Iov și Covid-19
Textul revizuit, corectat și completat al unui discurs spontan, la trapeza [mănăstirii "Schimbarea la Față" de la Terrasson], după Sfânta Liturghie, în prezența fizică a unui foarte mic număr de credincioși, în ziua de 18 aprilie 2021, Duminica Sfintei Maria Egipteanca, după ce nu s-a mai slujit timp de 21 de zile din cauza pandemiei Covid-19, toți membrii mănăstirii și majoritatea credincioșilor fiind încercați de boală.
Iată rezumatul mai multor mărturii care concordă, nu numai ale membrilor prezenți la această cafea de duminică, ci și a celor primite – și nu sunt puține – în timpul „crizei sanitare” prin telefon, e-mail sau SMS, care au fost încredințate părintelui Elie, care le redă aici, străduindu-se să respecte discreția, viața lăuntrică și anonimatul fiecăruia. Experiența este destul de generală pentru a fi prezentată aici. Concordanța mărturiilor relevă fără îndoială o intervenție providențială și o experiență nu individuală, ci „a Bisericii”, un eveniment spiritual în smerenia și simplitatea lui.
Credem că este important să aducem și această mărturie, care nu rezultă din grija pastorală a părintelui Elie, ci exprimă și rezumă constatarea și analiza făcute de mai mulți credincioși, și care i le-au încredințat.
Nădăjduiesc că nu sunt indiscret sau că rănesc pe cei ce s-ar putea recunoaște [în acest cuvânt].
Iubiții mei prieteni,
Ne bucurăm să ne întâlnim din nou, după un timp excepțional de lung, când am fost lipsiți de Sfânta Liturghie și alte slujbe, pe care nu am avut puterea să le oficiem de când am fost afectați de Covid-19, participând astfel la boala care îi încearcă pe mulți. În acest fel împlinim chemarea noastră de milostivire către toți, în Hristos, după cuvântul Sfântului Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal. 6, 2). Prin harul lui Dumnezeu am ieșit cu toții din această boală, slăbiți, desigur, dar în viață, și putem mulțumi lui Dumnezeu pentru că nu s-a pierdut niciun membru dintre credincioși, în ciuda gravității simptomelor pe care unii le-au simțit și din care se recuperează foarte încet.
Permiteți-mi să revin puțin la acest episod, împărtășind cu voi, fără a dezvălui indiscret confidențele, numeroasele mărturii legate de experiența multor credincioși bolnavi de la mănăstirea noastră - și asta fără să se fi consultat reciproc-, experiențe similare cu cele ale membrilor mănăstirii. Fiecare a resimțit aceasta după caracterul său propriu, dar există și aspecte comune care reies din această experiență, pe care aș dori să le scot la iveală, deoarece arată o evidentă și providențială prezență a lui Dumnezeu, o experiență incontestabil duhovnicească.
Mai mulți au exprimat faptul că au resimțit această boală într-un mod cu totul special. Nu precum alte boli, dacă pot spune așa, prin care trecem cu toții în viața noastră. Aici sintetizez mărturiile adunate. Am simțit în mod clar, în timpul acestui episod, pe care unii nu l-au terminat de traversat, opera unei adevărate inteligențe rele, diabolice; o „ispită”, o „încercare” - poate cea în care îi cerem lui Dumnezeu, în Tatăl nostru, să nu ne ducă. Am văzut, și încă percepem, că Cel Rău folosea această boală - cu îngăduința lui Dumnezeu și în limitele pe care El le-a stabilit, căci prezența și sprijinul Lui erau vizibile, simțite de toți -, cel puțin în mărturii adunate. Așadar, simțeam că diavolul ne dădea târcoale, se încolăcea, se dezlănțuia, ne înconjura, se ascundea, se îndepărta și revenea, mereu insidios ca un șarpe la vânătoare. Era ceva felin și reptilian în același timp. Și aceasta se manifesta atât în starea noastră de sănătate - când totul „mergea mai bine”, apoi febra, durerile de cap sau durerile de stomac reveneau din nou în forță, pentru a se estompa mai apoi, făcând să se creadă într-o însănătoșire sau o îmbunătățire, iar apoi se înrăutățeau iar, lăsând bolnavii la pământ și epuizați. Era ca la jocul de yoyo, „sus-jos”, ceva resimțit și exprimat de mulți, dar parcă dirijat, provocat, orchestrat din exterior, și cu inteligență, găsind perfect faliile psihicului nostru - căci, acest lucru s-a simțit și din punct de vedere psihic și chiar duhovnicesc. Parcă auzeam râsul sarcastic al demonului care ne insufla îndoieli în inimile noastre: „Vezi bine că Dumnezeu nu intervine și nu va interveni”, „Doar știința medicală poate face ceva pentru tine”, „Vezi bine că rugăciunea nu folosește la nimic, nici pentru tine, nici pentru prietenii tăi bolnavi”, „Și apoi, dacă ești bolnav, este pentru că ți-ai pus degeaba încrederea în Dumnezeu!”, „Și, la urma urmei, poate am fost imprudent...”, „Poate chiar am fost mândru, gândind că Dumnezeu ne va proteja, dar El rămâne tăcut!”. Privind această perioadă, s-ar părea că tocmai aceasta a fost temuta „încercare” la care m-am referit mai sus: tăcerea lui Dumnezeu! Ni se întâmplă uneori să fim cuprinși de sentimentul profund și tragic al părăsirii. „Unde este Dumnezeu, unde este El?”, „Ce face El?”, „Ce ne-a promis El?” „Ce putem aștepta de la El?”, „Cum să ne încredem în Evanghelie, în Cuvântul Său viu și creator, mântuitor?”, „Ar trebui să așteptăm și să credem în vindecare?”, „Ar trebui să așteptăm moartea?”. În acești termeni, când unii când alții au recunoscut în sufletele lor „încercarea”, pe care aș îndrăzni să o scriu cu literă mare: „Încercarea”.
