Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Hristos intră în noi prin împărtășirea din Pâine și Vin, dar în mod ființial intră în cei care-L primesc ca și Cuvânt"

Arhim. Placide Deseille, Ierom. Macarie Simonopetritul, Arhim. Emilianos Simonopetritul

Cuvântul este singurul mijloc pe care un stareț, un părinte duhovnicesc îl are ca să-și nască propriul său fiu, un fiu al lui Dumnezeu, și să-l facă fiu al împărăției cerurilor. 

Cuvântul purtător de viața este cel care dă putere sufletului, învăluie inima, este modalitatea care îi poate aduce monahului reușită. Prin urmare, o mănăstire este vie dacă are învățătură duhovnicească, cuvântul lui Dumnezeu. 

Așadar, Cuviosul [Nil Calavritul] voia în chip foarte firesc să se întoarcă la prima mănăstire, de vreme ce acolo găsise cuvânt, învățătură, sfătuire. Asta arată înțelepciunea lui. Pentru că nevoință, asprime, pustie, liniște ar fi putut găsi oriunde, dar cuvânt n-ar fi putut afla. Mănăstire și virtute există acolo unde există cuvânt. Te îndepărtezi de cuvânt? Te îndepărtezi de Dumnezeu, pierzi putința de a-L aduce pe Dumnezeu la tine. Cuvântul, ba chiar și litera cuvântului, este o taină care-L ascunde pe Dumnezeu. De aceea, Fiul lui Dumnezeu Se numește Cuvânt și spune că omul nu trăiește numai cu pâine, ci mai ales, cu cuvântul  (Mt. 4, 4). Se poate ca cineva să trăiască și fără pâine, dar fără cuvânt nu poate trăi. 

Noi, monahii, uităm din păcate acest adevăr, îl uită mănăstirile, de unde se trage și nereușita mănăstirilor. Tine, dacă vrei, orice tipic, orice nevoință, tradiția și credința tuturor veacurilor. Pierzând cuvântul, Îl pierzi cu siguranță pe Dumnezeu. Cuvântul este inelul de legătură dintre tine și Dumnezeu. Deoarece cuvântul poate să umple inima, să ni-L descopere pe Hristos. Tatăl Se descoperă prin Fiul (Mt. 11, 27), iar Fiul Se descoperă prin cuvânt, pentru că este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul este cuvântul Tatălui pe care mi-l însușesc. Si este și cuvântul Duhului, pentru că în cele din urmă și Duhul strigă în noi: "Avva, Părinte!" (Gal. 4, 7). Scriptura Îl înfățișează chiar și pe Duhul Sfânt vorbind și nu insuflând. Duhul Sfânt strigă în noi: "Avva, Părinte!", adică vorbește despre Tatăl, descoperă, dovedește, dă putere și face palpabilă și simțită prezența, lucrarea și puterea Tatălui. 

Nu există deci cuvânt duhovnicesc? Cuvântul tatălui tău pământesc și cuvântul Duhului, adică cuvântul lăuntric, contemplativ, duhovnicesc, pus în viață, însușit și trăiți? Atunci îți lipsește ceea ce dă nerv duhului tău și-l face să trăiască în Sfântul Duh. 

De aceea, copiii mei, v-am spus-o de multe ori și voi continua să vă spun că, dacă în mănăstirea noastră va lipsi cuvântul, putem și avem dreptul să plângem mai mult chiar și decât striga [Pasăre de noapte al cărei cântec seamănă cu plânsetul unui copil n.t.] și decât iudeii care-și plângeau templul distrus (1 Ezd. 5, 60, 62). Putem plânge mai mult decât orice văduvă, decât orice orfan, decât orice olog, decât orice năpăstuit. Dacă în mănăstire nu există cuvântul lui Dumnezeu, nu este nădejde de viață duhovnicească. E preferabil să schimbăm mănăstirea - găsim o modalitate să atragem pronia lui Dumnezeu ca să ne ia El, pentru că noi nu suntem îndreptățiți să plecăm singuri - și să căutăm pe cineva care poate fi chiar și o voce smerită, ajunge să vorbească despre Dumnezeu, decât să stăm în mănăstirea asta, chiar dacă ar exista și sfințenie în ea. 

Dacă mănăstirea nu are cuvânt, putem spune că s-a împotmolit, că a încetat să mai fie casa lui Dumnezeu, pentru că atunci nu mai e cu putință ca Domnul să intre în inimă. Desigur că Hristos intră în noi prin împărtășirea din Pâine și Vin, dar în mod ființial intră în cei care-L primesc ca și Cuvânt. De aceea, a si spus: Eu sunt Cuvântul, cine mă iubește va păzi cuvântul Meu. Hristos Se face primit prin elementele naturale ale pâinii și vinului, dar numai de către cei în care se face simțit prin cuvânt. Cuvântul este semnul văzut în fiecare clipă, care Îl dă pe Dumnezeu cel nevăzut. Dacă îl pierzi, nu poți să mai faci nimic, măcar de te-ai împărtăși în fiecare zi. Cuvântul lui Dumnezeu este respirația ta neîntreruptă. Poți să trăiești când îți închizi organele de respirație? Cu neputință, vei muri. Exact așa se întâmplă și când doar te împărtășești sau doar te nevoiești: ești mort. Trebuie să simți nevoia cuvântului lui Dumnezeu, a cuvântului viu, care lucrează si care este pus în lucrare. 

În orice caz, prezența vie a cuvântului o putem completa, o putem întregi și mări prin studiul Sfintei Scripturi și a scrierilor patristice, care spun și ele atât de multe. Nimic însă nu poate înlocui cuvântul viu. De aceea și Dumnezeu îi amenință pe iudei în Vechiul Legământ cu foamea de cuvânt. Le voi da, zice, cea mai rea pedeapsă, lipsa cuvântului [Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la miazănoapte la răsărit şi vor cutreiera pământul căutând cuvântul Domnului, dar nu îl vor afla (Amos 8, 11-12)]. Să știm, așadar, că atunci când nu avem cuvânt, suntem condamnați mai rău și decât cel mai mare condamnat de pe pământ. Absenta cuvântului înseamnă părăsirea lui Dumnezeu. Si atunci e nevoie să ne aplecăm asupra noastră înșine, ca să vedem ce putem să facem, doar-doar vom reuși să ne mântuim. 

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul Tâlcuiri și Cateheze, Tâlcuire la viaţa Sf.Nil Calavritul