Arhim. Zaharia Zaharou: "pentru noi, crestinii, este important sa suferim pe nedrept, iar nu din pricina pacatelor savarsite"

Dumnezeu si-a aratat dragostea pentru noi prin aceea ca a suferit pentru noi moartea si ne-a dat putinta ca prin suferinta sa ne aratam si noi dragostea fata de El. Sfantul Pavel spune ca in aceasta lume Hristos patimeste (cf. Fapte. 26, 23) iar noi, daca suntem cu adevarat madulare ale Trupului Sau, nu putem sa nu suferim atunci cand Capul Trupului poarta o cununa de spini. Daca intelegem aceasta, atunci pentru noi suferinta devine un privilegiu: privilegiu de a ne arata madulare ale Trupului. De aceea Sfantul Petru zice in Epistola sa: "vremea este ca sa inceapa judecata de la casa lui Dumnezeu... Si daca dreptul abia se mantuieste, ce va fi cu cel necredincios si pacatos?" (1 Petru 4, 17-18). Asa cum Dumnezeu L-a dat mortii pe Unul-Nascut Fiul Sau, tot asa El da suferintei si pe poporul Sau, pentru a-l adeveri "casa a Sa", adica salas al Dumnezeirii Lui, de vreme ce vietuieste in el. Din aceasta perspectiva, suferinta devine un privilegiu si o cinste. Este semnul alegerii noastre de catre Tatal Ceresc pentru a patimi si noi aceeasi judecata pe care Fiul Lui a purtat-o in aceasta lume si pentru a fi dati mortii.

A muri pentru Dumnezeu, pentru poruncile Lui, este o moarte care osandeste moartea, la fel cum moartea Domnului nostru a osandit si a nimicit moartea. Dumnezeu ingaduie ca toti sfintii Sai sa treaca prin aceasta suferinta. De multe ori, in pronia Sa, Domnul le ingaduie sfintilor sa simta gustul iadului, nu pentru a fi nimiciti, ci pentru a patrunde in taina coborarii lui Hristos la iad, pentru a cunoaste pe Hristos pe deplin (totus Christis) si calea Lui ce se intinde de la Cerul Cerurilor pana la cele mai de jos ale pamantului. "Iar aceea ca "S-a suit" - ce inseamna decat ca S-a pogorat in partile cele mai de jos ale pamantului?" (Efeseni 4, 9) glasuieste plin de uimire Sfantul Pavel. Aceasta este calea lui Hristos: mai intai S-a pogorat ca apoi sa Se inalte. Si toti sfintii Lui dobandesc prin suferinta acest privilegiu de a se dovedi salas al lui Dumnezeu si de a dobandi cunoasterea desavarsita a caii lui Hristos. Suferinta astfel inteleasa devine in chip minunat o mare cinste si un dar mai presus de fire.

De aceea, nu ne lasam impresionati de teoriile budiste care incearca sa nascoceasca felurite cai de a ne sustrage suferintei, pentru ca noi prin suferinta avem putinta sa devenim fii ai lui Dumnezeu, partasi la biruinta Fiului lui Dumnezeu asupra mortii. Caci, precum spune Sfantul Petru, pentru noi, crestinii, este important sa suferim pe nedrept, iar nu din pricina pacatelor savarsite (cf. 1 Petru 2, 19-20).

In Nicomidia, douazeci de mii de suflete se indreptau spre locul muceniciei lor. Toti urmau sa-si dea viata pentru Hristos, dar pe drum unul dintre ei a rupt in bucati portretul imparatului si din pricina aceasta Biserica nu l-a trecut in randul mucenicilor. El savarsise o nelegiuire care putea fi pedepsita de legea statului, in vreme ce toti ceilalti erau dusi ca mieii la taiere, iar mucenicia le-a fost recunoscuta si slavita. Cel care a rupt portretul a fost omorat impreuna cu ceilalti si poate ca Dumnezeu i-a primit mucenicia, dar pentru ca in fapta pe care o savarsise exista o anumita impotrivire la rau, Biserica nu l-a trecut si pe el in randul sfintilor.

