Viața Sfântului Simon Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Simonos Petra (+ 28 decembrie). Arhim. Emilianos Simonopetritul: "ctitorul nu săvârșește o lucrare, nici nu lasă în urmă o lucrare, se zidește pe sine în trupul Domnului, întregindu-l"

"Mulți par că sunt ctitori, dar adevărații ctitori sunt numai cei pe care îi recunoaște Dumnezeu. De aceea noi îi cinstim și îi mărim pe cei pe care ni-i descoperă Dumnezeu."

(Arhim. Emilianos Simonopetritul)

Fugind de deşertăciunile acestei lumi, Simon s-a îndreptat către Sfântul Munte, ca să lucreze acolo la mântuirea sufletului său, pe lângă un părinte duhovnicesc. A ales un Bătrân încercat în nevoinţe, aspru şi exigent, căruia i s-a supus cu trup şi suflet, ca lui Dumnezeu însuşi. Ascultarea sa pilduitoare, smerenia, iubirea pentru părintele său duhovnicesc, care nu se ferea să-l mustre cu vorba şi chiar cu toiagul, l-au ridicat iute la o mare înălţime a virtuţii. S-a făcut minunat în ochii multor călugări athoniţi şi chiar Bătrânul său, în cele din urmă, nu l-a mai privit ca pe un ucenic, ci ca pe un frate de arme în războiul duhovnicesc. Însă nu se cuvenea ca cel care alesese să urmeze smereniei şi patimii lui Iisus să primească aceste semne de cinstire; aşa ca a dobândit, prin stăruinţă, binecuvântarea de a trăi în singurătate. 

După multe căutări, şi-a ales că sălaş o peştera mică, umedă, situată în partea de vest a Athosului, la înălţimea de peste trei sute de metri deasupra mării. Acolo a stăruit zi şi noapte, supus atacurilor necontenite ale demonilor, înarmat doar cu credinţă, nădejdea şi chemarea atotputernicului Nume al Domnului.

Într-o noapte, cu câteva zile înainte de Praznicul Naşterii Domnului, a văzut o stea coborându-se deodată din cer şi stând deasupra stâncii din faţă peşterii sale. Temându-se de viclenia vrăjmaşului, care adesea se preschimbă în înger de lumină (cf. II Corinteni 11, 14), sihastrul nu s-a încrezut în această vedenie. Dar ea s-a repetat timp de câteva nopţi la rând, până în ajunul Naşterii Domnului, când, după ce steaua s-a pogorât deasupra stâncii, asemenea stelei din Betleem, un glas s-a auzit din cer:

„Nu te îndoi de aceasta, sluga credincioasă a Fiului Meu! Primeşte semnul acesta şi nu pleca de aici ca să cauţi un loc şi mai singuratic, după cum voiai. Căci vreau să întemeiezi aici o mănăstire pentru mântuirea multor suflete”. 

Liniştit de glasul Maicii Domnului, Simon a fost apoi răpit şi dus îndată la Betleem, înaintea pruncului Hristos înconjurat de îngeri şi păstori. Când şi-a venit în sine, a purces fără întârziere la construirea „Noului Betleem”.

La puţin timp după aceasta vedenie, trei tineri fraţi dintr-o familie bogată din Macedonia (sau poate Tesalia), auzind cât de lăudate erau virtuţile Sfântului Simon, au venit la el. Asemenea unor noi „magi”, şi-au pus averea la picioarele lui şi au cerut să file primiţi ca ucenici. Apoi au fost chemaţi zidari, care însă, atunci când sfântul le-a arătat locul ales pentru lucrare, s-au temut să construiască într-un asemenea loc, înconjurat de stânci şi la care era greu de ajuns, spunându-i că şi-a pierdut minţile.

Deodată, unul dintre fraţi, care le aducea apă ca să se răcorească, a alunecat şi a căzut sub ochii lor de pe o stânca abruptă. Fără îndoială murise, ceea ce părea să îndreptăţească plângerile muncitorilor. Închipuiţi-vă însă mirarea lor când, rugându-se Sfântul Simon pentru el, l-au văzut pe frate apărând nevătămat înaintea lor, şi încă purtând vasul cu apă, din care în acelaşi ceas le-a dat să bea. Încredinţaţi de minunea lucrului, zidarii s-au făcut îndată călugări şi multe ori în timpul zidirii mănăstirii li s-a adeverit că Dumnezeu i-a dăruit robului Său o putere negrăit de mare.

