Arhimandritul Efrem Vatopedinul: "Dumnezeu nu Se lasa nemarturisit pe Sine nicaieri, nicodata"

Fragmente din omilia arhimandritului Efrem, Egumenul sfintei și marii Mănăstiri Vatopedi din Muntele Athos, rostită în Centrul de Artă și Găzduire Elaion Loft din Atena, luni 15 aprilie 2013

• Omului trebuie sa guste dulceata Harului, si cat de mult se nedreptateste omul pe sine atunci cand nu incearca sa gaseasca aceasta dulceata a Harului!

• Pentru a putea sa devenim deplini, pentru a putea sa ne gasim pe noi insine, pentru a putea sa fim desavarsiti, trebuie sa-L gasim pe Hristos.

• Trebuie sa invatam toti sa avem o comuniune neincetata cu Hristos. Si vom izbuti in aceasta prin rugaciune.

• Nadejdea in Dumnezeu nu este o fantezie psihologica. Nadejdea este o lucrare a Harului care iti certifica, prin credinta in Dumnezeu, faptul ca El este "Cel Ce poate sa mantuiasca"

• Omul care incepe sa respire Harul lui Dumnezeu, primul lucru pe care si-l doreste este pocainta. Trebuie sa avem pocainta, iar pocainta, fratii mei, nu este un sentiment de regret: "Stii, nu am facut bine". Pocainta este o stare neincetata a vietii noastre pentru ca ne-am facut vinovati inaintea lui Dumnezeu. Si chiar aceasta pocainta este o taina si o minune. Nu te conduce spre melancolie, nu te conduce spre deznadejde, nu te conduce spre pesimism, ci te calauzeste spre nadejde si spre bucurie.

• "Daca ai vazut vreun om care are pretentii de la altii, si nu de la sine, sa stii ca acela este vatamat". Adica este bolnav duhovncieste.

Ma bucur ca sunt cu dumneavoastra si ca asa a randuit Pronia dumnezeiasca. Dupa ceva timp unii va veti aminti de sinaxele pe care le organizam intr-un alt loc - domnul Fivos stie-, si dupa o intrerupere neasteptata, dar intamplata, am revenit iarasi in acest loc. Si este un bun prilej de a va vedea, sa va spunem cateva cuvinte, sa va spunem ca in Sfantul Munte, unde suntem noi, ne gandim la dumneavoastra. Si, atunci cand spunem ca ne gandim la dumneavoasta, nu ne referim asa, cum fac unii: "Sti, Parinte, sa te gandesti la mine!". Stiti, este la moda acum. In loc sa spuna: "sa te rogi pentru mine", spune "sa te gandesti la mine". Este o expresie europeeana aceasta. Eu, cand spun: "ne gandim la dumneavoastra", ma refer la faptul ca, atunci cand un monah se gandeste la cineva, nu inseamna ca se gandeste pur si simplu la el. Caci, ce folos avem daca se gandesc la noi un milion de oameni? Niciunul! Dar, daca se roaga pentru noi un milion de oameni, atunci cu siguranta ne folosim. De aceea si noi, acolo unde suntem, sa stiti ca ne pasa de dumneavoastra, ne doare pentru aceasta situatie care exista.

Cu totii locuim in Grecia si in Cipru. Din pacate, se extinde aceasta incercare, care, fara indoiala, este inaintea ochilor nostri. Si, fara indoiala, ne gandim la poporul nostru, care poate sa aiba dificultati, poate ca se afla intr-o pozitie dificila. Dar, intotdeauna stim, si din experienta pe deasupra, ca Dumnezeu nu ne paraseste. [...] In Sfantul Munte, nu va ascund faptul ca, Parintii se roaga cu multa durere, se roaga pentru incercarile care stau in fata noastra, care, poate, vor veni in viitor. Si s-a dovedit ca harul Duhului Sfant este intotdeauna cu noi. S-a dovedit ca suntem madulare ale Bisericii care de multe ori suntem in nepasare, iar cel dintai care se afla in nepasare sunt eu, dar, cu toate acestea, mila lui Dumnezeu este intotdeauna cu noi. Poate ca nu suntem consecventi in viata Bisericii, dar imi vine in minte, Preasfintite, o rugaciune pe care o citim la Rusalii, in care spune, acolo, acel sfant imnograf: "Tie Unuia am gresit, dar intru Tine Unul credem". Este mare aceasta indrazneala a sfantului imnograf, care fara indoiala ne reprezinta pe noi toti. In tot cazul, cred ca fiecare dintre noi are o simtire duhovniceasca si cred ca ceva facem. Si trebuie, in orice caz, porinind de la acest "ceva", sa inaintam si sa face ceva mai bun. 

