P. Dumitru Staniloae: Timpul ne este dat ca sa raspundem oamenilor si lui Dumnezeu cu iubire

La inceput de An Nou sa ne amintim ca timpul ne este dat pentru a raspunde lui Dumnezeu si oamenilor cu iubire. Pentru aceasta, mai intai de toate, trebuie sa ne rugam. Iata asadar doua rugaciuni, cuvinte ale Parintelui Staniloae, prin care nadajduim ca timpul ce ne-a mai ramas sa se transforme in vesnicie, iubind...

Rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos a Părintelui Dumitru Stăniloae

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, luminează mintea şi inima noastră. Descoperă-ne taina slujirii Tale, Cuvinte mai înainte de veci. Astfel vom învăţa să-i slujim pe toţi oamenii şi să te slujim pe Tine, Domnul şi Dumnezeul nostru, în toţi oamenii! Amin.

Alta Rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos a Părintelui Dumitru Stăniloae

Iisuse, iubire nebună a lui Dumnezeu pentru oameni, miluieşte-ne pe noi! Atinge inimile noastre împietrite, îmbrăţişează-ne cu iubirea pentru Tine. Dă-ne să Te iubim cum ne-ai iubit Tu, ca să-i putem iubi pe toţi oamenii cum îi iubeşti Tu. Iubitorule de oameni, slava Ţie!

***

Spatiul si timpul au fost create de Dumnezeu intru inceput. Ele nu sunt deci, nici infinite nici vesnice. Dar, ca toate dimensiunile creaturii, ele sunt chemate la transfigurare. Experienta iubirii fata de Dumnezeu sau fata de o alta fiinta umana modifica timpul si spatiul. Exista un fel de relativitate a spatiului si timpului in raport cu inima constienta a omului. Timpul si spatiul raman in acord cu natura pe care Dumnezeu a creat-o pentru ele. Dar se metamorfozeaza in funcite de constinta spirituala a fiintei umane. La toate popoarele, cultura este expresia acestei metamorfoze pe care fiinta umana o opereaza in spatiu si in timp. Intrupandu-se, Dumnezeu Insusi Si-a asumat aceasta modalitate de transformare de catre existenta umana a spatiului si timpului create de El.

Timpul este posibilitatea cresterii noastre in Dumnezeu. Aceasta crestere depinde de un progres in dialogul cu Dumnezeu; ea se infaptuieste intr-o legatura iubitoare cu El. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca avem nevoie de timp pentru a creste in dialogul cu Dumnezeu, in iubirea fata de El, pentru a ne umple de Dumnezeu fara a ne confunda cu El in aceasta iubire.

Si lumea are nevoie de timp, pentru ca lumea si umanitatea progreseaza impreuna. Omul poarta cu el lumea. Lumea devine atunci ceea ce devine el insusi. Se umple de frumuseste pornind de la atitudinea spirituala a omului. Lumea nu este desavarsita, dar nu poate inainta spre desavarsirea ei fara om.

Timpul este intervalul care dureaza intre chemarea lui Dumnezeu adresata iubirii noastre si raspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. E timpul raspunsului omului.

E un interval de despasit, de parcurs, un interval care se poate micsora tot mai mult la chemarea lui Dumnezeu."

Doamne Iisuse Hristoase, toti acesti ani am trait in trandavie si nepasare. Da-mi timp sa ma intorc in sfarsit la Tine si sa raspund iubirii Tale. Arata-mi dragostea si milostivirea Ta spre mine smochinul neroditor!

"Timpul ne este dat pentru a raspunde lui Dumnezeu si oamenilor. Sovaim insa: "Sa raspundem sau nu lui Dumnezeu si oamenilor? Adeseori nu raspundem chemarii oamenilor. Nu-L vedem indata sau niciodata pe Dumnezeu in oameni. Egoismul nostru ne impiedica sa raspundem de indata nevoii de iubire a celuilalt. Eu, astept. El asteapta. Timpul se prelungeste. Ma plictisesc."

Doamne, da-ne timp sa ne facem ucenicia libertatii noastre! Si asa vom face si ucenicia iubirii: caci si pentru a iubi este nevoie de timp...