Cred că această vicleană sugestie diavolească era o formă de ispită de „akedie”: „Ce rost are să te lupți?”, „De ce să crezi?”, „De care Dincolo să te agăți?”, „În cine să crezi?” Da, dau mărturie că mulți s-au alipit modest, dar în mod real, de acest cuvânt cumplit al lui Hristos: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt. 27, 46). Cred că pentru cei care au avut această experiență, a fost, timp de câteva zile, o participare la „Încercarea” pe care Iisus Însuși a îndurat-o și a depășit-o biruind, din timpul Patimii Sale în Ghetsimani și până pe cruce. El S-a simțit atunci singur și parcă abandonat de ucenicii Săi, care dormeau, în timp ce, în suferință, „sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Lc. 22, 44), în timp ce El deja era respins de poporul Său și de preoții care dețineau, totuși de la El!, preoția deturnată în putere [lumească]. Dar, în plus, El acceptase dinainte să simtă în firea sa omenească aparenta părăsire a Tatălui Său! Teribilă experiență, dar încredințare totală, acceptare desăvârșită a kenozei Sale: să simtă totul ca Om, refuzând să se refugieze în Slava divinității Sale, „dilemă” deja rezolvată în timpul triplei Sale ispitiri, când El s-a retras timp de patruzeci de zile în rugăciune și post deasupra Ierihonului. Acum împlinea pe Cruce alegerea făcută atunci, de bună voie: „Săvârşitu-s-a”, a spus El, „Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul” (Ioan 19, 30).
Acest sentiment de singurătate, de „părăsire” a fost amplificat la bolnavii noștri, prin sfaturi sau critici, chiar judecăți sau mustrări venite de la prieteni sau de la membrii familiei. O, este adevărat, nu la toată lumea a fost așa: mulți au fost respectuoși, presimțind bine că această experiență a avut ceva suprafiresc, duhovnicesc, arătându-se binevoitori, plini de compasiune, fiind în comuniune prin credință, participând prin rugăciunea lor și prin îngrijirile acordate cu multă generozitate și răbdare, fără să știe nici ei, de asemenea, rezultatul bolii. Mai ales că, în ultimul an, în fiecare zi ni s-au tot turnat cifre și grafice care arată curba numărului de bolnavi și morți. Cum să nu ne temem de această sabie a lui Damocles care atârnă deasupra capului nostru? Deci, aceste „reproșuri”, aceste „văicăreli” nu au fost auzite la toată lumea, dar trebuie să le mentionez, pentru că mulți le-au resimți crunt.
Este de la sine înțeles că aceste cuvinte, aceste sfaturi, aceste „mustrări” nu erau în niciun fel rău intenționate, ele fiind adesea chiar o expresie a iubirii reale și profund compătimitoare pentru cei cărora li se adresa. Dar Cel Rău scuipa prin aceste cuvinte de iubire. În spatele lor, probabil fără știrea celor care vorbeau atunci, diavolul insinua îndoieli suplimentare, autoacuzări, reproșuri lăuntrice, sentimente de vinovăție. Scopul era de a zdruncina oamenii în credința și în conștiința lor: credința noastră oare e în zadar? Nădejdea noastră este dreaptă? Nu ne înșelăm în nădejdea noastră? Unde este credința noastră? Ce să mai nădăjduim? Am mai putea nădăjdui ceva? Sunt pretențios? Mândru?... „Prietenii lui Iov” insinuau că suntem fanatici, nepunându-ne toată nădejdea în ajutorul științei, asupra căreia înșiși „oamenii de știință” nu se pun de acord.
Degeaba mulți au așteptat un alt cuvânt decât cel științific de la autoritățile ecleziale, un cuvânt duhovnicesc sau un cuvânt de încurajare. Mulți au așteptat degeaba o explicație, o luminare duhovnicească, asupra sensului acestei încercări, pentru toți oamenii care locuiesc pe acest pământ dar și pentru fiecare dintre noi, în adâncul inimii noastre, acolo unde se dă lupta pentru veșnicia noastră! Nimic! Tăcere radio totală: „Păstrați distanța”; "Nu vă frecventați"; „Băgați-vă bătrânii la cămară”; „Ne izolăm, nu vrem deocamdată să vină copiii noștri să-și viziteze bunicii vulnerabili”, „Folosiți lingurițe de unică folosință pentru împărtășanie”, „Nu ieșiți împreună din biserică, eu personal controlez și vă voi împiedica...” (sic!), „Nu stați unul lângă altul"... dar puteți lua metroul sau să asaltați sâmbăta supermarketurile.
Au existat, deși totuși rare, voci mai duhovnicești, mai liniștitoare. Cu siguranță, nu contestăm că trebuie luate măsuri de precauție - ceea ce facem la fiecare epidemie de gripă în fiecare an - dar ar fi fost de o mare mângâiere ca Vocea Bisericii să fi lăsat aceste „sfaturi” în seama autorităților medicale, chiar și statului sau poliției, dar ca ea, cel puțin, să ne amintească sensul încercărilor, să ne amintească de prezența lui Dumnezeu în boală (nu pur și simplu de mânia Lui), să ne amintească de chemarea la o viață mai sfântă, mistică, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu în boală, să ne îndemne la răbdare și dragoste, și chiar să ne avertizeze față de folosirea autocratică globală a acestei pandemii, binevenite conform anumitor ideologi, care sunt ca tusea și junghiul pentru mass-media și guverne sau agenți destabilizatori. Cine profită?
