activitati
spirituale. S-au salvat mai intai cei care au avut vocatia rugaciunii,
dar nu toti putem trai rugaciunea ca pe o flacara interioara, care sa le
dea puterea de a merge mai departe. Si atunci, cei mai slabi rugatori
am coborat cu o treapta mai jos, de la etic la estetic, de la rugaciune
la poezie. Poezia fiind mai usor de pastrat in minte, a devenit, alaturi
de rugaciune, una din formele de viata spirituala a detinutilor.
Rasplatit pentru suferinta, cu har poetic si stima celor din jur
- Era doar o forma de rezistenta particulara sau si colectiva? Poeziile circulau de la unii la altii, va intareau?
-
Mai intai era o forma de rezistenta personala. Cel putin eu, daca n-as
fi reusit sa gasesc acest mod de a ma exprima, n-as fi supravietuit.
Sigur ca impartasirea unor versuri crea o anumita relatie intre oameni
si ii vedeai pe unii cum se lumineaza la fata, cum traiesc poezia, cum
sunt imbarbatati de ea. Apoi, cei cu memorie buna se simteau utili daca
invatau versurile si le transmiteau prin codul Morse celorlalti
detinuti. In felul acesta, poezia a ajuns sa ne dea tuturor, alaturi de
rugaciune, o intensa energie spirituala. Stiam pe dinafara cateva poezii
de Radu Gyr si Lucian Blaga, care imi redau moralul si increderea. Cand
eram dezolat si dezarmat, cel mai adesea spuneam poezia "Cavalcada", a
lui Gyr, si imediat imi recapatam puterile.
"In freamat lung de mare
treapat/ pe armasari de-arama grea,/ gonind s-ajunga pan la capat,/
inalti, cu pumnul pe plasea,/ atatia trec si rad cum schioapat/ in urma
lor, pe gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Galopul lor inghite
poste,/ potcoava sfarma cremenea,/ sau scoala smarcuri sa ma-mproste/ cu
smoala-i putreda si rea,/ caci m-au lasat la zeci de poste/ in urma
lor, pe gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Nu-i poticneste-n drum
nici sete,/ nici rani nu-si spala la cismea,/ nici muntii nu le stau
perete./ Eu cad in fiece valcea,/ las zdrente-n fiece scaete,/ julit ma
urc pe gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Si cum merg cetele
buimace/ spre nicaieri, spre nimenea,/ se-afunda goana in baltoace/ si
cade primul frant din sa./ Pe langa santu-n care zace/ eu trec la pas cu
gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Si rand pe rand incep sa
cada,/ le suna zaua a tinichea,/ eu n-am nici zale, n-am nici spada,/
dar cred intr-un crampei de stea;/ si-n timp ce corbii vin sa-i roada/
taras ma urc pe gloaba mea./ Naintea lor pe gloaba mea!".
Aceasta
poezie era pentru mine "dovada" si suprema incurajare ca voi depasi
toate greutatile, mergand tenace pe drumul meu, asa cum pot, dar
urmarind un crez. Imi dadea o putere de nedescris, ma scotea din impas.
La fel simteam si cand compuneam poezii.
"Poeziile se transmiteau prin Morse, prin batai in tevile caloriferelor"
- Cum circulau poeziile in inchisoare?
-
Intai, comunicarea prin codul Morse a devenit aproape generala, pentru
ca exista o nevoie presanta de informatii. Voiam sa aflam ce se
intampla, cine a mai fost adus, cine a murit, cine si cum a fost
pedepsit, daca au venit vesti de afara prin cineva. Era foarte greu sa
vorbim cu cei din alte celule in mod direct. Asa incat 95% dintre
detinuti stiau codul Morse. Chiar daca nu toti eram la fel de priceputi,
puteam comunica. Exceptie faceau cei batrani si bolnavi, care nici nu
mai puteau si nici nu mai aveau chef sa invete. Dar sa nu stii Morse era
un handicap major. Mai ales seara, cand gardienii erau ocupati cu
altele, se transmiteau prin Morse, batut in tevile de calorifer,
"buletine de stiri" si se tineau adevarate conferinte pe anumite teme.
