Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Caracterul ascetic este singurul mod de exprimare a simțămintelor noastre față de Dumnezeu, a iubirii noastre, a dorurilor noastre, a smereniei noastre, a așteptării noastre"

Cuviosul Nil nu se îngrijea de cele care urmau să se întâmple sau de cele trecute, pentru că acestea implică grija. Nu îngăduia minții sale să se îndeletnicească cu ceva pământesc, pentru că asta este o îndepărtare de la dragostea lui Dumnezeu. Si orice îndepărtare - chipurile pentru dogme, pentru morală, pentru Biserică, pentru neam, pentru mănăstire - vine și se duce. Câte lucruri ne frământă, ne fac să ne zbuciumăm, să vrem să le rezolvăm, dar apoi pleacă, așa cum trec valurile și vânturile, și singurul lucru care rămâne este ceea ce realizăm în viață, ce investim în cer. De aceea, Cuviosul, nu-și lăsa inima și gândul să se lipească de cele pamântești. Își supunea trupul duhului și-și rânduise principii în viață, își stabilise modul în care se cuvine să trăiască.

***

În vremea noastră monahul citește Ceasurile ca să parcurgă textul, iar asta-i socotită împlinirea tipicului. Dar împlinirea tipiconală a Tradiției Bisericii este o întinare, o pervertire, o veștejire, o netrebnicire a Tradiției. Nu există formă mai oribilă de împlinire și de ținerea tipicului decât aceasta. La Cuviosul Nil, dimpotrivă, observăm o atitudine autentică. Si Marele Vasile spunea, în același duh, că monahul trebuie să-și întrerupă munca la ore stabilite ca să citească slujba cuvenită. 

În continuare, până la Ceasul al șaselea, când s-a petrecut răstignirea lui Hristos, Cuviosul stătea lângă Crucea Stăpânului, împreună cu Maria Fecioara și cu Ioan, citind Psaltirea.

Să nu uităm că nu există o carte de rugăciuni mai deplină și mai duhovnicească decât Psaltirea. Din acest motiv, Părinții, îi îndeamnă pe cei mai simpli să spună rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!", iar pe cei mai învățați să citească mai mult Psaltirea, mai cu seamă Psalmul 50, dar și toți ceilalți psalmi de pocăință. Psaltirea este plină de rugăciune, plină de teologie, plină de trăire. Toată viața bisericească, toată Tradiția, toată istoria, de la primul zidit și până la cele din urmă ale ei, noi și vechi (cf. Mt. 13, 52), sunt cuprinse în Psaltire. Astfel, toate sunt lucrate și prelucrate în mintea și inima omului care citește Psaltirea, și atunci el trăiește împreună cu oamenii și cu îngerii. 

Așadar, Cuviosul Nil stătea înaintea Crucii Domnului de la ceasul al treilea până la al șaselea și citea Psaltirea, făcând și mii de metanii, așa plinea porunca de a ne ruga neîncetat. 

În continuare, vedem iarăși duhul întreg al Cuviosului, plinătatea sfințeniei lui. Nu era un om care credea  că monahismul este să fac asta sau cealaltă, ci să-L imit pe Hristos. După cum apostolii au luat parte la viața Domnului, așa trebuie, zicea, să iau parte și eu la viața Lui. De aceea și le rânduise pe toate în așa fel, încât în viața sa de zi ci zi totul să fie perfect. 

Iar de la ceasul al șaselea până la al nouălea ședea citind și studiind legea Domnului și scrierile Sfinților Părinți și Dascăli. Căci aceasta o scrie dumnezeiescul apostol: "Ia aminte la citire" (1 Tim. 4, 13).

După o noapte de stat în picioare, după ostenitoarea caligrafie și după trei ore înaintea Crucii Domnului, simțea nevoia să se odihnească, citind legea Domnului și lucrările Părinților. O etapă  ducea la cealaltă. Viața lui avea acum o destindere, o înălțare, ca un val care urcă și apoi coboară. Omul acesta este foarte firesc. 

Citirea legii Domnului și a lucrărilor Părinților a lipsit aproape cu totul în ultima vreme din viața monahală. Cred că asta-i una din cele trei foarte mari reușite pe care le-a dobândit satana împotriva monahilor.