Nimic din toate acestea: dimpotrivă, de îndată ce exista o încercare de analiză pe ici pe colo, verdictul cădea imediat, oprind de îndată orice examinare și orice reflecție: „asta este conspirație!” sau, mai bine zis, „complotism!”. Concept ușor și total artificial, pentru a-i discredita pe opozanți și alți recalcitranți față de gândire unică obligatorie și universală: „Acesta este fanatism Covid!”- am auzit chiar cu privire la câteva personalități care au refuzat să se închidă în psihoza întreținută de mai bine de un an. „Fanatism Covid”: alte cuvinte din „noua-limbă”, din „gândirea corectă”, a „corectitudinii politice”, a „luptei de clasă” nou formulată la nivelul gândirii universale, reapariție contemporană a eternei dihotomii vechi-modern, stânga-dreapta, integrism-tradiționalism. Același principiu al dialecticii materialist atee adaptat în funcție de circumstanțe. E de mirare să întâlnim acest vocabular și aceste noțiuni în gura sau sub pana sfinților slujitori ai Bisericii! Cu adevărat, René, Georg Wilhelm Friedrich, Karl & Co. [René Descartes, secolul al XVI-lea; Georg Wilhem Fredrich Hegel, secolele XVIII-XIX; Karl Marx secolul al XIX-lea], ați făcut o treabă eficientă, categorică, sistematică și de durată! N-a mai rămas deci nimeni care să vă aducă „contradicția” constructivă, totuși atât de dragă lui Hegel, mai înainte citat! [La Hegel, „contradicție” sau „antiteză” este motorul gândirii și al realității fiecărui lucru, fiecărei stări, fiecărui gând, trebuind să se treacă de la „teză”, sau de la prima stare, la „cealaltă”, sau „antiteză”, „sau „contradicție”, pentru a sfârși, sau pentru a se realiza într-o „sinteză” care ar fi rodul depășirii tezei și antitezei, printr-o mișcare dialectică. Această gândire a subjugat foarte mult pe filosofi și politicieni, timp de două sute de ani, și a fost sursa revoluțiilor sângeroase. Nu îl apăr aici ca ideal, dar nu pot decât să mă mir că în timp ce această „dialectică” s-a răspândit în mod universal, este total absentă din anumite sectoare... Dialectica materialistă atee va reuși, așadar, dictatura gândirii, așa cum a reușit dictatura politică???] În ceea ce ne privește, nu intrăm în gândul sau mișcarea „conspirației”, dar nu putem nici ignora, nici nega, nici aproba derivele contemporane, nici conflictele de interese, nici fraudele sau escrocheriile care fost dintotdeauna (probabil). De altfel, suntem conștienți, de asemenea, că rolul nostru nu este de a vâna informații, dezinformări sau deviații. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, să fim lăsați să respirăm puțin și să ni se permită un gând sau o expresie, care să nu fie constrânsă sau interzisă. Se pare însă că asta nu este la modă!
Dacă menționez acest lucru, nu este pentru a „face politică”, ci pentru a arăta argumentele pe care mulți dintre bolnavii noștri de Covid-19 au trebuit să le înfrunte, uneori împotriva conștiinței lor. Biserica, care nu aparține niciunui partid politic, ci „Împărăției Cerurilor”, ea, care nu se supune niciunei mode lumești, pentru că este dincolo de timp, dar veșnică, are datoria de a avertiza împotriva deviațiilor umane, datorate intereselor individuale, luptelor de putere și escrocheriilor care îi înrobesc pe oameni și, mai ales, încearcă să-i deturneze de la relația lor cu Dumnezeu. Încă mai așteptăm [cuvinte vii]! Oamenii strigă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” [Primim în fiecare săptămână telefoane, e-mailuri care sunt în acest sens, și nu suntem singurii!] Unde sunt Sfinții contemporani Justin de Celije, Sfântul Paisie, Emilianos sau Porfirie? Și mulți alții care ne răspund, dar în tăcere: nu-i vorba despre Sfântul Nectarie sau de Sfântul Nichifor „Leprosul”? Dar, oare, să fi devenit creștinismul vulturul biecefal care binecuvintează acum cu gheara stângă Noua Ordine Mondială? [vulturul bicefal, simbol de pe steagul Imperiului Bizantin, are o cruce în gheara dreaptă, care simbolizează autoritatea spirituală și o sferă în gheara stangă, simbolizand autoritatea seculară (v. sursa) n.tr.] Să nu fie!
Să fiți convinși că nu din spirit politic sau polemic am ridicat acest aspect, ci tocmai pentru a arăta că Dumnezeu nu rămâne tăcut în încercările noastre! Multora li s-a întâmplat, dar nu pot dezvălui intimitatea experienței lor, că în cea mai crucială impresie a abandonului de către toți, chiar și a învinuirii viclene dureros percepute, o lumină lăuntrică a țâșnit din adâncul inimii, sau o vizită neașteptată s-a manifestat, sau un apel telefonic puțin probabil s-a auzit, sau un verset din Evanghelie ori din Psalmi a fost gustat sau înțeles, dintr-o dată, într-un mod neobișnuit. Atâtea experiențe trăite care au adus un răspuns clar, o mângâiere, chiar un cuvânt, o imagine, o certitudine sau o luminare lăuntrică a cărei pace profundă, cât și de durată, care a reieșit, a fost semnul unui răspuns potrivit al Domnului Însuși. "De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.". (Mt. 8, 26).
Pe de altă parte, Îi mulțumesc personal lui Dumnezeu pentru purtarea pe care a inspirat-o majorității, dacă nu chiar tuturor credincioșilor mănăstirii noastre, și, evident, multora din alte locuri, pe care nu îi cunoșteam, decât prin cele câteva scrisori pe care ni le-au trimis.