Tot asa au inceput sa circule si poeziile. Tonul l-au dat Nichifor
Crainic si Radu Gyr, cei mai mari poeti ai inchisorilor, urmati de
altii, foarte valorosi si ei, ca Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Fane
Vladoianu, care isi transmiteau poeziile.
Dar
au fost si cativa eminenti oameni de cultura care stiau pe dinafara
volume intregi de versuri de-ale poetilor nostri clasici si interbelici,
precum si din poeti straini, si le transmiteau prin Morse. Bunaoara,
Ovidiu Cotrus, discipolul lui Blaga si preparator la catedra de estetica
a acestuia. Apoi s-au contaminat toti de aceasta pasiune a poeziei.
Odata ce era transmisa prin Morse, unii, cu memorie foarte buna,
retineau poezia, altii o scriau cu o aschie pe o bucata de sapun sau cu
un cui pe muchia de lemn a patului si apoi o invatau, pentru a o spune
mai departe.
Dupa cum se stie, in inchisoare nu aveam dreptul la
vreun instrument de scris sau la hartie. Daca eram prinsi cu asa ceva,
eram aspru pedepsiti si, oricum, nu puteam sa le procuram. Asa ca
circulau oral, aproape in editie completa, Blaga, Arghezi, Bacovia si
altii. Cei care nu stiau o strofa cand au intrat in penitenciar au iesit
de acolo cu zeci de poezii in memorie.
- Gardienii nu incercau sa va opreasca aceasta comunicare?
-
Ba da. La inceput au crezut ca avem carti la noi de stim atatea, ca li
se raporta. Si faceau perchezitii degeaba. Pe urma au chemat specialisti
care sa verifice daca se poate comunica in codul Morse, prin batai in
zid sau in tevile caloriferelor. Au ajuns la concluzia ca e imposibil.
Dar nu luau in calcul ca detinutul nu avea altceva de facut si putea
exersa, pana cand ajungea la performante incredibile. Transmiteam prin
prescurtari, intelegeam un cuvant doar dupa inceput si comunicam
printr-un singur semn ca am inteles, astfel incat devenisem foarte
rapizi. Erau cativa care ne uimeau si pe noi. Odata, eram in celula cu
unul dintre cei mai buni transmisionisti si receptionisti Morse, ne
plimbam si vorbeam. Deodata, el zice: "Ia auzi, a venit un lot de la
Jilava cu cutare, cutare". Zic: "Dar de unde stii?". "Pai n-auzi ca se
bate Morse?". El avea urechea asa de exersata, incat prindea totul,
chiar daca in acelasi timp vorbea si cu mine.
"De atunci fara-ncetare luminez intruna/Nu falos ca sfantul soare,/ ci sfios ca luna"
- Scriati poezii si inainte de inchisoare sau v-ati descoperit aceasta vocatie in celula?
-
Am mai scris si eu poezie, ca fiecare roman - ca nu degeaba se zice ca
romanul s-a nascut poet (rade) - in adolescenta. Mai bine zis, am
incropit niste versuri, dar m-am luat apoi cu altele si am abandonat
poezia. Pana cand, prin 1954, fiind in inchisoare, am fost bagat la
izolare cu unul dintre bunii mei prieteni, Traian Anderca. In
sarbatorile comuniste, ca si de Craciun si de Paste, ne scoteau din
celule pe cei mai recalcitranti si ne izolau, pentru a nu avea surprize
neplacute cu noi. Asa s-a intamplat si atunci.
