Iisus Hristos-Mântuitorul și Biserica Universală prin cele Șapte Sinoade
Ecumenice ale sale nu a disprețuit, trupul sau materia(natură)
stricăcioasă și derizorie. Din contră. Nu le-a negat rostul ci le-a
arătat /reconsiderat deplin slava. Căci Mântuitorul Iisus Hristos la
întruparea Lui- momentul zero de re-creere a lumii- nu a anulat ori a
distrus materia și firea omenească, ci le-a asumat și recalibrat.
Icoana are și această funcție, pe lângă altele, de a arăta, de a
oglindi, de a sugera partea nevăzută/cerească, însă fără a
minimaliza/ignora partea pământească (trup și psihic) înduhovnicită ce a
atins cotele sfințeniei persoanei reprezentate în ea -mucenic, cuvios
s.a.
De-a lungul timpului, sub conul de lumină al conștiinței ecleziale, reprezentările iconografice au cunoscut o dezvoltare și un apogeu
artistico-liturgic ce a atins cea mai înaltă limpezime dogmatică,
artistică și stilistică, în epoca de renaștere bizantină a
Paleologilor, după crizele iconoclaste. În Rusia, sec. XIV-XV. La noi,
mai ales prin arta brâncovenească din sec. XVII. Culorile icoanei sigur
că erau naturale și vii în epoca Paleologilor. O gamă sofisticată spre
deosebire de pictura și arta sacră a veacurilor trecute.
În icoană, atât desenul cât și culoarea-subordonată lui rămân în
tandem ca importanță, deși nu acest raport reprezintă întregul ei. Există
azi tendința de a disprețui culoarea în raport cu desenul pe terenul
,,noii” artei sacre. Au fost și sunt evident greșeli de prost gust,
neștiință și lipsă de măsură care au alimentat pe bună dreptate acest
refuz de a se opta pentru o paletă cromatică vie și curajoasă. Desenul
obligă spre rațional și spirit. Culoarea, e adevărat, se adresează
impresiei vizuale, inspiră mai mult latura emoțională, psihică.
Simbolică. Dar și duhovnicească. De aici căderea/păcatul în
abstracționism versus senzualitatea degradantă a stridenței polifoniei
culorilor în stilul (neo)bizantin de pictură. De aici panica estetică,
laconismul cromatic și o zgârcită gestiune a culorilor redusă la câteva
tonuri, a două-trei culori, pentru a controla mai bine un așa-zis
echilibru compozițional ce sintetizează și definește ,,onest” imaginea
sacră și trasăturile duhovnicești ale sfințeniei. Uneori se forțează
tertipuri, patine, ceața ca icoana nouă, astfel ,,învăluită”, să
sugereze mai bine prezența harului... Alteori, icoana prea e privită
(doar) ca execuție și tehnică artistică. Sigur, lucrurile sunt mult
mai complicate și pot fi argumentate pe măsură.
Dumnezeu a creat diversitatea. Creația întreagă, lumea materială,
întreg cosmosul e inundat de bogăția și armonia culorilor revărsate fără
rest într-o spontaneitate desăvârșită, fie ea și numai din/în lumea
aceasta. Un crâmpei din această strălucire a armoniei culorilor au
descoperit-o restauratorii ruși la începutul sec. al XX-lea, când au
încercat, printr-o mișcare națională de reconsiderare a folclorului rus,
să recupereze icoana veche (pretextată ca ,,piesă folclorică uitată”) -
secole de-a rândul după epoca de tristă amintire a țarului Petru I. La
îndepărtarea stratului de olifă înnegrită și a acoperămintelor
metalice ale vechilor icoane rusești, spre uimirea artiștilor
restauratori, a înviat frumusețea și bogăția strălucitoare a culorilor
icoanelor de altădată. Viața din ele, smerita bucurie. Era
incontestabilă măestria și știința armonizării culorilor spiritualizate
ale acelor pictori iconari de odinioară, care stăpâneau o incredibilă
artă de formă și culoare laolaltă! Viul vieții și al armoniei depline întru Frumusețea Duhul Sfânt.
A reduce, a minimaliza, a omite și a exclude rostul și rolul ermeneuric
al culorii în icoană este o opțiune plastică ce poate devia imaginea
liturgică-icoana, spre dualism maniheist, spre monofizitism mascat. O
poziție dochetistă față de adevărul Întrupării Mântuitorului Iisus
Hristos (istoric), față de Duhul Sfânt și de har. O părută părelnicie
forțată despre sfințire și sfințenie trădată de căutarea unei
expresivități plastice de impact vizual prin laconismul cromatic,
născută din ,,slăbiciunile credinței înseși”. Nu o spun eu, o spune
Leonid Uspenky, în tratatul său de Teologia icoanei, printre rânduri.
Nu e de lepădat nici ce spune Paul Evdochimov:
,,Monofizitismul nu a
fost niciodată depășit în anumite probleme de credință: a luat forma
,,egoismului transcendent” al mântuiri individuale. E disprețul
monofizit față de carne și materie, fuga spre cerul spiritelor pure,
ignorarea culturii și a vocației omului în lume, ostilitate și chiar ură
față de femeie și frumusețe.(...) Or, adevărata Tradiție predică
tensiunea autentic dialectică, atât de puternic subliniată de Sfântul
Grigorie de Palama: nu un lucru sau altul, ci amândouă deodată.
Aceasta este tensiunea între smerenia subiectivă și faptul obiectiv de a
fi co-liturghisitor, împreună-făcător, co-poiet cu Dumnezeu.
Antinomiile odinioară atît de familiare Sfinților Părinți, trebuie
învățate din nou. Omul spune: ,,nu sunt desăvârșit” și Dumnezeu îi
răspunde ,,Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru din ceruri
desăvârșit este”. Omul spune: ,,Deșertăciune sunt și pulbere”, iar
Hristos îi răspunde: ,,Voi sunteți dumnezei și-Mi sunteți
prieteni”(...) iar Sfântul Ioan zice: ,,Sunteți unși ai Celui Sfânt și
pe toate le știți”. ,,Chipul slavei celei negrăite sunt deși port rănile
păcatelor”, spune, într-o sinteză plină de forță, un tropar al slujbei
de înmormântare. (Arta icoanei - O teologie a frumuseții)
Omul este creat și în același timp nu este creat, ci ,,născut din apă și
din Duhul Sfânt”, pământesc și ceresc, făptură și dumnezeu în devenire.
Un ,,dumnezeu creat” este o noțiune dintre cele mai paradoxale, ca și
,,persoana creată” și libertatea creată”. Îndrăzneala Sfinților Părinți
întărește aceste maxime, aceste sentințe pentru ,,a nu se lăsa pradă
tristeții” și pentru ,,a nu stinge flacăra Duhului Sfânt”.”
*
Rolul culorii în icoană se aseamănă în viață cu cel al femeii. Nuanțe și nunțe. Tonuri calde, reci. De dragul Mironosițelor Femei, ,,La mulți ani!” tuturor femeilor
creștine, reflexii translucide de smerenie și dragoste în care să-și
lase amprenta harul Duhului Sfânt.