Întâi, a reușit să schimbe duhul ascetic, să-l transforme într-un activism, într-un "trebuie", în timp ce scopul monahului este îndumnezeirea lui. Si astfel, conținutul monahismului din teologic și ontologic, și împărtășire de lucrarea și harul dumnezeiesc, a ajuns o treabă, o lucrare, un canon. Dar canonul ăsta schimbă duhovnicia omului și, ce e mai rău, îi dă impresia că și-a împlinit obligația. "Îmi fac canonul de monah? În regulă, zice, sunt monah". Sau: "Împlinesc ceea ce-mi impune Biserica, Schima mea mica sau mare, rasoforeala mea? Atunci, nu numai că nu-mi lipsește nimic, ba încă îmi și datorează Dumnezeu răsplată pentru dreptatea mea, iar Maica Domnului - potrivit tradiției aghiorite - mântuirea mea, fiindcă mi-a făgăduit că mă va mântui. Iar dacă, să zicem, că mai fac și câte un păcat, nu se năruie lumea, tot o să mă mântuiesc". Aceasta concepție, acest duh contemporan este o netrebnicire a vieții monahale, o ispravă a satanei.

O a doua ispravă a satanei este dispariția Sfintei Împărtășanii, a primirii lui Dumnezeu prin taina Sfintei Euharistii. Ceea ce este hrana zilnică a omului, leacul pentru păcat, pentru boală, pentru lene, pentru patimi, pentru vină, l-am transformat în zilele noastre în cel mai pompos lucru. Adică putem să ne împărtășim la fiecare zece, cincisprezece zile sau o dată pe lună, după ce ne-am pregătit foarte bine, după ce-am postit trei zile sau chiar patruzeci de zile, după ce... În cazul acesta Taina, în cele din urmă, rămâne nelucrătoare, devine o faptă solemnă la care mergem numai ca să luăm parte. Această Dumnezeiască Euharistie nu aduce absolut nici un rod, ci numai ne amintește ce făceau cei mai vechi. În același timp, totuși, păstrează ceva și din duhul ascetic al Bisericii prin impunerea unei asceze înaintea de Dumnezeiasca Împărtășanie. Dar această asceză este desființarea unui alt adevăr, al trebuinței de împărtășire deasă. 

A treia ispravă a satanei este desființarea primirii lui Hristos ca și Cuvânt prin lucrarea tainică. Adică dracul a reușit să desființeze primirea neîncetată a Sfântului Duh, care se face în mod evident prin învățătura și prin studiu. Din păcate astăzi la Sfântul Munte, dar și mai departe prin mănăstirile noastre, nu mai există nici învățătura, nici studiu. Cine mai citește Sfânta Scriptură? Cine mai citește din Părinți? Citirea Sfintei Scripturi se limitează numai la profeții, la Faptele Apostolilor, la Epistole sau la Evangheliile care se citesc la slujbele din biserică, iar citirea lucrărilor patristice se limitează la citirile corespunzătoare de la trapeză sau din biserică. Dar în realitate, chiar și citirea de la trapeză este o alterare a duhului monahal, pentru că a fost introdusă din motive ascetice sau de păstrare a liniștii în timpul mesei monahilor, și nu ca ei să prindă cu mintea înțelesuri. [...]

Aceste trei mari victorii ale vicleanului fac astăzi monahismul incapabil și fără vlagă, dar constituie niște imagini palide ale slavei lui de odinioară. 

***

Caracterul ascetic este, am putea spune, singurul mod de exprimare a simțămintelor noastre față de Dumnezeu, a iubirii noastre, a dorurilor noastre, a smereniei noastre, a așteptării noastre. Noi, creștinii, putem numai să suferim dureri, ca să fim părtași astfel la viața lui Hristos. Asta înseamnă să ducem mereu în trupul și în duhul nostru Crucea lui Hristos, să transmitem durerile răstignirii Lui până la ultima noastră picătură de sânge.