Odată terminată clădirea, „Noul Betleem” începu să se umple de destui călugări când, într-o zi, piraţi musulmanii au acostat la ţărm. Sfântul Simon a coborât şi i-a întâmpinat cu daruri, nădăjduind să îi îmblânzească astfel, ca să nu mai jefuiască mănăstirea. Însă ei, nemulţumiţi de daruri, s-au repezit cu sălbăticie la el, dar, dintr-o dată, au orbit. Unuia dintre ei, care îl ameninţase pe sfânt cu sabia, i-a înţepenit braţul. Vindecaţi prin rugăciunea omului lui Dumnezeu, s-au pocăit cu toţii, au primit Sfântul Botez şi s-au făcut călugări.

Arătând vreme îndelungată harul pe care îl primise de la Dumnezeu, prin multe minuni, profeţii şi mai ales prin învăţătura sa luminată, Sfântul Simon a adormit în pacea lui Hristos, înaintea ucenicilor săi, pe care îi adunase ca să le mai vorbească pentru ultima oară despre însemnătatea păstrării tradiţiilor încredinţate lor, în frică de Dumnezeu: credinţa, iubire unul faţă de altul şi ascultare deplină faţă de stareţul şi părintele lor duhovnicesc.

Mai apoi, mormântul sfântului a început să izvorască, precum apa din izvor, mir de bun miros, făcător de minuni (de aici şi numele sfântului, Izvorâtorul de mir). Desele pustiiri pe care le-a suferit mănăstirea au şters orice urmă a mormântului sau moaştelor sale. Însă sfântul nu a încetat niciodată să fie prezent în chip nevăzut, de multe ori arătându-se apărător al celor ascultători şi mustrător aspru al celor lipsiţi de evlavie şi delăsători. Cu prilejul prăznuirii sale de fiecare an, se vede uneori de către unii o lumină dumnezeiasca venind din peştera lui sau umbrindu-i ca un baldachin icoana din biserică.

Ioan Uglesh

La un secol după adormirea sfântului, fiica despotului principatului Macedoniei (cu capitala la Serres), Ioan Uglesh, a fost izbăvita de un duh necurat, cu mijlocirea sfântului. În semn de recunoştinţă, despotul a transformat mică mănăstire a sfântului într-un mare aşezământ, înzestrat cu multe proprietăţi. Mai târziu, mănăstirea avea să aibă parte de necazuri. De trei ori fost distrusă de incendii (1581, 1625 şi 1890). În secolul al XVIII-lea a decăzut într-atât, încât a fost închisă şi pusă la dispoziţia autorităţilor turce. În 1763, cuviosul Paisie Velicicovschi, marele restaurator al tradiţiei isihaste, s-a aşezat aici împreuna cu cei şaizeci şi nouă de călugări ai săi. Însă îndată, fiind asaltat de creditorii turci, s-a hotărât să părăsească Athosul şi să meargă în Moldova, acolo unde comunitatea sa a cunoscut o mare sporire. „Noul Betleem” a revenit la viaţa de obşte abia în 1801. Din 1973, călugării care au venit aici de la Meteora i-au dat o viaţă nouă. Astăzi o comunitate de aproape şaizeci de monahi de diverse naţionalităţi călătoreşte către împărăţia lui Dumnezeu apărată de Sfântul Simon.

(Alexander Golitzin, Mărturia vie a Sfântului Munte, traducere de Ioana Dumitrache-Lupescu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, pp. 156-159)
Sursa web: Doxologia: Viața Sfântului Cuvios Simon Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Simono-Petra

Sfântul Simon Izvorâtorul de mir

- Omilie a Arhim. Emilianos Simonopetritul 

rostită la sfânta Mănăstire Ormylia, 28 decembrie 1976

La un om putem recunoaște multe virtuți, putem scrie despre el cărți, putem alcătui cuvinte de laudă, dar despre un sfânt ctitor, ce putem să spunem? Absolut nimic. Au spus câte ceva troparele Vecerniei:

"Cine va putea număra, lăuda și vesti luptele tale?"

Pentru că nu au fost niște lupte omenești, ci ale unui sfânt.

Mănăstirile nu sunt construite de oameni. "Dacă Domnul nu va zidi casa" (Ps. 126, 1), ctitorul nu poate să facă mănăstire. Pietrele vor rămâne, și în ele se va sălășlui cucuveaua. Dar dacă va zidi Domnul mănăstirea, vor ieși din ea suflete sfinte. Ele vor umple multe din locașurile pe care Hristos le-a pregătit în ceruri (cf. In. 14, 2-3).