Mai inainte ma aflam in locul in care am fost gazduit si ma intreaba cineva care se afla cu mine: "Despre ce vei vorbi?". Ii raspund ca nici eu nu stiu despre ce voi vorbi. Ceea ce ma va lumina Dumnezeu. Si, vin aici, si vad ca ne aflam in Postul Mare, ca este Sfantul Ioan Scararul, pe care l-am sarbatorit ieri. Imi amintesc de vrednicul de pomenire, staretul nostru, care ne spunea ca Sfantul Ioan Scararul ne ofera harta regulamentara a monahismului si a vietii duhovnicesti. Nu stiu daca ati citit, daca ati auzit despre Sfantul Ioan Scararul, despre "Scara". Si chiar in manastirea de care vorbeam, ma intreaba [odata cineva]: "De ce il sarbatoreste Biserica pe Sfantul Ioan Scararul de doua ori pe an?". Ii raspund ca Biserica nu-l sarbatoreste pentru simplu fapt ca este autorul "Scarii" - si multi altii sunt autori, si contemporani si de demult, si cei ce au trait cu multe veacuri inainte, dar pe care nu-i sarbatoreste Biserica. Sfantul Ioan  - si va indemn sa rasfoiti "Scara", sa o citit si sa o cercetati cu de-amanuntul. Sfantul Ioan nu este un simplu autor, ci este un autor al propriei sale experiente. Si are o mare importanta atat cuvantul, cat si scrierea care sunt nascute din experienta.

Si multi oameni astazi, cu toate ca este aceasta criza economica cu care toti ne confruntam, si in ciuda tuturor greutatilor, ceea ce noi intampinam in Sfantul Munte este faptul ca vin foarte multi pelerini. Iar la noi, la Vatopedi, pentru ca avem o "faima", stiti asta, am devenit "celebri", vine foarte multa lume. Si de multe ori am intampinat dificultati datorita gazduirii, si le spunem sa vina saptamana viitoare. Si nu le place acest lucru, deoarece spun: "acum avem liber, acum am stabilit sa facem asta, acum avem bilet". Si ne pun intr-o situatie dificila. Iar motivul pentru care vin oamenii in Sfantul Munte... cu toate ca este criza economica, pentru ca, dupa cum stiti, costa ceva astazi ca cineva sa vina din Atena, de exemplu, in Sfantul Munte, este nevoie si de efort, si de timp, dar si de bani. Si sa stiti ca lumea care vine acolo, nu vine pur si simplu pentru a vedea frumusetea naturii, ci frumusetea odoarelor Sfantului Munte. Cu toate ca unii vin acolo si prima lor grija este sa vada odoarele, sa vada "muzeul" - dupa cum il numesc ei. Noi ii spunem oarecum diferit, il numim schevofylakion. Alaltaieri a venit cineva si mi-a spus: "am venit luna trecuta, si nu erai aici, si nu am vazut odoarele, si am spus pacat de banii pe care i-am dat pe vapor, ca sa ajung in Munte". Ii raspund: "nu trebuie sa spui, asa: "pacat de banii de vapor", pentru ca nu sunt [importante] numai odoarele, icoanele si manuscrisele care se afla in muzeu, ci cred ca Sfantul Munte are si alte multe odoare sa arate. Iar mai intai de toate, primele odoare sunt sfintele moaste". Credeti ca este intamplator faptul ca in Sfantul Munte exista randuiala ca, in timpul Pavecernitei, sa se scoata si sa se puna inaintea pelerinilor sfintele moaste? Aceasta este o randuiala vechie pe care o savarseau vechii aghioriti si pe care o continualm si noi. De ce credeti ca facem asta? Pentru a le spune pelerinilor, printr-un mod empiric, printr-un mod palpabil, faptul ca Sfantul Munte ese un loc al vietii bazate pe experienta. Iar roadele Sfantului Munte sunt acelea pe care le produce Biserica. Si, asa cum imi spunea un parinte aghiorit candva: "Ce este, copilul meu, Biserica, daca nu o fabrica care produce sfinte moaste?". Si chair asta este Biserica. De aceea si noi, acolo, in Sfantul Munte, incercam sa punem inainte cele pe care le-am preluat. Si ceea ce pune inainte Sfantul Munte, si cred ca acest lucru il simtim toti, este rugaciunea parintilor aghioriti. Iar odoarele Sfantului Munte nu sunt numai icoanele, manuscrisele si pergamentele, care se afla in numar mare, si pe care, din fericire, monahii le-au pastrat ca pe lumina ochilor, ci, odoarele Sfantului Munte sunt acei monahi necunoscuti, anonimi, cei mai multi dintre ei care nu se arata, care, cu manile ridicate, se roaga pentru intreaga lume. Si chair astazi, in acest moment, este nevoie de multe rugaciuni, deoarece cum se va mantui altfel neamul nostru, cum se va mantui viata noastra, cum vom inainta si vom propasi noi?