Într-adevăr, în ciuda ispitelor pe care vi le-am adus în atenție în această dimineață, ce ați cerut în timpul bolii dumneavoastră? Printre cei care au fost atinși de boală, chiar și printre cazurile cele mai grave, n-am auzit pe mulți - eufemism: ar trebui să spun „nu am auzit pe niciunul” - care să fi cerut cu adevărat vindecarea. De altfel, nu am auzit nici să fi cerut moartea! Vindecarea? Este evident că, omenește, toată lumea o vrea, o are în vedere. Este uman, este logic. Dar tocmai, în cazurile pe care le menționez, a existat ceva supranatural: nimeni nu s-a agățat cu încăpățânare de vindecare. Nimeni n-a pretins-o ca pe ceva ce i se cuvine, nimeni n-a cerut-o, nimeni nu s-a agățat de viață: "Nu, nu vreau să mor!" Printre mărturiile voastre, am simțit în acea perioadă o încredințare de bunăvoie și conștientă, a fiecăruia, voii lui Dumnezeu. Fiecare credea că Dumnezeu știe ce este mai bine pentru sine însuși, fiecare și-a pus sufletul și responsabilitățile omenești în „mâinile” lui Dumnezeu.
Cred cu adevărat că această experiență comună și, în același timp, personală, este o adevărată binecuvântare dată de Dumnezeu bisericii locale, așa cum a dăruit atâtea altora și în altă parte. Poate că aceasta este și o caracteristică a acestei boli: nu există nicio îndoială că este manifestarea unei încercări, a unei ispite, dar și că este manifestarea revelației lui Dumnezeu în inima fiecăruia, o chemare de a ne situa mai hotărât în axa cercetării, cunoașterii și dăruirii de sine lui Dumnezeu; de a ne recentra pe ceea ce contează cel mai mult în timpul scurt al vieții care ni s-a dăruit, în timpului scurtei vieți de pe pământ. Așadar, să mulțumim lui Dumnezeu pentru binecuvântările pe care El le-a dăruit membrilor mănăstirii noastre, din care faceți parte. Este, fără îndoială, și un răspuns la credință și la răbdarea pe care ați arătat-o cu smerenie de atâția ani, și, în mod particular, mai bine de un an de când simțim că ispititorul încearcă pe orice cale să ne facă să cădem: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi. A Lui fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin!”(1 P. 5, 8-11).
În alte circumstanțe aminteam adeseori că, după expresia Sfântului Pavel, „suntem mădulare ale Trupului lui Hristos” și descoperim de fiecare dată cât este de fundamental acest lucru în credința noastră creștină și ne călăuzește pe calea mântuirii noastre. Așadar, fiind „mădularele Sale”, împărtășim și viața Lui, pentru că El a împărtășit-o pe a noastră. Nu pentru că ar fi avut o viață ca a noastră, ci pentru că, la un anumit nivel al existenței noastre, viața Lui și viața noastră coincid. De aceea ne numim creștini. Deci, ca mădulare ale Trupului lui Hristos, și noi trecem pe unde a trecut El, deoarece prin Întruparea Sa El a trecut pe unde am trecut noi. A luat asupra Sa consecințele căderii noastre, fără a participa în niciun fel la păcatul care a provocat-o și noi, împreună cu El, ne asumăm ceea ce El a trăit pentru noi. Astfel, în special, dar nu exclusiv, departe de aceasta, experimentăm și în mod personal, fiecare în funcție de caracterul său, de generozitatea sa, de alegerile sale, de circumstanțele vieții sale, de concepțiile sale filozofice sau morale, etc. ceea ce Iisus a trait din dragoste pentru noi.
De exemplu, aceste două binecunoscute episoade din viața Sa, primul pe Muntele Carantania, când se retrăsese în rugăciune și post și când a fost asaltat prin ispitele diavolului la începutul vieții Sale publice, precum și în Ghetsimani când s-a rugat în singurătate, în timp ce Apostolii Săi dormeau și Tatăl Său tăcea. Un creștin experimentează aceleași încercări într-un moment sau altul din viața sa, dacă nu întotdeauna, și Iisus îi comunică propria Lui putere, propriul Său dinamism de iubire față de ceilalți, răbdarea Sa, credința Sa.
Faptul că aceste două relatări ale ispitelor, ale încercărilor încadrează relatările vieții lui Hristos din Evanghelii, arată că toată viața lui Iisus, se afla sub semnul încercării, al acelei încercări. Putem rezuma următorul aspect: ispita de a opta pentru o modalitate omenească, măreață, pentru a obține mântuirea lumii prin manifestarea fulgerătoare a slavei lui Dumnezeu: minuni, explicații logice, folosirea forței fizice, violența silirii fizice sau morale, ispita unui mesianism omenesc în care voiau să-L atragă proprii Săi Apostoli; sau să accepte chenoza, deșertarea totală de Sine, și să întoarcă din nou firea omenească la Dumnezeu, care era proprie oamenilor încă de la zidirea lor, prin manifestarea unei iubiri complet dezinteresate și jertfelnice. (Acest rezumat este prea succint și grosolan, sunt de acord, și ar merita o mulțime de nuanțări și explicații, dar sper că în toată simplitatea lui vă va ajuta să înțelegeți mai bine vocația voastră personală și sublima ei măreție). Deci, cu riscul de a mă repeta, iarăși spun: pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Său și pentru că luăm parte la viața Sa prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său (care este viață), experiem și noi, nu prin „imitație” ci prin osmoză, prin „comuniune” ceea ce trăiește El Însuși. Aceasta – pentru că este subiectul nostru de azi – se exprimă prin „ispitire”, dar și prin „însingurare”, acel simțământ dureros sau tragic de a fi părăsiți, de a fi confruntați cu adevărul gol-goluț al credinței noastre: cred sau nu cred? A crede nu înseamnă să aderăm la un sistem de gândire, la o lume de Dincolo sau la o Ființă superioară numită Dumnezeu, ci să angajăm întreaga noastră viață în ceea ce credem sau întru Cel în care credem.