Așadar, cine va putea număra luptele Sfântului Simon? Doar Cel care a conlucrat pentru ca ele să se înfăptuiască, adică Dumnezeu. De aceea, când Sfântul a început construcția mănăstirii, muncitorii au strigat când au văzut minunea: "Acum, Părinte, credem că ești omul lui Dumnezeu!". Atâția ani în care Sfântul a avut vedenii dumnezeiești, atâția ani în care a făcut în mod tainic atâtea și atâtea minuni, ani în care vorbea cu Dumnezeu, în care își înalță mâinile și făcea să coboare Sfânta Treime, atâția ani în care a trăit în acea peșteră umedă - chiar și acum, când o vedem, nu îndrăznim să stăm, atât este de înfricoșătoare! -, stătea drept nopți întregi, și petrecea împreună cu îngerii, și se sfințea, și nimeni nu-i înțelegea sfințenia și nu dădea mărturie despre ea. În acea zi, însă, plecând de la o întâmplare extraordinară, muncitorii și-au dat seama că el este un om al lui Dumnezeu. Ce importanță are aceasta? Oare au intrat și ei împreună cu el în împărăția pe care le-a pregătit-o Dumnezeu? L-au recunoscut ca om al lui Dumnezeu, dar știm că oamenii, astăzi, proclamă repede rege pe cineva, iar mâine îi spun: "ce cauți printre noi?". Lucrul acesta nu are însă nicio importanță. Importanță are mărturia lui Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu Însuși, "într-una din nopți", i-a spus: 

"Să nu pleci în pustie, ci să te urci pe stânca acesta abruptă, unde nu se pot încuiba nici vulturii! Acolo vei face o mănăstire, ca să se sfințească cei pe care Eu i-am ales și i-am rânduit pentru aceasta". 

Așa a urcat Sfântul pe stâncă.

Așa este viața unui ctitor. N-o putem lăuda după vrednicie, putem doar să o cântăm, să cinstim pomenirea lui cu privegheri, să-l slăvim cu preafrumoasele tropare, pe care le vom înțelege numai dacă vom ajunge la măsurile Sfântului. Altfel, rămânem "lăudând și cântând cu gura", fără ca duhul nostru să participe. Cel mult, inima noastră poate să dănțuiască puțin împreună cu Sfântul, dar și aceasta este o săltare lăuntrică omenească.

Ctitorul este Sfântul care priveghează și Dumnezeu este Cel care îi vorbește. De aceea răsuflarea lui, cuvântul lui, viața lui, chiar și ruinele mănăstirii lui - vedeți ce au ajuns bisericile din Tara Sfântă și așezămintele ortodoxe din Răsărit! - inima lui, sfârșitul lui, lucrarea lui duhovnicească pe care o lasă, toate sunt pline de o negrăită mireasmă. Stiți că, deși sfintele moaște răspândesc mireasmă, totuși se poate ca cineva să se închine la ele de mii de ori fără să o simtă. Altă dată când va merge, mireasma îl va îmbăta. Asta nu înseamnă că moaștele nu ai răspândit mireasmă și înainte, ci pur și simplu că Sfântul nu a vrut să îi arate mireasma lor. 

Ctitorii și sfinții sunt oameni care știu să își ascundă mireasma în spatele a nenumărate înfățișări, meșteșugiri și metode, așa încât cineva se poate întreba cum de moaștele lor răspândesc astăzi mireasmă, iar mâine nu? Acestea sunt tainele sfinților. Ei seamănă cu Dumnezeu, Care uneori strălucește, alteori lasă întunericul să acopere pământul, uneori vorbește, alteori tace, uneori iubește, iar alteori își exprimă iubirea prin tăcere. 

Un ctitor este plin de o astfel de mireasmă. De altfel, pentru a ajunge ctitor trebuie să fie harismatic, nu ajunge să fie doar străvezitor. Trebuie să aibă harismele tainice ale Sfântului Duh. Altfel, cum va ieși din mâna lui o stupină duhovnicească? Cum se vor naște copii pentru turma lui Dumnezeu, dacă numai Duhul naște duhuri? Trupul rămâne pe pământ. Ctitorul nu este un simplu om, ci are harul lui Dumnezeu. 