Dar în acest punct străbatem o îndoită primejdie: întâi, să credem că prin asceza noastră ajungem ceva sau că facem ceva și, în al doilea rând, să credem că avem dreptul să ne desfătăm de Dumnezeu, să-L vedem, nu într-un mod adevărat, ci într-unul ispititor și căutător al fericirii. După cum iudeii încercau de multe ori să-L ispitească pe Domnul (Mt. 16, 1), tot așa facem și noi acum. Ne rugăm, de exemplu, și așteptăm să vedem ceva, să simțim ceva. Vrem să-L simțim pe Hristos, să ne dăm seama că ne aude, vrem de toate. Asta arată că nu-L iubim pe Dumnezeu, ci pe noi înșine. 

Așadar, dinte aceste două primejdii, una este supra estimarea ascezei, faptul de a da o valoare mai mare ascezei și să o transformăm în scop, iar cealaltă este a crede că, făcând asceză, suntem ceva. Atunci Dumnezeu este de neînduplecat, pentru că aceste două primejdii, pe de o parte, ne fac viața obositoare, iar pe de alta nu duc nicăieri, nu conduc la har, la libertatea duhului, la descătușarea de sinele nostru, nici nu-L lasă pe Hristos să ne dea ceea ce El vrea și când vrea. [...] Cuviosul și-a recunoscut neputința și a înțeles că asceza în ea însăși nu duce nicăieri. [...]

Prin urmare, ce este asceza? În realitate, este viaţa de zi cu zi a omului duhovnicesc, este respiraţia lui. Ce este inspiraţia şi expiraţia pentru omul firesc, acelaşi lucru este şi asceza pentru cel duhovnicesc. Scoate dinlăuntrul lui tot ceea ce este pământesc, trupesc, omenesc şi Îl introduce pe Dumnezeu. Omul îşi exprimă prin asceză dorul lui după Dumnezeu şi îşi recunoaşte propria neputinţă. Osteneala noastră, asceza noastră nu ne arată vrednicia, ci voinţa noastră.

Oricât ai osteni, oricât ai trudi nu înseamnă că faci ceva esenţial pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu vrea un singur lucru de la noi: smerenia, să înţelegem că suntem întru toate neputincioşi şi păcătoşi. Le facem pe toate ca să ne arătăm smerenia, că suntem un nimic şi atunci vine harul lui Dumnezeu. Adică ostenelile noastre nu decurg din sfinţenia noastră, ci prin ele cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăinţa, iertarea, harul.

Cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cu culcarea pe jos, cu reaua pătimire Îi arătăm lui Dumnezeu zdrenţele noastre, aşa cum un sărac îşi arată zdrenţele sale semenilor, ca să le stârnească mila şi să-l ajute, sau aşa cum orbul strigă după Hristos ca să-i dăruiască lumina (Mc.10, 46-52). Aşa şi noi Îi arătăm sărăcia noastră şi Îi cerem să ne deschidă ochii, ca să înțelgem că suntem păcătoşi, şi aşa să ne pocăim şi să ne cerem iertare.

Dar şi când primim iertarea, ne continuăm asceza ca să primim harul. Apoi facem iarăşi asceză, ca să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru câte ne-a dăruit. Prin urmare, şi începutul şi mijlocul şi sfârşitul luptei noastre se exprimă în acelaşi fel, prin asceza noastră.[...]

Ce nu au putut să facă multele posturi de mâncare şi băutură şi privegherile, au putut smerenia şi recunoaşterea propriei neputinţe. Această frază ne duce întru înalturi, dându-ne şi nouă curaj. Este ca şi cum ne-ar spune: "Dacă măi nenorocitule, te osteneşti, dacă trudeşti, dacă priveghezi, nu le faci ca să reuşeşti tu ceva. Ce poţi tu să reuşeşti? Ostenelile tale se fac ca să-I arăţi lui Dumnezeu neputinţa ta. Celelalte le face Dumnezeu.[...]

Prin urmare, toată asceza tinde spre un scop: să înţeleg că sunt un bolnav, nu pentru că am făcut păcatul acela sau acela - asta este altceva, este o vinovăţie - ci pentru că firea mea este bolnavă. Eu, înlăuntrul meu, în cele mai adânci părţi ale fiinţei mele, sunt un paralitic, un orb, un netrebnic, un om scheletic, neavând putinţa să-mi mişc nici degetul cel mai mic. Dacă înţeleg aceasta, trebuie să-mi exprim dorinţa învierii mele, a izbăvirii mele de către Dumnezeu. Atunci dă Dumnezeu izbăvirea. Adică din clipa în care înţelegem lăuntric propria noastră neputinţă şi reuşim să-I exprimăm lui Dumnezeu aşteptările şi dorinţa noastră de a fi izbăviţi, din clipa aceea începem sa-L respirăm pe Dumnezeu.[...]  De acum înainte începem să avem drepturi de părtăşie dumnezeiască, pentru că I-am arătat lui Dumnezeu adevărata noastră dorinţă.[...]