"Nu exista iubire desavarsita fata de Dumnezeu fara conlucrarea noastra, fara libertatea noastra. Suntem fiinte libere: pot sa raspund sau sa nu raspund; pot sa raspund mai mult sau mai putin repede. Vedem oameni care sunt de indata gata sa raspunda la chemarea celorlalti. Vedem pe altii care mai intai trebuie sa se convinga: suspectez intentiile cutarui om care mi-a adresat o rugaminte; poate voi suferi intrand prea repede in comuniune cu el... Ne oferim tot felul de pretexte: n-avem incredere."

Timpul nu este abosolut. El este relativ la libertate. Omul e cel care masoara timpul pe care i-l da Dumnezeu. Si-l masoara cu iubirea pe care n-o poate primi decat de la Dumnezeu. Cat timp n-am iubire, raspunsul meu va fi lent. "Libertatea omului depinde de identitatea sa spirituala. Omul se hotaraste foarte repede daca a crezut in iubire, daca are incredere in oameni, daca a acceptat sa riste: de ce sa nu raspund si sa nu intru in comuniune cu celalalt care ma iubeste?''

"Omul are insa posibilitatea de a-si folosi libertata si intr-un sens rau: imi iau precautii, ma pazesc, nu vreau sa ma angajez in iubire. Omului ii este frica de iubire si n-are o incredere totala in Dumnezeu. De aceea, el creste foarte incet, iar timpul lui nu se umple de o anume vesnicie."

***

"Iata, stau la usa si bat!"(Ap. 3, 20) Te astept, pentru ca te iubesc. Bat la usa pana-Mi vei deschide. Deschide-Mi, caci sunt iubire si n-ai de ce sa te temi - spune Domnul sufletului omului.

In unire, in comuniune cu celalalt, timpul este o trecere in vesnicie. Exista mai multe niveluri ale timpului. Cand sunt intr-o legatura de mare prietenie, de mare comuniune cu celalalt, uit ca timpul exista, uit orele... Cand celalalt nu-mi raspunde, doresc, astept intens; timpul trece greu. Dar cand imi raspunde nu mai astept; am de depasit timpul. Intarzierea in raspunsul celuilalt prelungeste timpul.

La fel stau lucrurile si pentru Dumnezeu. El asteapta de la noi raspunsul nostru: Iata sunt la usa, bat si astept raspunsul vostru. Dumnezeu traieste in vesnicie, in relatiile intratrinitare, dar si in legatura cu noi: El participa la experienta timpului. E una din formele tagaduirii de Sine divine. Dumnezeu isi asuma timpul, preia timpul, respecta timpul pe care El l-a creat. Hristos, Dumnezeul intrupat, este expresia suprema a rabdarii lui Dumnezeu Care-Si pune inainte mereu iubirea Sa omului in mod gratuit si neobosti...

De cateva ori v-am dat semnul iubirii Mele, si nu l-ati vrut. Asteptam de la voi un raspuns la chemarea Mea si n-ati vrut sa-l ascultati...

Hristos in Gradina Ghetsimani asteapta in suferinta chinurile Crucii. Dar chinul Sau a inceput deja: suferinta Sa e provocata de faptul ca oamenii nu raspund iubirii Sale pentru ei; chiar si ucenicii Sai apropiati au adormit.

In toata viata pamanteasca a lui Iisus gasim semne ale faptului ca, asumandu-si natura noastra, El si-a asumat timpul. Incepand de la postul de patruzeci de zile in pustiu, care este o experienta a timpului, pana la asteptarea raspunsului Tatalui pe Cruce: spaima parasirii e spaima suprema a omului parasit de oameni si de Dumnezeu; dar Tatal Ii raspunde inviindu-L. In viitor va exista timpul raspunsului. Si pe acesta Iisus l-a asumat pentru mine..."

Timpul existential

Daca e adevarat ca exista mai multe dimensiuni ale timpului, aceasta este mai cu seama un timp necronologic. In momente foarte intense spunem ca timpul se opreste: experienta unui astfel de timp e ca un prezent, ca o clipa care dureaza! E timpul marilor experiente umane, ca iubirea, frumusetea, moartea... De fiecare data cand exista o revelatie, accedem la acel timp. E timpul ritului, timpul liturgic, un fel de meta-timp pe care-l atingem printr-o strapungere in afara timpului cronologic. E de asemenea cel al comuniunii sfintilor.

"Cand cantam impreuna, cand suntem plini de entuziasm, cand facem experienta blandetii prezentei lui Dumnezeu, uitam timpul, trecem dincolo de timp. E tot o forma a timpului, dar foarte existenital: in relatiile dintre noi, el se poate prelungi, uneori o ora trece atat de incet... sau, dimpotiriva, se poate concentra.