La fel ca și ctitorul nostru, tot așa fiecare ctitor aude neîncetat glasurile dumnezeiești care răsună în urechile lui și ascultă de ele. Nici n-ar putea să facă altfel! Nu săvârșește o lucrare, nici nu lasă în urmă o lucrare: se zidește pe sine în trupul Domnului, întregindu-l. De aceea prezența lui de zi cu zi - fie că ridică pietre, fie că se roagă, fie că face orice alt lucru - ne insuflă teamă și uimire. Așa cum te temi de leu chiar și când doarme, așa te temi și de ctitor, fiindcă el nu doarme, ci înlăuntrul său Se odihnește Sfânta Treime. Mulți par că sunt ctitori, dar adevărații ctitori sunt numai cei pe care îi recunoaste Dumnezeu. De aceea noi îi cinstim și îi mărim pe cei pe care ni-i descoperă Dumnezeu.

Să mai adăugăm și aceasta: un ctitor sfânt, printre harismele sale, ascunde în inima sa și o mare durere. Din viața Sfântului nostru vedem că oamenii care îl înconjurau nu-l înțelegeau, și de aceea nu îndrăzneau să meargă să mute piatra de temelie. A trebuit el însuși, uscat de post, ajuns doar piele și oase, să meargă și să o ridice. Cu toate acestea, Sfântul le vorbea cu iubire și îi numea "copii mei". Odată cu bătăile inimii lui, le spunea și acest cuvânt: "Copilașii mei!". Cum îi simțea, ce privegheri făcea pentru ei în peștera lui jilavă, din acea stâncă din care țâșnea apă! Si totuși, ei n-au îndrăznit să meargă să ridice piatra, nici măcar n-au încercat. Si cu toate acestea, Sfântul îi numea "copilașii mei!".

Aceasta este măreția unui cuvios ctitor, care a construit o mănăstire cu durerea inimii lui, cu tremurul sufletului său, cu uimirea duhului său înaintea minunilor pe care i le-a pus înainte Domnul, pentru că Domnul este Cel care Se îngrijește de toate lucrările înfăptuite de ctitor. Nu numai că îi vorbește Cuviosului, ci El Însuși a îndemnat sufletele și a împlinit lucrarea Cuviosului. Dumnezeu S-a îngrijit până și de ultimul amănunt, de ultimul milimetru din aceasta stâncă, de grosimea fiecărei pietre care se va zidi acolo, și cu atât mai mult de lucrarea care se va săvârși în fiecare suflet. În sfârșit, se dovedește că un ctitor cuvios nu este nimic altceva decât un instrument al dreptei Domnului. Si câtă vreme rămâne cu trupul uscat de asceză, atâta vreme se descoperă puterea, măreață răbdare și înțelepciunea dreptei Celui Preaînalt.

L-am cinstit, copii mei, astăzi, pe Sfântul Simon. Să spun că am înțeles toate câte le-am auzit în biserică? Potrivit cu ce am zis eu, nu le-am înțeles, chiar dacă am fost atenți. Dacă am înțeles totuși ceva, este foarte puțin. Ceea ce putem să facem însă, la pomenirea cuviosului nostru ctitor, este să-I mulțumim Domnului Care Se ascunde în spatele lui. Cum să-I mulțumim? Cu privegherea noastră din biserică, cu psalmodia noastră. Când gâtlejul ni se usucă de atâta cântare și ne doare, noi să continuăm să cântăm. Să-I mulțumim cu starea noastră răbdătoare în picioare, cu înălțările inimii noastre! Un ctitor nu este un constructor pământesc, este ceresc, și prin urmare, constructorul este Însuși Dumnezeu. Să-I mulțumim, așadar, lui Dumnezeu! Să ne exprimăm prin priveghere recunoștință fată de Cuviosul Simon, pentru că dacă n-ar fi acceptat să fie organ al voinței lui Dumnezeu, nu ar fi existat această lucrare măreață. Dumnezeu este cinstit și se autohotărniceste de către voința sfinților Săi.

În sfârșit, să-L rugăm pe Dumnezeu să fim și noi împreună cu cuviosul nostru ctitor, de vreme ce suntem urmașii lui, să fim împreună cu toți urmașii lui care ne-au premers și care sunt cu adevărat fii ai lui Avram. Fie ca să ne veselim și noi împreună cu ei!   

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători

Paraclisul Sf. Simon Miroblitul

Vedeți si:

• Mystagogy: Saint Simon the Myrrhgusher, Founder of Simonopetra Monaster

• Όσιος Σίμων ο Μυροβλύτης (†1257)

• Poze Mănăstirea Simonos Petra

• ΟΣΙΟΣ ΣΙΜΩΝ Ο ΜΥΡΟΒΛΥΤΗΣ

- 28 Δεκεμβρίου – Όσιος Σίμων ο Μυροβλήτης κτήτορας της Ιεράς Μονής Σιμωνόπετρας

※