De
data asta eram doi in celula, cu lanturi la picioare - iar peste cateva
zile, ne-au pus si catuse la maini, dar asta e alta poveste. Nu ne mai
vazusem de cativa ani si ne-am pus la curent cu ce ni s-a mai intamplat,
apoi am inceput sa vorbim despre ce ne preocupa. El era un cititor
pasionat de poezie, iar pe mine ma framanta de mult un poem al lui
Blaga, "Ioan se sfasie in pustie". Ii tineam minte numai inceputul, care
ajunsese ca un laitmotiv pentru mine, in momentele cand aveam sufletul
greu. As fi vrut sa-mi reaminteasca cineva restul poeziei si nu gaseam
pe nimeni care sa o stie. Nici Traian n-a stiut-o. Abia dupa cativa ani
am invatat-o, de la cineva, si am scapat de obsesia lui Elohim. (rade)
"Unde esti, Elohim?/ Lumea din manile tale-a zburat/ ca porumbul lui
Noe./ Tu poate si astazi o mai astepti./ Unde esti, Elohim?/ Umblam
tulburati si fara de voie,/ printre stihiile noptii te iscodim,/ sarutam
in pulbere steaua de sub calcaie/ si-ntrebam de tine - Elohim!/ Vantul
fara de somn il oprim/ si te-ncercam cu narile,/ Elohim!/ Animale
straine prin spatii oprim/ si le-ntrebam de tine, Elohim!/ Pana in cele
din urma margini privim,/ noi sfintii, noi apele,/ noi talharii, noi
pietrele,/ drumul intoarcerii nu-l mai stim,/ Elohim, Elohim!". (Elohim
este un nume folosit in Vechiul Testament pentru Dumnezeu - n. red.)
Ei,
in una din noptile alea, cand le ceream tuturor prin codul Morse sa-mi
spuna despre Elohim, Traian zice: "Ce tot bati pe la usi straine, de ce
nu te apuci tu sa scrii, ca stiu ca aveai nitel talent". Si atunci am
facut prima poezie in inchisoare, intitulata "Prefacere", pe care i-am
recitat-o, victorios, a doua zi dimineata: "Am cersit un timp lumina/ Pe
la usi straine,/ Nestiind ca luna plina/ Prinsa-i toata-n mine.// La
raspantiile vietii/ Stam cu mana-ntinsa/ Si ma miluiau drumetii/ Cu
lumina stinsa.// Cand si cand, cate-o scanteie/ De-un nebun zvarlita,/
Imi parea cale lactee,/ Mie daruita.// Si treceam asa prin viata,/
Miluit de lume,/ Ca si ea catand prin ceata,/ Nu stiu ce anume.// Dar
odata, pe-nserate,/ Obosit de vise,/ Am gasit la lume toate/ Portile
inchise.// Si ramas in noapte-afara/ Fara lumanare,/ Am privit asa-ntr-o
doara-n/ Mine ca in zare.// Si am tresarit deodata/ Caci vazui ca-n
mine/ Bezna-i ciuruita toata// Si mijesc lumine.// Am dat zgura la o
parte/ Cu infrigurare/ Si-n strafundurile-mi moarte/ S-a iscat
cantare.// Iar prin rana-mi sangeranda,/ Ca printr-o spartura,/ A tasnit
o raza blanda/ De lumina pura,// Ce-nveselindu-ma in toate,/ Matasoasa,
moale,/ A dat vietii mele plate/ Sensuri verticale.// De atunci
fara-ncetare/ Luminez intruna,/ Nu falos ca mandrul soare,/ Ci sfios ca
luna.// Iar cand malul se aduna/ Si-mi astupa vrana,/ Ma sleiesc ca pe-o
fantana/ Adancindu-mi rana."
- Puscariile comuniste erau
locuri de exterminare. Erati chinuiti permanent de foame, de frig, de
lipsa odihnei, de mizerie si batuti des. Cum va mai gaseati tihna si
resurse pentru inspiratii poetice?
-
Tineretea face minuni. Aveam fizic puternic, aveam, cel putin la
inceput, speranta ca nu vom ramane mult timp inchisi, gaseam mereu
rezerve de entuziasm in noi. Si-apoi, repet, poezia era pentru noi
precum rugaciunea sau cum e pentru un sportiv de performanta
antrenamentul - da, era un antrenament al mintii si al sufletului, fara
de care am fi innebunit sau am fi murit. Pentru mine, unul, poezia a
suplinit adesea rugaciunea. Acum am certitudinea ca mi se sopteau aceste
poezii de catre Cineva. Pentru ca nu-mi explic altfel cum mi-au venit
unele versuri destul de reusite - dupa parerea unor cunoscatori. De
exemplu, eram odata la o izolare pentru sapte zile. Si dupa ce a inchis
gardianul usa dupa mine am inceput sa socotesc: 7 zile ori 24 de ore fac
168 de ore, de inmultit cu 60 de minute, fac 10.080 de minute... Dar
iata, mi-am spus, ca de cand am intrat aici a si trecut o jumatate de
ora. Atunci mi-a venit poezia "Zadarnicie": "Rod din timp, ma roade
timpul,/ Cerc un gand sa surp Olimpul,/ Cu nesat un gand ma-ncearca/ Si
launtric coace parca. // Junghi o taina, surp un inger,/ Clocotesc, ma
zbat, ma sanger,/ Sufletul mi se indoaie/ Ca o creanga grea de
ploaie..." si asa mai departe. E o poezie lunga...