Si sa stiti ca nu trebuie sa asteptam de la oameni. Cel Care ne va mantui, Cel Care ne mantuieste, Cel Care este aproape de noi, Cel Care este impreuna cu noi, este Hristos. 

Cineva a venit in Sfantul Munte. L-a trimis un oarecare sa ma vada, pentru ca, asa cum v-am spus, am si o "faima" acum, in fine... Acest tata, care, intr-adevar, era vrednic de mila, a venit acolo deoarece fiul lui... Avea un baiat si o fata. Stiti, este la moda acum. Cei mai multi fac doi copii si se opresc, nu mai fac alti copii. Asadar, copilul sau era un elev eminent si, intr-o dupa-amiaza frumoasa - era clasa a treia de liceu-, termina orele si, ce credeti ca face? Se duce in blocul vecin si se arunca de la etajul sase si se sinucide. Imaginati-va acum pe tatal lui, care era pe dinafara Bisericii, la fel si mama lui! Nu aveau nici o legatura cu Biserica. Erau botezati si atat. Asadar, a venit sa ma vada, si tinea ceva ca niste hartii la subrat. Il intreb: "ce sunt acestea?". Mi le scoate asa, intr-o randuiala, mi le pune in fata mea, si imi spune: "acestea le-au scris despre fiul meu dupa moartea lui". Le-au scris intr-un periodic local si chiar intr-unul era fotografiata camera acestui copil, care avea computer - desigur, aceasta este primul lucru-, avea ceva, asa, dupa cum am vazut in fotografie, cantareti pe motor si altele, incat peretele era plin, iar jurnalistul scrisese deasupra fotografiei camerei lui cu litere albe: "Nimic nu-i lipsea!". L-am privit, si m-am uitat la fotografie, si i-am zis: "jurnalistul nu spune adevarul". "De ce? Cumva sunt eu de vina cu ceva?" - imi spune sarmanul. "Totusi ii lipseste ceva filului tau". "Ce ii lipsea?". Ii raspund: "Hristos". Atunci au inceput sa curga doua lacrimi din ochii lui, dupa care mi-a spus: "Gheronda, de multe ori discutam cu fiul meu despre filosofie. Si imi spunea: <Tata, exista atatea necazuri in viata noastra, merita sa traim? Eu observ ca o mare parte din timpul omului este marcat de suferinta. Merita sa traiasca?> Iar eu ii spuneam diferite lucruri, dar, in final, nu-l satisfaceam. Iar, daca eu insumi as fi avut o educatie crestina si i-as fi dat-o fiului meu, nu s-ar fi ajuns la acest rezultat".   

Si, intr-adevar, fratii mei, astazi oamenii lucreaza, astazi avanseaza, astazi studiile sunt ieftine. Se depun eforturi pentru a studia in Anglia, sa se duca colo-colo, si asta cu usurinta. Iar noi ne bucuram ca studiaza copiii nostri, dar daca nu le dam pe Hristos, studiile nu le folosesc. Sa nu credeti ca folosesc atat de mult. Pentru ca acest copil, la fel ca multi altii astazi, simt acest "gol".  A venit un episcop, recent, la manastirea noastra, si ne-a spus ca in mitropolia sa, care are aproximativ 400.000 de credinciosi s-au sinucis, anul trecut, 18 oameni. Si acum a venit vremea in care trebuie sa dovedim, fratii mei, ca suntem crestini, trebuie sa dovedim ca avem harul lui Dumnezeu, si ca pe drept cuvant putem fi partasi acestei energii dumnezeiesti. [...]

Ma aflam intr-un birou si a venit o fata acolo si imi spune: "Sti, a murit barbatul meu. A murit subit". Si ma uitam la ea, sarmana, cata durere avea in suflet. Si i-am spus: "Trebuie sa privesti subiectul acesta din punct de vedere duhovnicesc". I-am spus cateva cuvinte. I-am spus: "fata mea, este o taina cum vine omul in aceasta viata, si tot o taina este si cum pleaca omul din aceasta viata, si cand pleaca. Nu exista "de ce?".

Si chiar in acest moment imi amintesc de o alta fata, care m-a intalnit la Metocul nostru din Xanthi, care mi-a spus: "Gheronda, am facut un mare pacat. A murit tatal meu la varsta de 60 de ani si, cand au adus sicriul acasa, eu, din impotrivire, am spart, in fata intregii lumi, icoana lui Hristos". Si aceasta sarmana a venit asa, cu lacrimi in ochi ca sa mi-o spuna, si ei i-am zis: "Fata mea, nu este de vina Hristos pentru ca a murit tatal tau. Acestea sunt de netalcuit".

De multe ori spunem, dintr-o buna dispozitie, "De ce asta? De ce sa sufere cutare? De ce sa sufere acest copil mic?". Insa noi suntem "miopi", fratii mei! Nu vedem departe. In vreme ce viata omului - dupa cum spunea vrednicul de pomenire, staretul nostru Porfirie-, "nu se termina niciodata!". Moartea noastra nu este sfarsitul nostru. Pur si simplu este mutarea noastra. De aceea omul este nemuritor. 