În cadrul acestei experiențe vitale nu puteam să nu facem apropierea de experiența personală a lui Iov. De altfel, mulți alții au făcut-o firesc, și nu doar cei care au o cultură biblică solidă – "Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul." (In. 3,8). Asemănarea cu Iov imediat i-a luminat, i-a mângâiat, i-a întărit, i-a înseninat și i-a adus la o adevărată și dreaptă pocăință. Și Iov era ispitit de diavolul care îi luase tot ce avea, vrând să-l facă să se lepede de Dumnezeu; Dumnezeu l-a oprit doar să se atingă de viața lui. Aceasta nu vă spune nimic?
Și la Iov veneau soția, prietenii, apropiații lui, până și îngeri, ca să-i țină lecții, să-l potopească cu judecățile lor asupra bunătății lui Dumnezeu sau a nedreptății Sale, asupra presupuselor motive pentru care mânia dumnezeiască se va fi abătut asupra bietului om ajuns de nimic, bolnav și lipsit, zăcând pe un morman de bălegar. Ba încă îi sugerau că zadarnică îi era credința sau nelalocul ei, îl acuzau chiar că el însuși este vinovat de propriile nenorociri sau că nenorocirea lui dovedea că Dumnezeu nu e nici bun, nici drept - toate ispitirile pe care le-am resimțit și noi, pe care unii dintre „apropiații” noștri le insinuau sau le picurau în sufletele noastre pentru binele nostru și pentru supraviețuirea noastră sau ca să nu-i molipsim cumva. Și Dumnezeu îngăduia aceasta. Cu toate astea, chiar în pragul răzvrătirii, am spune azi în pragul akediei sau al descurajării, al blasfemiei sau al lepădării, Iov, în ciuda îndoielilor sale uneori, sau a răzvrătirilor, sau a judecăților sale asupra lui Dumnezeu - resimțit în context ca un torționar-, chiar în plină zbatere lăuntrică, rămânea totuși rob lui Dumnezeu, în ciuda oricărei rațiuni omenești. Pe urmă, printr-un cuvânt al lui Dumnezeu, o revelație pe care a primit-o în inima lui, a înțeles deodată bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu, pe Care L-a slăvit. Aceasta a fost noua lui bogăție și slavă, împărtășită, izvorâtă de la Dumnezeu.
Or, Iov era prin excelență o preînchipure a lui Hristos. Tot așa cum este și o preînchipuire a confruntării noastre cu logica omenească prin credință.
Pentru Iov, această revelație a fost o înviere autentică, așa cum mărturisirea de credință pe cruce a lui Iisus a fost calea Învierii, pentru El și pentru noi. Astfel, diavolul a plecat învins, însă plin de turbare în disperarea lui de a le face rău tuturor celor care voiesc să fie ucenicii Celui Răstignit și Înviat, Dumnezeu și Om, urmând modelul lui Iov. Este ceea ce mulți dintre voi ați trăit. De aceea,
bucurați-vă că, prin aceasta, numele voastre sunt scrise în Ceruri, în Cartea vieții Mielului (cf.
Evrei 12, 23;
Ap 21,27). Aceea este dovada. Definitivă.
Nu știu cât timp mai avem la dispoziție ca să regăsim, cu voia lui Dumnezeu, o stare cât de cât normală, un echilibru al sănătății și destule puteri cât să ne asumăm îndatoririle noastre față de cei pe care îi slujim pentru un timp, slujire cu care suntem însărcinați sau de care suntem responsabili, dar un lucru e sigur, să rămânem încredințați că acest episod a fost, pentru noi toți, semnul prezenței lui Dumnezeu printre noi, în fiecare dintre noi și în mijlocul nostru: „Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt. 18,20) A fi adunați nu înseamnă numai a se afla în același loc geografic, ci și mai ales a fi uniți prin rugăciunea lui Hristos, uniți prin dragostea lui Hristos, de Care ne alipim. Este tocmai ceea ce am experimentat unii pentru alții, chiar și atunci când starea noastră era foarte slăbită, cu febră și dureri. Or, e de la sine înțeles că această rugăciune nu-i cuprindea numai pe bolnavii știuți de noi, ci se lărgea dincolo de orice delimitări omenești! Nu este oare și aceasta o experiență duhovnicească inițiată de încercarea prin boală? De-am putea să-i păstrăm amintirea pentru toată viața și să rămânem – sau să revenim în mod regulat, frecvent, fără încetare – la această „dispoziție a duhului”, la "această stare a duhului" pentru care, ca în orice experiență duhovnicească, fiecare se poate pregăti, dar n-o poate pretinde, nici solicita.