-
Inlocuiati rugaciunea cu poezia, pentru ca va era mai la indemana sau
pentru ca simteati ca are ceva transcendent si mistic in ea, care tot
rugaciune era?
- Prin poezie parca intram in legatura cu
Dumnezeu mai usor. Puteam sa-mi exprim momentele de revolta, de
incantare, de indoiala... Prin rugaciune, traiam evlavie si credinta.
Dar aveam mult mai multe momente in care eram rascolit de revolta si
deznadejde, decat de umilinta si impacare. Intr-un astfel de moment, s-a
nascut poezia "Indoiala", dupa o intalnire cu scriitorul Vasile
Voiculescu. Fusesem mutat intr-o alta camera si am cautat sa vad cu cine
ma invecinez, intreband prin Morse in stanga si-n dreapta. In celula de
deasupra mi-a raspuns cineva, care mi-a spus ca printre ei se afla si
Vasile Voiculescu. L-am rugat sa-i transmita scriitorului salutarile
mele. Atunci, Voiculescu a tinut sa vorbeasca cu mine, dar nu stia codul
Morse.
Am
folosit o alta metoda. Am pus o cana de tabla pe teava de calorifer si
vorbeam pe rand, iar cand unul vorbea, celalalt punea urechea pe cana
lui si ne intelegeam aproape ca si cum am fi vorbit la telefon. M-a
intrebat de unde il cunosc. I-am spus ca numai din scrierile sale si
i-am facut cateva complimente pentru nuvelele fantastice. El era bolnav -
de altfel, peste cateva zile a si fost dus la infirmerie - si mi s-a
parut foarte, foarte descurajat. Omul acesta, un monument de credinta,
avea totusi o indoiala. Si atunci am conceput poezia "Indoiala": "Mai
este, Doamne, pana-n Cer? Mai este/ Pan-sa ma faci partas luminii Tale?/
Sau poate tot n-a fost decat poveste/ Si-am colbait degeaba-atata cale.
// De-atata vreme urc taras, pe coate/ Si-am smuls in catarare-atati
luceferi/ Ca de-o mai tine mult urcusul, poate/ Doar cei prea-nalti sa
mai ramana teferi.// Si-am risipit atata suflet, Tata,/ In ravna mea
neasemuit de mare/ Ca de-o mai fi s-ajung in cer vreodata/ N-o sa mai am
ce-ti pune la picioare.// L-am dat tribut la fiecare vama,/ L-am
asternut pe fiecare treapta,/ Si-l risipesc-ntruna, dar mi-e teama/ Ca
la sosire nimeni nu m-asteapta.// Taras, pe branci, cu sufletul la
gura,/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ Din tot ce-am fost mai sunt o
picatura./ Mai este, Doamne, pana-n pisc, mai este?!".
"Atat de dor imi este cateodata/ De mangaieri, de galesi ochi de fata"
- Cum reuseati sa tineti minte atatea versuri, unele scrise de altii, altele proprii?
-
Era, intr-adevar, o problema. Si de aceea, le transmiteam altora,
pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, se intorceau poeziile la autorii
lor. Eu am retinut cam o suta de poezii din cele peste doua sute cate am
facut. Sunt cele care au aparut in volumul Peisaj launtric. La un
moment dat, cand deja aveam un bagaj serios de poezii proprii, am gasit
intr-o celula alaturata un elev de liceu, cu o memorie foarte buna, care
s-a oferit sa-mi memoreze toate poeziile. Si numai gandul ca ele se
afla in mintea altcuiva la adapost mi-a usurat munca pentru alte poezii.