Iar acest tata, imi spune: "Au venit cativa psihologi acasa la mine, pe care i-au trimis anumiti cunoscuti de-ai mei, pentru a ne spune cuvinte de mangaiere. Si mi-au spus: Si asa mai departe". Si-i raspunde mama, psihologului: "copilul meu, ne-au mai ramas picioarele ca sa stam". Desigur, atunci cand psihologii sunt crestini mai ales, pot sa ajute pana la un punct. Insa psihologul nu poate sa ia aceasta suferinta. Pentru ca exact in acest moment, in special in acest moment, omul are nevoie de calea duhovniceasca. Trebuie sa se gaseasca omul duhovnicesc pentru a-l ajuta sa simta harul lui Dumnezeu. Deoarece, cred ca in aceasta clipa omul vrea sa se impartaseasa in mod special de dumnezeiescul Har.

Si chiar ieri, le spuneam Parintilor acolo, la manastire, unde vorbeam, cat de mult ne accentua vrednicul de pomenire, staretul nostru, faptul ca sufletul omului trebuie sa guste dulceata Harului, si cat de mult se nedreptateste omul pe sine atunci cand nu incearca sa gaseasca aceasta dulceata a Harului.

Vedeti ca acum intampinam diverse primejdii, nelinisti. Vedeti - noi oamenii-, acum e noapte si pana dimineata nu stim ce putem auzi, nu stim cu ce anume vom da piept, insa omul, dupa cum spune Gherontikonul - o carte frumoasa pe care va indemn sa o cititi; acolo vorbeste despre monahi, dar, prin extensie, este valabil pentru fiecare om. Nu exista duhovnicie mireneasca si duhovnicie monahiceasca. "Chiar de-ar fi sa se lipeasca cerul de pamant - spune acolo-, monahul este intr-o stare de pace". De ce credeti? Asta nu inseamna ca monahul este nesimtitor. Nu! Ci nadajduieste in harul Duhului Sfant. De aceea si Biserica noastra cheama fiecare madular al ei sa-si vada sinele, sa-si vada inima sa, sa-si vada pe cele dinlauntru, sa vedem ce avem inlauntrul nostru, sa vedem ce ne face vinovati.

Si sa stiti ca izvorul raului nu ese omul de langa noi. De multe ori spunem, "stiti, m-a mahnit cutare". Si mi-l amintesc pe staretul nostru, care zicea: "Faptul ca un om sa fie mahnit de pe urma altui om este o dovada a slabiciunii duhovnicesti". Doar un singur lucru trebuie sa ne provoace mahnire: sinele nostru. Niciodata sa nu spuna omul: "Stiti, sunt mahnit din cauza cuiva". In "Scara", de care v-am amintit mai inainte, a Sfantului Ioan, atunci cand citeste cineva "Scara", il intalneste pe acest om luminat, pe acest om sfintit, pe Ioan, care era egumenul manastirii Sinai. Primul lucru pe care omul trebuie sa-l vada, sa-l valorifice si asupra caruia trebuie sa se concentreze este sinele sau. Si de multe ori, trebuie sa spunem ca problema nu este omul de langa noi, nu este colegul meu, nu este mai marele meu, ci eu sunt. De aceea Parintii ziceau "arunca vina asupra ta si indura ispita pana la ultima suflare". Si noi, fratii mei, pentru a putea sa devenim deplini, pentru a putea sa ne gasim pe noi insine, pentru a putea sa fim desavarsiti, trebuie sa-L gasim pe Hristos.

Iar acest tanar care s-a aruncat de la etajul 6, a facut asta pentru ca era confuz, era, din punct de vedere duhovnicesc, ametit. Si asta pentru ca ii lipsea exact aceasta masura, aceasta cale, aceasta tamaduire. Iar Biserica pune inainte exact aceasta mare comoara si trebuie sa fim mandri ca suntem ortodocsi si ca suntem rodul invataturii ortodoxe. Pentru ca asta este Biserica, este "Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca" si din Ea ne hranim.