Aceste experiențe sunt un dar de la Dumnezeu! Semnul acesta simțit al Prezenței lui Dumnezeu nu a avut scopul de a ne face să înaintăm sau să sporim din punct de vedere moral, ci de a ne face să pătrundem mai adânc într-o relație „mistică” - să nu ne temem s-o spunem-, sau dacă preferați, duhovnicească, conștientă, intimă a prezenței lui Hristos în noi, Care prin puterea Duhului Sfânt ne conduce la Tatăl, întru El și prin El. Trăim cu adevărat ceea ce cântăm în fiecare seară la Pavecernița Mare din Postul Mare: "Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri (legiuni demonice) și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!" Dacă Dumnezeu a binevoit să ne mai țină pe pământ un an, cinci, douăzeci, cincizeci și mai mult pentru cei mai tineri, să păstrăm vie această amintire, ca pe un semn al purtării de grijă a lui Dumnezeu, care nu ne părăsește niciodată, ci își face simțită prezența în chip tainic: „Privegheați deci, căci nu știți în care zi vine Domnul vostru. (...) De aceea și voi fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți Fiul Omului va veni.” (Mt. 24, 42; 44). Amintește-ți deci de cele ce ai primit, de cele ce ai auzit și păstrează-le și fă pocăință; „iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur și nu vei ști în care ceas voi veni asupra ta.” (Ap. 3,3)
Vă dați seama, de altfel, că încercarea nu s-a terminat încă. Desigur, am depășit în bună măsură paroxismul crizei, dar ce-i cu oboseala asta surprinzătoare, persistentă, care ne doboară periodic? „Dimineața ai iluzia că puterile au revenit cumva, apoi urmează o senzație de gol, de epuizare” (din scrisoarea unui prieten) și astfel vicleanul diavol continuă să ne chinuie cu șiretenie. Mai întâi lasă să se instaleze o ameliorare, după care vine cu o stare de slăbiciune sau de apatie paralizantă. Și s-a terminat până și cu treburile cele mai simple! Nu mai suntem buni de nimic! La alții oboseala se instalează la nivel psihic: pierderi de memorie, uitarea unor cuvinte elementare, sau fizic: unii rămân cu ageuzie (pierderea gustului) și anosmie (pierderea mirosului) și trebuie să-și educe treptat simțurile gustativ și olfactiv, ceea ce nu este lipsit de pericole concrete și e foarte handicapant, dacă nu sunt resimțite cel puțin ca o frustrare. Atenție, ispita descurajării ne pândește! Akedia ne bate la ușă încercând să ne momească! Să ne înarmăm cu răbdare: cei care au trecut prin asta înaintea noastră mărturisesc că poate „să dureze luni” până când simptomele acestea vor dispărea cu totul. Deci răbdare, căci și ea este rodul Milei.
Suntem uluiți și ne bucurăm, și, desigur, dăm slavă lui Dumnezeu când vedem că din iconomia Lui n-a îngăduit ca vreunul dintre credincioșii din biserica noastră locală, nici măcar dintre cei cu simptomele cele mai puternice, să plece din lumea aceasta ca urmare a bolii. Poate unii regretă în taină, că e mai bine să fii în Împărăția Cerurilor, la care năzuim cu toții, decât să rămâi aici, în „valea plângerii”. Însă Dumnezeu rânduiește pentru noi „suișuri” și fără îndoială că această boală a fost unul dintre ele. "Fericit bărbatul, zice psalmistul, al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suișuri în inima sa a pus, În valea plângerii, în locul care i-a fost pus." (Ps. 83, 6-7).
Încă de la începutul pandemiei v-ați încredințat Sfântului Nichifor Leprosul, care, arătându-se în mai multe rânduri, a afirmat: „Toți cei care vor fi cuprinși de această boală să se roage mie cu dinadinsul și eu îi voi tămădui.” A sosit timpul să-i mulțumim sfântului nostru taumaturg cel bucuros („bucuros” pentru că era o trăsătură a sfințeniei sale, harisma lui: strălucea de o bucurie extraordinară în leprozeriile în care a stat, în care a fost internat, fără nădejde de vindecare – iar uneori fără îngrijiri – bucurie pe care o transmitea și tovarășilor săi de suferință)
și, pentru că am pus la loc de cinste icoana lui pe iconostasul nostru pentru ca să i ne putem închina, hotărâm s-o lăsăm acolo definitiv și să mai adăugăm una în lumânărarul de la intrarea în biserică pentru cei care vor să aprindă o lumânărică în fața icoanei lui. Pe de altă parte, în ciuda dificultăților evidente ale acestei lucrări, încercăm să traducem una sau două omilii ale lui Gheronda Emilianos despre suferință. Dacă vom reuși, vi le vom trimite strict personal, pentru că nu vrem să le publicăm așa cum sunt și fără binecuvântarea lui Gheronda Elisei. Una dintre aceste omilii a fost rostită la Ormylia, când s-a îmbolnăvit grav Maica Stareță Nicodimi și nu se știa ce va fi cu ea. Ea plecase la spitalul din Atena. Măicuțele din mănăstire, fără îndoială l-au chemat degrabă pe Gheronda ca să-i spună care-i situația și probabil ca să-i ceară să le întărească - dacă e să mă iau după conținutul discursului. Gheronda a venit efectiv ca să le susțină pe surori, mai curând decât își propusese (avea să vină ca în fiecare an să serbeze Nașterea Domnului împreună cu obștea, dar a făcut călătoria cu câteva săptămâni mai devreme). Odată ajuns, a adunat toată obștea măicuțelor și le-a ținut această cuvântare aspră, care ne lămurește din plin asupra sensului bolii și a atitudinii de credință pe care trebuie să o avem și pe care mulți dintre voi, insuflați de Duhul Sfânt, ați experiat-o cu toată smerenia:
"
Copiii mei, am vrut să vin de Nașterea Domnului la mănăstirea voastră! Voi v-ați bucurat, desigur, pentru că am venit cu patruzeci de zile mai repede, m-am bucurat și eu, dar în această bucurie plutește o umbră. Faptul că m-ați făcut să vin din cauza bolii Maicii Starețe este înfrângerea voastră. Acest fapt arată fie că nu ați primit așa cum ar fi trebuit boala ei, fie că nu m-ați lăsat să am în voi deplină încredere și am vrut să fiu mai mult alături de voi acum, că Maica Stareță s-ar putea să plece la spital. Cred că este o înfrângere pentru voi, ființe afierosite lui Dumnezeu, să aveți nevoie de asistență omenească. Bolile sunt un moment critic și pentru bolnav, dar și pentru cei apropiați lui.