Dar, cand trebuie sa facem ceva pentru ceilalti, regasim timpul cronologic. Trebuie sa ma duc in cutare loc pentru a aduce ceva pentru altcineva; trebuie sa ma duc in cutare oras pentru a intalni pe cineva. E un timp al traseului ce trebuie parcurs. N-am inca roade de oferit celorlalti, de adus la biserica; trebuie sa astept ca ele sa se coaca in natura. Exista o corespondenta intre timpul cronologic si timpul existential. In relatiile dintre noi  le traim pe amandoua. Exista un timp cronologic intre nasterea copilului pe care il astept si ziua in care el va fi major. Nu pot sa sper ca el sa fie adult dintr-odata! Dar pot sa traiesc timpul existential simultan cu timpul cronologic prin speranta: sunt sigur ca acest copil al meu va fi bun, il vad deja in speranta ca pe o femeie implinita sau ca pe un barbat adult. Sunt in comuniune cu el, iar in aceasta comuniune timpul trece foarte repede".

Putem trai simultan aceste doua dimensiuni ale timpului; "timpul existential se poate prelungi si concentra devenind un fel de vesnicie". Este taina "vietii vesnice": cand o persoana traieste un moment de mare intensitate, prin iubire, prin rugaciune, printr-o sarbatoare; in orice experienta a participarii si comuniunii, ea accede la acest timp existential dincolo de cel cronologic. Dar cum sa ne mentinem aici? Dupa ce a fost un efort de a atinge aceasta "viata vesnica", tot efortul rugaciunii trebuie sa fie un efort de "a ramane in bucurie", de "a ramane in iubire", de a prelungi nedefinit pana la moarte, si dincolo de ea, aceasta stare de comuniune. Prin experienta comuniunii avem inca de aici participarea la "viata vesnica" in momente care sunt in afara timpului, dar pe care le putem face sa "dureze", adica le putem face sa coincida cu timpul cronologic care caracterizeaza totusi conditia noastra de creatura. Aceasta prelungire vizeaza in mod nedefinit vesnicia lui Dumnezeu; momentul "din afara timpului" se continua printr-o tensiune permanenta spre Cel ce este izvorul si desavarsirea intregii nostre bucurii si a intregii nostre iubiri.

Continuare la: Dumitru Staniloae: "In unire, in comuniune cu celalalt, timpul este o trecere in vesnicie"

 ***

„Dacă timpul ar fi singura formă de existenţă, învăluită din toate părţile de moarte, atunci n-ai putea spera nimic cu adevărat. Căci speranţele pentru scurte plăceri viitoare, care trec, nu merită acest titlu. „Nu spera şi nu ai teamă” ar fi cel mai înţelept sfat ce s-ar putea da omului. Anticipează moartea de acum, fă-te apatic faţă de toate, dacă în curând nu ne aşteaptă altceva decât nimicul! Sau îneacă-ţi gândurile acestea neplăcute în zgomotul petrecerii, în uitarea ameţelii alcoolice şi în paroxismul simţurilor periferice dezlănţuite!

Dar nu, timpul nu e ultima realitate! Timpul e numai o fază a vieţii. E faţa exterioară, faţa lumii căzute din regiunea trăirii spirituale. Omul capabil de viaţă spirituală simte mai puţin timpul. Fiecare ştie din experienţă că ceasurile fericite nu se observă când trec. Dimpotrivă, suferinţele puternice se experiază ca timp foarte lung, mai lung decât timpul matematic. Timpul se măsoară cu două măsuri: cu trăirea internă şi cu unitatea matematică, iar legătura dintre aceste două forme ale timpului este foarte laxă. O oră de timp matematic poate fi experiată uneori ca ceasuri întregi, iar alteori, ca un moment, sau pur şi simplu nu se observă. Aceasta înseamnă că veşnicia străbate în timp, invadează în el şi determină curgerea lui.”

(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Un an nou”, Telegraful Român, an LXXXIII, nr. 1, 1 ian. 1935, p.1)

Sursa: Doxologia - „Timpul nu e ultima realitate!”

PAGINI WEB:

 # Urari de Anul Nou...

 # De Anul Nou...

# Vine o zi... cand vom cobori din... trenul vietii

# “A mai trecut un an, s-a dus si-n veci n-o sa mai vie…” INVITATIE LA INFRUNTAREA DUHOVNICEASCA A LUI 2013…