Alaltaieri am praznuit Bunavestie si Privegherea a durat 18 ore. Si imi spune cineva care, desigur a stat putin, iar apoi a venit la Sfanta Liturghie, dupa Vohodul Mic - era obosit si nici nu era obisnuit omul-: "Gheronda, nu ati obosit 18 ore?". Ii spun: "dragul meu, a zburat timpul ca si cum ar fi fost o jumatate de ora". "Este posibil asa ceva?" - imi spune. Ii raspund: "Dragul meu, pruncul in pantecele mamei nu se plictiseste niciodata, deoarece se hraneste, iar monahul, in timpul privegherilor lungi chiar se hraneste, chiar dobandeste aceasta hrana de nedescris, de netalcuit, care este aceasta dulceata a Duhului Sfant". Si de multe ori oamenii care nu au fost educati in duhul vietii duhovnicesti - ii urmarersc de multe ori-, pot sa faca treburi grele: sa taie piatra, si o fac, si obosesc, asuda. Insa, in biserica nu pot sa stea decat 10 minute. De ce? Pentru ca nu au fost educati in duhul comuniunii intelegatoare cu Hristos. Si, ceea ce accentueaza si Sfantul Ioan in "Scara", care este si pozitia tuturor Sfintilor Parinti, este aceea ca trebuie sa invatam toti sa avem o comuniune neincetata cu Hristos. Si vom izbuti in aceasta prin rugaciune. Prin rugaciune! Trebuie sa invatam sa ne rugam.

Vad de multe ori, si chiar ma intristez pentru faptul ca oamenii pot sa acorde multe ore internetului. Intra acolo si "pasc". Mi-a adus un tata, acum cand a fost vacanta de Craciun, pe copilul sau, care era in clasa a doua la liceu. Imi spune: "Gheronda, nu mai stiu ce sa-i facem. Sta zilnic 17 ore pe internet". Ii raspund: "Copilul meu, 17 ore?". Ce credeti ca-mi raspunde? "Trece timpul, fara sa-mi dau seama". Si sta acolo concentrat. Si il intreb: "Ce faci acolo?". "Ma joc, ma uit pe acolo, pe dincolo..." De ce? Nu pentru ca este ceva rau computerul sau internetul, ne servesc la multe lucruri. Eu, desigur, nu stiu sa fac nimic la calculator, nici macar sa tastez - nu am invatat dinadins. Trebuie insa sa invatam sa comunicam cu Dumnezeu. Si, din pacate, tinerii nostrii, nu stiu despre aceasta comuniune cu Dumnezeu. Iar astazi, tema sfinteniei pare ceva pitoresc, ceva pitoresc pare a fi. Deoarece nu le-am explicat. Prima scoala sunt parintii, dar, cu toate acestea, parintii nu le ofera aceasta educatie.

A venit o mama si mi l-a adus pe copilul ei odata, aici, in Atena, care era un pierde-vara, sarmanul. A venit si in Sfantul Munte s.a.m.d. Si incepuse sa o apuce pe calea Bisericii. Mama lui suferea ca este habotnic acum. Pe de o parte imi spune: "Gheronda, este un pierde-vara, te rog sa-l ajuti", iar pe de alta spune ca "e habotnic, si sa aiba o masura, pentru ca aceasta habotnicie...". Nu este asa! Si la urma urmei, sa-l lasam pe acest tanar si-l va lumina Dumnezeu sa intre in randuiala undeva, unde va gasi Harul lui Dumnezeu si va gasi si ce va face in viata lui... De multe ori, vedeti, si noi parintii le-o luam inainte, si vrem ca fii nostri sa faca ceea ce noi vrem de fapt, in vreme ce aceasta este o gresala, pentru ca nu-i oferim aceasta libertate copilului nostru de a-i recunoaste personalitatea, de a tine seama de el si a-l respecta, pentru ca nu am invatat despre libertatea cea intru Hristos.

Si cred ca atunci cand omul este in Biserica respira harul Bisericii prin Tainele Bisericii. Si este mare lucru ca omul sa primeasca Sfintele Taine, este mare lucru ca omul sa vina la Sfanta Liturghie. L-am intrebat pe cineva acolo, in Sfantul Munte: "Mergi la biserica?". "Merg si aprind o lumanare in momentele in care nu este nimeni. Stau cinci minute si apoi plec. Iar acest lucru ma satisface si nu vreau nimic altceva". Ii raspund: "Copilul meu, in cinci minute in care te afli in Biserica, poti sa parcurgi Sfanta Liturghie? Poti sa participi la Sfanta Liturghie? Poti sa te impartasesti?". Imi zice: "Pe mine ma odihneste acea liniste de acolo". Acesta este un romantism. Nu este aceasta atitudine corecta. Acest copil spune aceasta nu pentru ca este de rea credinta, ci este asa pentru ca nu a aflat adevaratul sens al luptei duhovnicesti. Iar noi trebuie sa gasim exact aceasta apa curgatoare, aceasta cale, pentru ca sufletul nostru sa se sature de Harul lui Dumnezeu. Trebuie sa aflam sensul Sfintelor Taine ale Bisericii.