Hristos a zis: "Nu va impotriviti celui rau" (Matei 5, 39), si ne-a dat El Insusi pilda: "S-a adus ca un miel spre junghiere si ca o oaie fara de glas inainte celor ce o tund" (Is. 53, 7), dupa cum zice Proorocul Isaia. Pentru noi este important sa deprindem ethosul, felul de viata insuflat de Sfanta Liturghie. Noi, preotii, incepem Proscomidia cu cuvintele: "Ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus si ca o oaie, fara de glas impotriva celui ce-o tunde, asa nu Si-a deschis gura Sa. Intru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat". Aceasta este ethosul pe care il insufla Sfanta Liturghie si acesta este ethosul care biruieste moartea! Asa a nimicit Domnul moartea in locul nostru si a biruit lumea aceasta cazuta in pacat.

Noi nu trebuie sa ne lasam furati de duhul acestei lumi si sa cautam sa ne facem singuri dreptate, sa ne luptam pentru a ne indreptati, ci mai degraba sa suferim nedreptatea. "Pentru ce nu suferiti mai bine strambatatea decat sa umblati prin tribunale?" (cf. 1 Cor. 6, 7), zice Sfantul Pavel. El ar fi vrut mai degraba ca ucenicii lui sa sufere pe nedrept decat sa se lupte pentru indreptatirea lor, chiar si atunci cand, omeneste vorbind, dreptatea era de partea lor. Acest principiu desavarsit este insuflat de insasi calea Domnului. Fireste, cata vreme traim in aceasta lume, se cade ca pe toate sa le facem potrivit masurii la care a ajuns fiecare dintre noi. Dar pentru noi pilda cea mai inalta si punctul ultim de referinta este felul in care Hristos si-a trait viata.

Ar fi multe de spus. De pilda, potrivit traditiei sfintilor, Maica Domnului nu ar fi trebuit sa moara, pentru ca ea nu a pacatuit niciodata, nici macar cu gandul, si oricine nu pacatuieste nu moare. Totusi, ea a gustat moartea, insa numai pentru trei zile, apoi a inviat si s-a mutat la cer. A trecut prin moarte pentru a urma pilda Fiului ei, pentru ca si moartea ei sa fie o osandire a mortii, fiind o moarte neprihanita, adica fara de pacat. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca cei care primesc Botezul si nu mai pacatuiesc dupa aceea nu ar trebui sa mai moara, nici macar de o moarte trupeasca. Insa Dumnezeu ingaduie ca ei sa moara, pentru ca moartea lor este o osandire a mortii, dupa cum a fost si moartea lui Hristos.

Intrebare: Traim intr-o lume in care suferinta omului se imputineaza in functie de bunastarea de care se bucura. Ba mai mult, intr-o cultura ca a noastra, ni se spune ca suferinta trebuie ocolita, trebuie diminuata prin medicatie s.a.m.d. Ne-ati putea spune cateva cuvinte in legatura cu aceasta?

Raspuns: Cultura acestei lumi indeamna la fuga de suferinta si la confort. Cu totii suntem odraslele acestei lumi, insa Scriptura ne infatiseaza o perspectiva inversa: toate lucrurile pe care le pretuieste omul sunt uraciune inaintea lui Dumnezeu.

Imi aduc aminte de un cuvant al Sfantului Isaac Sirul care spunea ca nimeni niciodata nu s-a inaltat la cer traind in huzur. Toti incercam sa scapam de durere si de suferinta, si cel dintai sunt eu. Dar cel putin sa stim adevarul despre suferinta, pentru ca s-o putem primi cu curaj, atunci cand nu ne va fi cu putinta sa o ocolim. Dumnezeu ne va da atunci harul de a ne ridica mai presus de ea. Este bine sa stim ce este adevarat si bine primit inaintea lui Dumnezeu. S-ar putea ca in viata noastra sa avem ocazia sa punem in practica aceasta teorie si atunci ne vom incredinta de adevarul ei.