Din pacate, acel elev a murit in inchisoare. Oricum, cand scriam, eram
sub inspiratie si aveam o traire care ma facea sa fac abstractie de
celelalte poezii.
- Existau momente anume care declansau poezia?
-
Da, asa cum s-a intamplat si intr-o noapte naprasnica de iarna, la
Aiud, cand s-a petrecut un abuz asupra scriitorului Constantin Gane, cel
cu "Trecute vieti de doamne si domnite". Eram la izolare, in celule de
beton neincalzite, cu geamurile deschise larg, fara pat, fara nimic pe
care sa te asezi. Un ger cumplit. Daca te-ai fi culcat pe jos, ai fi
murit. Asa ca trebuia sa ne plimbam continuu prin celula. Iar la ora
stingerii, cand ni se baga un petec de patura rara in celula, luam acea
carpa si o puneam intre umar si zid, pentru a ne mai odihni putin, in
picioare. Invatasem sa dormim in picioare, precum caii. Eu m-am obisnuit
sa dorm si mergand, inca din anchetele de la Securitate, unde nu eram
lasati sa dormim zile si nopti la rand. Faceam trei pasi pana la usa, ma
intorceam automat si faceam alti trei pasi spre perete si tot asa, timp
in care dormeam. Dar sa revin la mos Gane. In timpul acela, eu ma
rugam. Cand i-a dat gardianul fleandura aceea de patura, scriitorul s-a
rugat sa fie scos, ca altfel va muri. La care gardianul i-a raspuns:
"Mori in pastele ma-tii, ca de aia te-am adus aici, sa mori!". Si a
inchis usa. Am inceput sa batem toti cu pumnii in usile metalice si sa
cerem sa fie dus la infirmerie. Era un zgomot infernal. In 20 de minute,
au venit mai multi caralii, in frunte cu ofiterul politic si colonelul
Gheorghe Craciun, comandantul penitenciarului. Noi le-am cerut sa vina
procurorul sa vada cum suntem tratati si sa-l scoata de acolo pe mos
Gane. Colonelul Craciun a stat putin in cumpana, s-o fi sfatuit cu
ceilalti, si pana la urma a dat ordin sa fie dus Constantin Gane la
infirmerie. Apoi au plecat cu totii si s-a facut iarasi liniste. Dupa
vreo jumatate de ora, am incercat sa-mi continui rugaciunea, dar am
simtit ca nu ma mai pot ruga, si m-am pomenit zicand: "In seara asta,
Doamne, Te vei culca flamand". N-am dormit toata noaptea, dar am scris
poezia "In loc de rugaciune". Suferinta batranului Constantin Gane ma
impresionase profund.
- Ati scris si poezii de dragoste in inchisoare?
- Doar cateva, caci am fost arestat inainte sa cunosc cu adevarat dragostea.
N-aveam
experienta. (Zambeste amar.) Aveam o fata cu care vorbeam, dar dupa ce
m-au condamnat la 20 de ani de temnita, mi-am dat seama ca nu o voi
putea revedea si am incercat s-o uit. Si apoi erau alte trairi care ma
inundau in acel mediu. Totusi, in poezia "Regrete", arat cam ce simteam
fata de dragostele mele netraite. "Atat de dor imi este cateodata/ De
mangaieri, de galesi ochi de fata/ Cu pleoape moi si tremurari in gene/
Sub cari se tolanesc priviri viclene;/ Si-atat de obosit sunt
de-asteptari,/ Mi-e buza arsa de nesarutari,/ Ma dor dorinti ce-n
mine-au putrezit,/ De nevibrari mi-e sufletu-mpietrit,/ Sunt cimitir de
doruri ne-mplinite/ Si de pacate nepacatuite,/ De pofte moi care mustesc
in mine/ Si ma framanta ca pe orisicine/ Dar nu-si gasesc izvorul sa
se-adape./ Ma dor priviri si-amintiri ma dor,/ De ochii tai adanci si
mari mi-e dor,/ M-aplec si plang peste trecutul meu/ Cu lacrami ce se
varsa-n Dumnezeu".