Trebuie sa invete copilul sa se spovedeasca. Cand i-am spus unuia ca un copil trebuie sa se spovedeasca de la 6 ani, mi-a raspuns: "ce a facut?", imi spune. "Si el are pacatele lui. Atunci cand vrea un joc si te ameteste, plange, si daca nu i-l cumperi, vine langa tine si te preseaza incontinuu... Acesta este pacat." Desigur, bine ar fi sa avem pacatele acestui copil, dar nici el nu inceteaza sa se afle in starea de pacatosenie. Stiti cat de important este acest lucru! Imi amintesc de parintele Efrem Katunachiotul, care a spus odata: "Dragul meu, chair si o singura data sa fi venit copilul sub epitrahilul preotului, in cele din urma, il va lua Hristos". Este mare lucru sa invete copilul sa se spovedeasca. Dar cum va invata copilul sa se spovedeasca? Daca se spovedeste parintele lui, mama lui, tatal lui. De aceea este mare lucru.

Noi traim intr-o tara ortodoxa si, dupa cum v-am spus, noi, Parintii aghioriti, gazduim oameni din celelalte tari ortodoxe care au iesit de sub cortina de fier a comunismului si ne vorbesc despre traumele lor si cat de scump platesc pana astazi aceasta prigoana a Bisericii si aceasta zdrobire a Bisericii. Iar noi, prin Harul lui Dumnezeu, cu toate ca au existat atatea, vedeti, nu a guvernat ateismul in Grecia. Si aceasta a fost un dar aparte al lui Dumnezeu. Iar noi trebuie sa stam tari si sa inaintam, si trebuie, in orice caz, sa-L gasim pe Hristos. Si-L vom gasi in Biserica pe Hristos Cel Viu.

Nu imi place, stiti, unii spun, cutare rasofor, cutare preot, cutare monah, stiu eu, ne-a smintit. Mai copile, si acesta tot om este! Este respinsa stiinta medicala din cauza faptului ca exista cativa doctori rai? Nu este respina. Nu este respinsa Sfanta Biserica a lui Hristos. Intotdeauna Biserica lui Hristos are oameni evlaviosi, ii are pe ai Sai, Dumnezeu. Dumnezeu nu Se lasa nemarturisit pe Sine nicaieri, nicodata. De aceea trebuie sa incercam sa gasim un duhovnic bun. Trebuie sa incercam! Vedeti, alaltaieri, a venit cineva acolo si imi spune: "Stii, am probleme cu ochiul meu si mi-au spus sa merg in Telaviv, mi-au spus sa merg in Germania, si tot intreb...". "Ce sa-ti spun, intreaba ca sa gasesti un doctor bun la care sa te duci". Si ma gandeam in sinea mea, si mi-am spus: pentru ochiul meu, pentru care, in orice caz, bine face omul ca merge la doctor, pentru ca il doare ochiul sa mearga la doctor ca sa se vindece. Dar nu se va "inchide" odata si-odata? Se va inchide intr-un fel sau altul. Dar bine face ca se ingrijeste de sanatatea lui. Insa, pentru nevoia duhovncieasca, avem o astfel de grija pentru a gasi doctorul potrivit? Si, de multe ori nu depunem un astfel de efort pentru ca nu avem o ierarhie corecta a valorilor si o evaluare corecta. De aceea, cand are omul viata in el, fratii mei? Atunci cand exista Hristos, Care Insusi a spus: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14, 6). Iar astazi, nu va ascund, la aeroport unde tot plecau si veneau, vad cativa tineri care, din cate se vedea, plecau undeva. Si m-am intristat in sinea mea cand i-am vazut ca sunt morti duhovniceste. Nu aveau nimic duhovniceste inlauntrul lor. Si spun ca acesti copii in permanenta rad, vorbesc vrute si nevrute fara vreun continut duhovnicesc. De ce? Pentru ca in casa lor nu au auzit, poate, sau nu au vazut, sau nu au fost educati in acest sens. De aceea, sa stii ca trebuie sa intram intr-o stare de alerta duhovniceasca.

Astazi, statul trece printr-o incercare, insa puterea care il va ajuta va fi puterea Harului. Imi amintesc ca bunica mea spunea - si ma folosesc de aceasta chiar si acum cand sunt monah- "Cel ce-L tine pe Dumnezeu, copilul meu, nu pierde nicodata!". Si nu o spunea asa, pur si simplu, dintr-un motiv filosofic, ci pentru ca traia, chiar daca nu stia literele, traia harul lui Dumnezeu si nadajduia in El. Deoarece nadejdea in Dumnezeu nu este o fantezie psihologica. Nadejdea este o lucrare a Harului care iti certifica, prin credinta in Dumnezeu, faptul ca El este "Cel Ce poate sa mantuiasca". Si aceasta o traiesti inlauntrul tau, si esti sigur de asta, si te afli intr-o stare de pace, capabil de a trece prin necazuri.