Am citit la Sfintii Parinti ca Dumnezeu pretuieste indeosebi trei lucruri: rugaciunea curata, ascultarea monahala si aducerea de multumita atunci cand suntem amenintati de moarte din pricina bolii, prigoanei sau napastelor.

Odata am fost internat in spital pentru o operatie. Trebuia sa raman acolo o saptamana si m-am gandit ca as putea sa incerc unul dintre aceste trei lucurui. Am luat hotararea ca in tot acest timp sa nu spun alta rugaciune decat:

"Slava Tie, Doamne, slava Tie! Multumesc Tie, Doamne, pentru toate".

Si m-am rugat asa timp de mai multe zile si spre sfarsitul saptamanii totul era atat de frumos, mangaietor si luminos incat m-am intristat la gandul ca trebuia sa parasesc spitalul. Astfel, pentru mine a avut mare insemnatate faptul ca am citit undeva ca a da multumita lui Dumnezeu in boala e un lucru bineplacut Lui, pentru ca atunci cand am fost la ananghie, cunosteam teoria, am pus-o in practica, si Dumnezeu mi-a venit in ajutor. La vreme de restriste, tot adevarul pe care l-am auzit sau citit din Scriptura ne va fi de folos si ne va mantui.

Daca suferinta este semnul alegerii noastre de catre Dumnezeu, oare de ce il rugam sa ne izbaveasca de suferinta si sa ne dea un sfarsit bun, fara durere? Acelasi lucru se intampla si cu ispitele: in Rugaciunea Domneasca Ii cerem cu staruinta lui Dumnezeu sa nu ne duca in ispita. Insa Sfantul Apostol Iacov zice ca se cade sa ne bucuram atunci cand suntem in ispita, pentru ca avem prilejul sa ne dovedim credinciosia fata de Dumnezeu (cf. Iacov 1, 2, 12).

In ispite si in necazuri, nu noi suntem cei care intocmim planurile, nu noi ne alegem crucea, ci primim acea cruce pe care atotinteleapta pronie a lui Dumnezeu a randuit-o pentru noi. Numai Domnul stie cat de mica sau de mare este crucea de care avem nevoie. Si ne va da tocmai acea crurce care este cea mai potrivita si mai trebuincioasa pentru a ne desprinde de toata alipirea patimasa din viata aceasta trecatoare, ca sa alergam dupa Hristos cu inima sloboda. Prin urmare, nu noi suntel cei care alegem, ci pronia dumnezeiasca intocmeste planul pentru viata noastra.

Fireste, ne rugam ca Dumnezeu sa ne izbaveasa de suferinta si sa ne dea un sfarsit cu pace si fara de durere, pentru ca nu stim daca vom fi in stare sa induram suferintele sau ne vom dovedi lipsiti de curaj. In privinta ispitelor, ne rugam ca sa fim izbaviti de necazuri, dar daca ele vine asupra noastra, atunci le vom duce pe toate cu puterea Duhului lui Dumnezeu. Multi oameni isi aleg singuri crucea, apoi isi pierd curajul si cad in ispita. Ne amintim cum a invatat Sfantul Apostol Petru aceasta lectie. Daca suntem credinciosi in putinul necaz care ne-a fost dat si il rabdam cum se cuvine, vom primi putere sa rabdam altele si mai mari, si in felul acesta sa ne dovedim si mai mult credinciosia fata de Dumnezeu.

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (1 Petru 3, 4) Ed. Basilica, 2014

***

Pr. Catalin Palimaru: - De ce omul dobandeste mai multa experienta duhovniceasca doar in urma unor grele incercari? Nu exista alta cale?