Când ați aflat că Maica Stareță s-ar putea să plece iarăși în Atena pentru problemele ei de sănătate, v-ați gândit la toate, ați plâns, ați suferit, v-ați dus prin toate colțurile mănăstirii, chiar și la spălătorie, ca să vă rugați, dar nu v-ați gândit la un singur lucru: că sănătatea ei se află în mâinile lui Dumnezeu și că Dumnezeu, pentru un timp sau definitiv, o va aduce iarăși lângă noi. Nu v-ați gândit că boala este o cercetare a lui Dumnezeu și un urcuș al nostru la tronul Lui, de unde El ne cearcă inimile și rărunchii (cf. Ps. 7, 10; Ier. 17, 10)." [Fragment din cartea Arhim. Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferință și moarte. Ed. Sf. Nectarie, 2019, pag. 35]
Aspre cuvinte! Bietele surori căutau întărire și iată ce-au primit! Dar le-au primit și le-au înțeles cum trebuia. Atunci au devenit și pentru ele și pentru noi, treizeci de ani mai târziu, cuvinte de întărire, „suișuri în ceea ce pentru ele era o vale a plângerii”. Gheronda era tare bun, dar nu făcea nici un compromis cu Adevărul. Le iubea pe fiicele lui duhovnicești, dar trebuia să le învețe, să le arate calea spre înălțime. Și atât pentru ele cât și pentru noi care primim această mărturie, este un mod de a ne așeza în fața lui Dumnezeu. Asta căutăm noi, în calitate de creștini, nu-i așa? Nu avem întotdeauna cea mai bună atitudine de la bun început în nici un domeniu, dar încercările prin care trecem sunt pentru noi ocazii de a învăța ce ar fi trebuit să facem. Ne servesc drept lecții practice, nu neapărat pentru soluții analoage de altă dată, căci istoria nu se repetă întotdeauna, dar ele imprimă sufletului o direcție, o orientare, o reîntoarcere care, cu harul lui Dumnezeu, va da roade la vreme potrivită.
 |
| Gheronda Emilianos |
Este unul din aspectele sub care boala este într-adevăr un har al lui Dumnezeu, „o mângâiere dumnezeiască”, ar fi spus Gheronda, o manifestare a bunăvoinței Sale.
Ea poate fi resimțită ca o încercare și să îmbrace un caracter de ispită adusă de diavol, asemeni celei resimțite de Iov, în funcție de diferite aspecte, dar totul este după îngăduința lui Dumnezeu, Cel ce stabilește limitele încercării după cât poate îndura fiecare, pentru a-l ajuta să sporească în totală libertate.
Însă ar fi o mare greșeală să acceptăm boala spunându-ne: „Cu atât mai bine, așa o să sporesc!” Asemenea gând nu-i după Dumnezeu. Este un fel omenesc, egocentric de a-l îndreptăți pe Dumnezeu, de a accepta ceea ce face pentru că, după judecățile noastre omenești, ne „folosește” la ceva. Cel mai important este să ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu orice s-ar întâmpla și să nu ne mai facem griji pentru noi înșine.
Dumnezeu este, și e de-ajuns. A lui este Slava și Cinstea și Mărirea, și facă-se voia Lui în toate! În consecință, trebuie să ne îngrijim rezonabil, să nu căutăm să evităm pericolele cu orice preț și să nu avem altă dorință decât aceea de a-I mulțumi Domnului și de a ne pregăti să fim în comuniune cu El, în Hristos.
Învățătura lui Gheronda dă roade. Ați știut să purtați boala cu demnitate și răbdare, cu discreție și în comuniune. Rugăciunile și mijlocirea lui s-au făcut simțite; el este și rămâne dincolo de moartea trupească, părintele nostru, călăuza noastră, sprijinul nostru și învățătorul nostru. Ați înțeles „intuitiv” că boala este o taină în relația intimă dintre bolnav și Dumnezeu. În consecință, boala fiecăruia în parte nu privește pe nimeni altcineva decât pe sine și pe Dumnezeu, pe duhovnic, dacă-l are, pe soție sau pe soț, chiar pe cei câțiva prieteni imtimi pe care îi alege, și atât. Nimic nu distruge mai mult viața lăuntrică decât această dorință, firească până la urmă, dar nepotrivită, de a vorbi fără reținere despre starea fizică sau psihică în care se află sau se zbate pacientul. La fel, contrar a ceea crede lumea după logica ei proprie și „căzută”, nu e sănătos să te interesezi de detaliile evoluției bolii celor care o înfruntă, și mai puțin încă să dai sfaturi sau să emiți judecăți, adeseori fără să știi împrejurările reale. Vrei să știi zi de zi temperatura, tensiunea, acuma și saturația de oxigen din sânge, culoarea urinei, frecvența scaunelor și mai știu eu ce altceva. Și apoi te sfătuiesc să iei cutare leac, să aplici cutare metodă, îți dau adresa cutărui medic mai competent decât ceilalți, "îți spun eu ce trebuie să crezi despre cutare terapie sau cutare vaccin", etc., etc. Asta nu mai e milostenie, ci o duhovnicie închipuită care arată dimpotrivă, un caracter bolnav psihic, o tulburare interioară care maschează o patimă reală și pierzătoare. Din fericire, voi ați scăpat cu bine acestei ispite. Câteva apeluri telefonice discrete sau mesaje vocale au fost suficiente ca să vă faceți simțită prezența sufletească, dragostea și împreună-pătimirea față de cei încercați de boală. Aceștia resimțeau dragostea care se dezvăluia prin aceste simple „semne de viață”, esențiale și prietenești. Vorbăria a fost înlocuită de rugăciunea adevărată, prin încredințarea în brațele lui Dumnezeu a celor care știați că erau cuprinși de boală ca și voi, sau mai rău decât voi. Legătura voastră era frumoasă, o adevărată dragoste întru Hristos, o adeverire concretă a cuvântului Mântuitorului: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții”. (In. 13, 34-35)