De multe ori viziunea noastra este deformata. Alaltaieri la manastire suna telefonul. Am mai spus-o si altadata si o mai spun. Suna telefonul si, din cate se vedea, responsabilul lipsea, iar eu treceam pe-acolo; veneam la birouri. De douazeci de ori sunase telefonul si m-am gandit in sinea mea, "Dumnezeul meu, poate o fi ceva urgent, ia sa raspund eu!". Era o doamna care mi-a spus: "Il vreau pe staret". Ii raspund: "Staretul este ocupat, nu-i poti vorbi". "Va rog, este urgent!".  "Ce-aveti de spus? Ii voi transmite". "Nu! Il vreau pe el in persoana ca sa ma inteleaga, Parinte", imi spune. "Spuneti-mi doamna mea, ce doriti?". "Vreau sa-l intrebi - bineinteles, asata dupa ce am dus cu ea munca de lamurire zece minute la telefon-, daca fata mea va intra la facultate". Ii spun si eu: "doamna mea, aici nu este Oracolul din Delfi. Aici este manastire. De ce nu imi spui sa-i transmit staretului si parintilor sa se roage pentru ca fata ta sa fie admisa?". "Stii, Parinte, deoarece este foarte stresata. Iar daca ii va spune staretul ca va fi admisa, nu va mai fi". "Daca se va ruga, nu va mai fi stresata. Isi va lasa viata in mainile lui Dumnezeu si nu va mai fi stresata". Vedeti ca, de multe ori, parerile noastre sunt vatamate, sunt bolnave.  

De multe ori primim scrisori. Vrem sa va spunem ca noi, la manastire, Preasfintite, raspundem la scrisorile pe care ni le trimit [oamenii] si care depasesc doua sute de mii pe an. Lumea isi spune durerea, cere diferite uleiuri de la candele, panglici de langa braul Maicii Domnului si asa mai departe. Iata ce scriu in scrisori: "Rugati-va ca fiul meu sa-si gaseasca un loc de munca", "rugati-va ca sotul meu sa nu-si piarda locul de munca". Desigur, sunt bune acestea pe care le cer, pentru ca sunt nelinistiti. Rar gasesti mesajul: "Rugati-va ca Dumnezeu sa-mi dea pocainta", "Rugati-va lui Dumnezeu sa-mi dea sanatate pentru a putea sa ma nevoiesc pentru sufletul meu". Rar le gasesti. Si acum, ai sa-mi spui ca toate celelalte sunt gresite? Nu sunt gresite. Dar nu sunt numai acestea.

De aceea, omul care incepe sa respire Harul lui Dumnezeu, primul lucru pe care si-l doreste este pocainta. Trebuie sa avem pocainta, iar pocainta, fratii mei, nu este un sentiment de regret: "Stii, nu am facut bine". Pocainta este o stare neincetata a vietii noastre pentru ca ne-am facut vinovati inaintea lui Dumnezeu. Si chiar aceasta pocainta este o taina si o minune. Nu te conduce spre melancolie, nu te conduce spre deznadejde, nu te conduce spre pesimism, ci te calauzeste spre nadejde si spre bucurie. De aceea, vedeti, Sfintii Parinti, au numit intristarea cea dupa Dumnezeu "intristarea pricinuitoare de bucure". Este important ceea ce va spun. De aceea spune Sfantul Ioan in "Scara" ca "ziua in care nu ai simtit intristarea cea dupa Dumnezeu, sa o consideri pierduta". De ce? Pentru ca Sfantul Ioan vrea sa jelim? Nu! Nu este vorba de acele jeliri care ne sunt provocate de problemele lumesti. Trebuie ca omul sa inteleaga ce a facut Dumnezeu pentru noi si cum noi nu i-am raspuns cu aceeasi masura. Cum cerem de la Dumnezeu incontinuu, ca unul Ce este Tatal nostru, nu ca sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca conform lucrarilor noastre. Nu! Insusi ne-a spus "Cand veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: >". Asa trebuie sa traiasca omul si atunci va exista o mare virtute care este smerenia.

Si sa nu uitam, fratii mei, atunci cand Hristos a deschis inima atator ucenici de-ai Lui, si este una din rarele dati in care Hrisots le-a spus cele din adancul sufletului Sau, in timp ce ucenicii Sai se tot intrebau "Invatatorul nostru este Acesta pe Care Il vedem ca inviat-a mortii, Il vedem ca umbla pe mare, il vedem, pe de alta parte, ca si oboseste, Il vedem ca doarme, Il vedem ca inseteaza, Il vedem ca Ii este foame. La urma urmelor, cine este?". Iar Hristos, ca Unul ce este Cunoscatorul inimilor, le-a spus: "Nu discutati intre voi Cine sunt". Aflati nemijlocit! Aflati de la Mine ca "sunt bland si smerit cu inima". Acestea sunt cuvinte mari, sunt radacini adanci. Si a continuat Hristos si le-a spus: "si atunci veti gasi odihna sufletelor voastre".