Dumnezeu este un izvor, este o vistierie. Poate să  ne dea îndată  cele de care avem nevoie, poate să ni le dea și înainte de a le cere. Dar când este ceva serios, ceva măreț, așteaptă să ne lovim noi cu lipsa acelora, pe de o parte, ca să ne maturizăm și să le înțelegem măreția și valoarea, iar pe de alta, ca să le dorim. Atunci ni le dă. 

Prin urmare, avem nevoie întâi de toate să ne smerim, ca să punem temeliile vieții lăuntrice. În al doilea rând, în mijlocul lipsei, al durerii și al întunericului ne este încercată iubirea noastră pentru Dumnezeu și credincioșia noastră. Asta este o ispită îngrozitoare, pentru că acum vom arăta dacă iubim și dacă credem în Dumnezeu. Dacă nu cedăm acestei ispite, dovedim că dorul nostru după Dumnezeu este adevărat. Si dacă am crezut în El când eram în întuneric, cu cât mai mult vom crede în El mâine, în lumină. În al treilea rând, acum cunoaștem din cele contrare, din neputința pe care am trăit-o, cât de mare este darul pe care l-am primit și, cu siguranță, n-o să dorim să schimbăm lumina pe întuneric, sănătatea pe boală, pe Dumnezeu cu diavolul. Așadar acum avem putința să fim mai statornici în cea ce am primit. 

***

Ceea ce mănăstirea și pustia au să opună lumii, lucrul care are un corespondent ființial și invistierit în ceruri și care îl îndreptățește în cele din urmă pe monah este isihia, locul inimii care se roagă neîncetat. Nu e cu putință să fie imaginat un monah care să săvârșească un lucru mai dumnezeiesc, mai împărătesc și mai cinsti decât aceasta. Monahul, la fel ca și fiecare om, - ba, am zice, si întreaga natură- este chipul lui Dumnezeu. Acest chip păstrează adevăratul său caracter prin părtășia sa cu prototipul, prin participarea sa la viața prototipului. Încet-încet, ajunge să fie absorbit  de prototip, să se amestece cu el si să devină una cu el, prin mijlocirea acestei dispoziții spre părtășie, care este rugăciunea.

Pune un monah să nu facă nimic altceva decât să se roage. Este un monah desăvârșit. Pune-l să le facă pe toate, dar să nu se roage. Nu reușește nimic.

Si în mod limpede, atunci când spunem rugăciune, nu înțelegem doxologiile, mulțumirile, cântările, paraclisele sau ecteniile de cerere. Biserica, si mai ales tradiția noastră ascetică, ni le-a lăsat pe toate acestea sub numele de psalmodie, și nu de rugăciune.

Când spunem rugăciune, înțelegem rugăciunea unică a celui credincios, rugăciunea care ne unește, ne îndumnezeiește, care adeverește lucrarea izbăvitoare a lui Hristos și împlinește scopul pentru care a venit Hristos. Dar acest scop este golirea de orice - ceea ce tocmai pustia este, goală de toate - pentru a se săvârși umplerea omului de către Dumnezeu. [...]

Zidul împrejmuitor al monahului, în afară de duhul lipsei poverii răspunderii, de duhul supunerii, al ascultării, care este ceva mai lăuntric, o golire de voia sa proprie, depinde însă și de un al doilea element, de rugăciunea în numele lui Iisus. Această rugăciune este singura rugăciune desăvârșită și arhanghelicească. Este rugăciunea tuturor sfinților, dar în același timp cuprinde toate strigătele inimii noastre, toate rugăciunile stăruitoare ale Bisericii noastre, tot pulsul Trupului lui Hristos. Acest puls îl transmite în cer și Îl coboară pe Dumnezeu Însuși pe pământ, pe care îl preface în cer.

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri si Cateheze, Tâlcuire la viaţa Sf.Nil Calavritul