- Care poezie va este mai draga din toate cele pe care le-ati scris?
-
Toate imi sunt dragi, pentru ca sunt izvorate din preaplinul de emotii
traite atunci. Dar cred ca le simt mai aproape pe cele de revolta, caci
aceea a fost starea care m-a dominat. Eram un tanar nevinovat, care
patimea ingrozitor, si nu puteam intelege de ce si cum ingaduie Dumnezeu
asa ceva. Eram revoltat si pe lumea romaneasca, pentru ca era inerta si
nu se impotrivea unui regim ateu si criminal.
POEZII de RADU GYR
RIDICA-TE GHEORGHE, RIDICA-TE IOANE!
Nu pentru-o lopata de rumena paine,
Nu pentru patule, nu pentru pogoane,
Nu pentru patule, nu pentru pogoane,
Ci pentru vazduhul tau liber de maine,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,
Pentru cantecul tau tintuit in piroane,
Pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Nu pentru mania scrasnita-n masele,
Ci ca sa aduni chiuind pe tapsane
O claie de zari si-o caciula de stele,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Ci ca sa aduni chiuind pe tapsane
O claie de zari si-o caciula de stele,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
Si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
Si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
Si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Si ca sa pui tot sarutul fierbinte
Pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
Pe toate ce slobode-ti ies inainte,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Ridica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
***
METANIE
Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.
Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.
Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană o cădelniţă spre cer;
Şi din fiece dezastru si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru si fă zâmbet înţelept.
***
CANTEC DEPLIN/ N-AI DEZMIERDA
N-ai lauda de n-ai stii sa blestemi,
Surad numai acei care suspina,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi,
De n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi lumina.
Si daca singur rana nu-ti legai,
Cu mana ta n-ai unge rani straine.
N-ai jindui dupa franturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.
Ca nu te-nalti din praf daca nu cazi
Cu fruntea jos, in pulberea amara,
Si daca-nvii in cantecul de azi
E ca mureai in lacrima de-aseara.
***
Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.
Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.
Ne vom intoarce intr-o zi...
Si cei de azi cu pasii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simti
Cum vom patrunde-ncet in ei.
In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.
***
Nu scuip pe-nfrangerile mele!
Ce-am adorat nu stiu sa ard
Si nu ridic in vant obiele
In locul ruptului stindard.
De funia spanzuratorii
Dezastrele nu mi le-agat
Si nici mandria din victorii
N-o pun sperietoare-n bat.
Cu-aceleasi zambete-ntelepte
Imi port si lanturi si cununi
Urcand spre soare clare trepte
Sau coborand printre furtuni.
Si merg pe-acelas tarm ce suie,
La brat cu prieteni sau vrajmasi,
De-o fi sa-mi bata trupu-n cuie
Sau sa-mi presare crini sub pasi.
***
Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.
Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.
Uimit am sarit de sub patura sura:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac.
S-a asezat langa mine pe rogojina:
- Pune-mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.
Oftand si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
Lungeau pe zapada Lui, vargi.
Parea celula munte, parea Capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
Si-am adormit o mie de ani...
Cand m-am desteptat din afunda genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi...
Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns!
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au strapuns...
***
Morminte dragi, lumina vie,
Sporite-ntr-una an de an,
Noi v-auzim curgand sub glie,
Ca un suvoi subpamantean!
Ati luminat cu jertfe sfinte
Pamantul, pana-n temelii,
Caci arde tara de morminte,
Cum arde cerul de faclii.
Ascunse-n lut, ca o comoara,
Morminte vechi, morminte noi,
De vi s-au smuls si flori si cruce
Si daca locul, nu vi-l stim,
Tot gandul nostru-n el v-aduce,
Ingenuncheri de heruvim.
Morti sfinti in temniti si prigoane.
Morti sfinti in lupte si furtuni,
Noi am facut din voi icoane,
Si va purtam pe frunti cununi.
Nu plangem lacrima de sange,
Ci ne mandrim cu-atati eroi.
***
OFRANDA
Din ranile si-nfrangerile noastre
Intindem punte noilor destine
O punte de margean peste dezastre,
S-o urce pasii lumii care vine.