Smereina este o mare virtute. Smerenia nu este un complex de inferioritate  - asa cum ii spuneam odata unui oficial englez, specialist in stiinte. "Stii noi nu avem smerenia", imi spune. "Noi consideram smerenia ca fiind un complex de inferioritate". De ce credeti? Pentru ca nu L-au gustat pe Hristos. Si chair imi spunea mitropolitul de Munte Negru, Amfilohie, Preasfintite... A venit sa ma vada la "Palatul" [inchisoarea] din Korydallos, unde ma aflam. Am discutat, dupa care mi-a spus: "L-au intrebat odata pe staretul nostru, pe Sfantul Iustin Popovici: Care este diferenta dintre ortodocsi si catolici? Si ce a raspuns Sfantul Iustin? Nu au smerenie. Si de ce nu au smerenie? Pentru ca nu pot sa o afle. Si de ce nu pot afla smerenia? Pentru ca este in Biserica. Pentru ca smerenia este un dar al Bisericii, este un dar al dumnezeiescului Har, este un dar al Cerului, iar omul smerit este exact acela care le primeste pe toate, este acela care le indura pe toate, este acela care este dur cu sine si ingaduitor cu ceilalti.

A venit cineva alaltaieri, chiar monah fiind, pentru ca un alt monah de la chiliile noastre l-a suparat cu ceva, si care mi-a spus: "Sa-l pedepsesti! Sa-i dai canon!" Ii raspund: "Mai intai, Parinte, prin felul in care imi spuneti sa-l pedepsesc, nu-l voi pedepsi. Pe tine trebuie sa te pedepsesc, pentru ca tu vrei sa te razbuni pe fratele tau, dandu-i canon. Ti-a gresit, de ce sa nu-l ierti?". "Am sa-l iert daca ii dai canon, imi raspunde". "Nu, iarta-ma, gresesti, lucrurile nu stau chiar asa". De aceea staretul nostru ne spunea: "Daca ai vazut vreun om care are pretentii de la altii, si nu de la sine, sa stii ca acela este vatamat". Adica este bolnav duhovncieste.

De aceea, fratii mei, intreaga teologie a Bisericii, este aceea ca trebuie sa intelegem menirea noastra, iar ca sa intelegem menirea noastra trebuie sa fugim de lipsa noastra de responsabilitate. Iar omul care isi intelege menirea este acela "care isi ia vina asupra sa si indura ispita pana la ultima suflare". Asa cred. Iar Hristos, pe care trebuie sa-L avem tot timpul inaintea ochilor, aminteste-ti, ce a spus cand a mers la Pilat? Ce au spus ucenicii Sai? Au interpretat omeneste aceasta stare si acest eveniment. Si au spus: in regula, Invatatorul nostru, a fost o binecuvantare ca L-am cunoscut, dar pana aici. Pana aici a fost. De aici au plecat toti. Au fugit. S-au indepartat. Pana aici a fost. Iar Cel Ce in aparenta era pierdut, era Acela Care a inviat din morti, era Cel Ce Se rastignise. Si nu s-a rastignit Hrisots pentru noi pur si simplu, ci I S-a dat si denumirea de "Cel Rastignit". Este mare acest lucru! Iar cand s-au dus mironositele si l-au vazut pe ingerul care statea pe piatra rasturnata de la intrarea mormantului, au vazut ingerul, si fara sa-l intrebe mironositele, le-a zis: "Il cautati pe Hristos Cel rastignit? Nu este aici, ci a inviat!".

Asadar, nu ne vor merge toate bine in viata noastra, fratii mei. Acela care merge si aprinde o lumanare mare si face rugaciuni pentru ca toate ii merg bine, este in inselare. Nu ne vor merge toate bine. Il vom imita pe Hristos Cel Rastignit, Caruia Ii slujim. Si sa stiti ca in spatele crucii se afla bucuria. Cercetati vietile sfintilor si veti vedea ca au fost prigoniti, au fost batuti, au fost biciuiti, au fost calomniati, si cu toate ca, din punct de vedere omenesc au suferit multe, totusi, in spatele acestor lucruri, in spatele vietii rastignite, a existat dulceata cea nespusa a Duhului Sfant. Cred ca acestea ne lipseste azi. De aceasta avem nevoie. Iar atunci cand vom simti acest Har, nu ne va lipsi nimic.

Un oarecare arhimandrit mi-a dat telefon si-mi spune: "Stii, spune-i Arhiepiscopului sa ma faca vladica". Ii raspund: "Mai Parinte..., nu-mi place ceea ce-mi ceri, dar ii voi transmite daca spui tu". Vreau sa spun ca, unul care are inlauntrul lui aceasta dulceata, se preda dumnezeiesti Pronii si ceea ce va voi Pronia, aceea sa fie. Nu-l intereseaza daca va deveni vladica sau va ramane simplu monah. Important este: Il traieste pe Hristos? Important este: comunica cu Hristos in mod empiric? Inima lui a gustat ceea ce se numeste Harul cel mai presus de fire si datator de viata al Preasfantului Duh?

Traducerea si adaptarea: Catalin Dobri