Vreau să închei cu aceste cuvinte:
niște Bidad din Șuah, Elifaz din Teman și Elihu de-ai noștri personali [
trei dintre criticii lui Iov care i-au adus, fără ca el să fi cerut, răspunsuri ispititoare, la care a trebuit să reziste, nu foarte ușor de multe ori, pentru a rămâne fidel lui Dumnezeu. Aceste discursuri au fost pentru Dreptul Iov tot atâtea suișuri care l-au ajutat, prin rezistența lui, să înțeleagă bunătatea lui Dumnezeu. Cu smerenie a pus capăt lungilor discursuri ale "sfătuitorilor" lui cât și propriilor sale ezitări prin aceste admirabile cuvinte: "Ştiu că poţi să faci orice şi că nu este nici un gând care să nu ajungă pentru Tine faptă. Cine cutează, ai zis Tu, să bârfească planurile Mele, din lipsă de înţelepciune? Cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg despre lucruri prea minunate pentru mine şi nu ştiam. Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă" (Iov 42, 2-3; 5-6) ]
ne-au acuzat de ușurătate sau de inconștiență în această lungă perioadă care a precedat boala noastră comună. Cu toate acestea, aș vrea să vă iau apărarea, nu că ați avea nevoie de justificări, ci ca să mai tragem niște învățăminte din acele mustrări făcute din dragoste și pentru binele nostru, în mod real. Totuși, nu știu dacă acele dezaprobări sunt îndreptățite sau nu. Nu avem dreptul să-i judecăm pe cei care fac alte alegeri decât cele ale noastre sau care gândesc altfel decât noi.
Cu toate acestea, nu pot lăsa să se spună despre voi că ați greșit calea.
Fiecare a fost pus de mai bine de un an în fața propriei sale conștiințe și în fața lui Dumnezeu, și fiecare dintre cei pe care-i cunosc și-a asumat responsabilitatea angajamentelor personale. Aceasta nu s-a făcut fără presiuni lumești, „științifice”, legale, disciplinare, polițienești, mediatice sau economice. Nimeni n-a rămas indiferent, toată lumea a avut de suferit și fiecare a trebuit să se hotărască. Ați făcut-o considerând că riscurile contagierii pe care le cunoșteați nu justificau o despărțire îndelungată de Sfintele Taine și de Sfânta Liturghie, din care vă întăreați și găseați puterea de a ajunge, cel puțin săptămânal, în Împărăția lui Hristos. Și aceasta, ziceți voi – și nimeni nu poate contrazice experiența voastră – vă luminează întreaga viață, o îndreaptă în așa fel încât să nu fie doar rațională, umanistă, ci înduhovnicită, îndumnezeită. Dacă alții procedează altfel, aceea este experiența lor. Dar voi ați ales această cale, fiind conștienți - am avut mărturiile voastre directe-, că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu; ați socotit că sănătatea nu este bogăția principală sau esențială a omului, sau în orice caz, nu a voastră. Este dreptul vostru.
Voi știți că așa cum ne-a învățat Gheronda, dacă Domnul ne cheamă la El, este o transfigurare, dacă ne ține sănătoși, este un dar gratuit și în treacăt al Lui - căci firea noastră a devenit bolnavă, noi o numim „căzută”, căci nu așa am fost creați. Mai știți și că Dumnezeu nu i-a îngăduit diavolului să se atingă de viața noastră, nu va putea nimic împotriva noastră, etc., și multe alte cugetări de felul acesta pe care le desprindeți din Sfânta Evanghelie și din Sfintele Scripturi și din învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii și din Viețile Sfinților ale căror întâmplări și vitejii le citiți în Sinaxare, și pe care îi urmați și voi după puteri. Pe scurt, v-ați încredințat deplin voii lui Dumnezeu și ați fost răsplătiți. Desigur, v-ați asumat consecințele alegerii, și n-ați scăpat de încercare. Dar în acest an „de probă” ați continuat să gustați din bucuriile duhovnicești dăruite din belșug de Biserică de două milenii încoace, ați asistat și v-ați împărtășit la „Cina cea de Taină” cu Iisus și ați primit de la El Trupul și Sângele Lui, v-ați bucurat de dulceața dragostei frățești de care ați strălucit cu smerenie spre folosul tuturor. Dar mai presus de toate, probabil că suferințele voastre, boala, slăbiciunea, spaimele voastre s-au preschimbat într-o treaptă mai înaltă spre cunoașterea lui Dumnezeu. Asemănați-vă lui Iov în mărturisirea credinței pe care am citat-o în nota de mai sus, și nu vă temeți, căci sunteți pe Calea cea bună. Chiar dacă vi se pare că e cu două tăișuri: Dumnezeu n-o să vă lase să cădeți nici de-a dreapta nici de-a stânga dacă vă puneți toată încrederea în El cu smerenie, răbdare și hotărâre.
La mulți ani de Sfânta Maria Egipteanca, model de alegere exclusivă de închinare a vieții lui Dumnezeu, dar, în stadiul în care ne aflăm, vă rog să mâncați mai mult de trei boabe de linte, mai ales că trebuie să vă recăpătați puterile după asaltul bolii, ceea ce vă poate sili să vă ușurați postul fără mustrări de conștiință, cu discernământ și sfat de la duhovnic, dacă aveți.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate! AMIN!
Legaturi:
Bogdaproste! E o mărturie foarte valoroasă!
RăspundețiȘtergereMulțumim celor care s-au ostenit cu traducerea, spre slava lui Dumnezeu!
RăspundețiȘtergere