Arhim. Zaharia: - Referitor la intrebarea despre incercari, e foarte simplu: pentru ca daca Dumnezeu ne-a aratat dragostea Sa pentru noi prin suferintele Fiului Sau - prin jertfa Fiului Sau ne-a aratat dragostea Sa pana in sfarsit, precum scrie in Evanghelie: "iubindu-i pe ai Sai, i-a iubit pana in sfarsit" -, daca Dumnezeu Si-a aratat dragostea Sa pana in sfarsit prin suferintele Fiului Sau, tot asa ne este data si noua aceasta cinste. Caci daca suntem cu adevarat alesi de Dumnezeu, ni se daruieste aceasta cinste sa-I aratam, la randul nostru, recunostinta si dragosea noastra catre El prin suferinte. Suferinta nu este ceva rau, de care voim sa ne lepadam, ca in religiile orientale, ci noi o traim ca pe o energie prin care ne exprimam recunostinta si dragostea noastra catre Dumnezeu, Carele mai inainte de noi a facut acelasi lucru pentru noi. Altfel spus, suferinta in viata crestinului este un semn al alegerii lui de catre Dumnezeu si nu un blestem. Binecuvantarea lui Dumnezeu in aceasta viata, oamenilor din afara le pare a fi blestem, si ceea ce ei cred ca este binecuvantare poate sa fie adevaratul blestem. 

Paul Siladi: - Vedem suferinta ca pe o pedeapsa...

Arhim. Zaharia: - Nu intotdeauna. Nu este intotdeauna o pedeapsa, caci uneori Dumnezeu ingaduie suferinta in viata noastra ca sa-l infranga pe vrajmasul, pe diavol, precum in viata dreptului Iov. L-a dat unei suferine extreme, i-a ingaduit vrajmasului sa-l ispiteasca pana la capat si a trecut prin aceasta mare suferinta ca sa-l zdrobeasca pe vrajmasul. Pentru ca prin toata suferinta sa, in toate cate a indurat, Iov a binecuvantat pe Dumnezeu. Dumnezeu a ramas binecuvantat pentru el. Asa ca, atunci cand oamenii sufera, daca ei Il binecuvanteaza pe Dumnezeu, aceasta este cea mai mare virtute pe care o poate avea cineva in aceasta viata. Adica cea mai mare binecuvantare. 

Paul Siladi: - Pentru ca ati spus ca suferinta este o binecuvantare de la Dumnezeu si foarte adesea vorbiti despre pocainta si despre smerenia si umilinta si plecaciunea lui Hristos, puteti sa explicati putin sensul acestora? 

Arhim. Zaharia: - Daca cititi Epistola Sfantului Petru, el insusi zice ca suferinta e aducatoare de mare slava, daca suferim pentru porunca lui Dumnezeu (cf. 1 Petru 2, 19-20). Daca suferim nevinovati, fara de vina. Pentru ca moartea fara de vina a Domnului este cea care a zdrobit moartea. Asa ca, daca intr-acelasi chip noi suferim, dar fara de pacat, adica nevinovati fiind, pazind porunca lui Dumnezeu, atunci suferinta este aducatoare de mare slava, de mare cinste. Si Sfantul Petru zice cateva cuvinte - care nu sunt usor de inteles, dar Sfantul Maxim Marturisitorul le explica-: "daca judecata lui Dumnezeu incepe de la casa lui Dumnezeu si daca dreptul abia se mantuieste, cel necredincios si pacatos unde se va arata?" (1 Petru 4, 17-18). Adica cine este "casa lui Dumnezeu"?, caci Judecata incepe "de la casa lui Dumnezeu". Casa lui Dumnezeu este Hristos, intru Care salasluieste plinatatea dumnezeirii. Si am vazut judecata lui Dumnezeu in Fiul Sau. L-a dat pe Fiul Sau mortii de dragul nostru. Si aceeasi judecata trebuie sa se descopere si in noi, care suntem chemati sa devenim casa a lui Dumnezeu, adica sa primim plinatatea harului. Asa incat, din aceste cuvinte ale Sfantului Petru vedem ca suferinta este de mare insemnatate daca vrem sa fim proslaviti impreuna cu Dumnezeu. 

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, "Rascumparand vremea (Efeseni 5, 16). Cuvinte de mântuire către inimile iubitoare de Hristos, împărtăşite la Cluj-Napoca, 5-7 iunie 2012", Ed. Renasterea, 2014