Cu orisicare rana care doare,
Din orice razvratire mai adanca,
Am pus o za pe piepturi viitoare
Si-o spada grea in maini ce nu sunt inca.
Iar daca-am plans, din lacrima maiastra
Va creste-o mangaiere de matase
Pe care maine unii au s'o lase
La alte frunti ce cresc din fruntea noastra.
Iar daca-n noaptea smarcului si-a roatei
Inchidem lanturi, inima si rana,
Din daruirea noastra subterana
Va creste paine pentru foamea gloatei.
Intindem punte noilor destine
O punte de margean peste dezastre,
S-o urce pasii lumii care vine.
Cu orisicare rana care doare,
Din orice razvratire mai adanca,
Am pus o za pe piepturi viitoare
Si-o spada grea in maini ce nu sunt inca.
Iar daca-am plans, din lacrima maiastra
Va creste-o mangaiere de matase
Pe care maine unii au s'o lase
La alte frunti ce cresc din fruntea noastra.
Iar daca-n noaptea smarcului si-a roatei
Inchidem lanturi, inima si rana,
Din daruirea noastra subterana
Va creste paine pentru foamea gloatei.
***
NE VOM INTOARCE INTR-O ZI
Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.
Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.
Ne vom intoarce intr-o zi...
Si cei de azi cu pasii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simti
Cum vom patrunde-ncet in ei.
Ne vom intoarce ca un fum,
Usori, tinandu-ne de mani,
Toti cei de ieri in cei de-acum,
Cum trec fantanile-n fantani.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
In toate dragostele noi
Si-n cantecul pe care si-l
Vor spune altii, dupa noi.
In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.
Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem si-n disperari,
Si-n rani ce-n piepturi se ascund.
Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
In tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.
***
INTELEPTUL
Nu scuip pe-nfrangerile mele!
Ce-am adorat nu stiu sa ard
Si nu ridic in vant obiele
In locul ruptului stindard.
De funia spanzuratorii
Dezastrele nu mi le-agat
Si nici mandria din victorii
N-o pun sperietoare-n bat.
Cu-aceleasi zambete-ntelepte
Imi port si lanturi si cununi
Urcand spre soare clare trepte
Sau coborand printre furtuni.
Si merg pe-acelas tarm ce suie,
La brat cu prieteni sau vrajmasi,
De-o fi sa-mi bata trupu-n cuie
Sau sa-mi presare crini sub pasi.
***
IISUS IN CELULA
Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.
Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.
Uimit am sarit de sub patura sura:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac.
S-a asezat langa mine pe rogojina:
- Pune-mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.
Oftand si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
Lungeau pe zapada Lui, vargi.
Parea celula munte, parea Capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
Si-am adormit o mie de ani...
Cand m-am desteptat din afunda genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi...
Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns!
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au strapuns...
- Unde esti, Doamne? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui...
M-am pipait... si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.
***
IMN MORTILOR
Morminte dragi, lumina vie,
Sporite-ntr-una an de an,
Noi v-auzim curgand sub glie,
Ca un suvoi subpamantean!
Ati luminat cu jertfe sfinte
Pamantul, pana-n temelii,
Caci arde tara de morminte,
Cum arde cerul de faclii.
Ascunse-n lut, ca o comoara,
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma-n tara,
Va regasim mereu in noi!
De vi s-au smuls si flori si cruce
Si daca locul, nu vi-l stim,
Tot gandul nostru-n el v-aduce,
Ingenuncheri de heruvim.
Morti sfinti in temniti si prigoane.
Morti sfinti in lupte si furtuni,
Noi am facut din voi icoane,
Si va purtam pe frunti cununi.
Nu plangem lacrima de sange,
Ci ne mandrim cu-atati eroi.
Nu! Neamul nostru nu va plange,
Ci se cumineca prin voi.
PAGINI WEB:
De Craciun, sa nu renuntam la vis. Versuri de Radu Gyr
Avem atatia morti -Poezie de Radu Gyr
Razboi intru Cuvant:
RADU GYR – 105 ANI DE LA NASTERE, 35 DE LA ADORMIRE: “Poezia lui era pentru noi haina si hrana, apa si caldura”
URMELE CUIELOR LUI…
