Rugăciuni ale Sfântului Isaac Sirul. "De unde să iau lacrimi, de unde să iau umilință și suspine pentru a plânge sărăcia noastră și împuținarea sfințeniei între noi?", "Vai, nouă! În ce vreme trăim? În ce beznă a răutății ne-am afundat"

Rugăciune după catisma a 10-a 

(a Sfântului Isaac Sirul)

O, Cel ce ai eliberat firea noastră, dezleagă-mă de legăturile ascunse ale poftelor mele și de piedicile văzute care sunt înaintea simțurilor mele dinafară, ca să pot alerga și să intru în raiul tainelor Tale și să mănânc din Pomul Vieții din care nu i s-a îngăduit lui Adam să mănânce. 

Mântuitorul meu, păzește-mă de amăgirea dracilor. Dumnezeul meu, izbăvește-mă de adormirea conștiinței. Nădejdea mea, revarsă, în inima mea beția de care au parte cei ce nădăjduiesc în Tine. Iisuse Hristoase, învierea și lumina tuturor marginilor pământului, pune cununa cunoașterii Tale pe creștetul sufletului meu. Deschide-mi dintr-o dată ușa milostivirii Tale; fă să strălucească în inima mea razele harului Tău; fii călăuza mersului gândurilor mele până ce voi ajunge în Sion - muntele cel sfânt al Tău. Fă-mă vrednic de cetatea sfântă în care sfinții au intrat la capătul drumului lor. Ziditorule și nădejdea mea, ancora mântuirii mele în furtuni. Cel ce ești toiag în neputințele mele și cinste în necinstea mea, ridică capul meu plecat la pământ, nu mă da poftei potrivnicului, nu da prilej nerușinării lui, pune o prăpastie adâncă înaintea lui ca să nu o poată trece până la mine ca să mă tulbure. Învrednicește-mă să-mi sfârșesc scurta și fugara mea viață în slujirea Ta, ca la sfârșitul zilelor mele, când soarele vieții mele va apune, să fiu aflat în via Ta; învrednicește-mă, înainte de ceasul trecerii mele dincolo, de dinarul făgăduit ca plată lucrătorilor Tăi, nu pentru faptele mele, ci prin harul Tău. Învrednicește-mă, Doamne, chiar și în ceasul al unsprezecelea al vieții mele să fiu aflat sârguincios în slujirea Ta. Fie ca lumea să nu mă robească cu îndeletnicirile ei vătămătoare și să nu mă țină închis în temnița grijilor ei. 

Spicuiri despre ascultare, priveghere, rugăciune şi bucurie de la Arhim. Emilianos Simonopetritul

Cugetul fiecărui Stareţ este diferit: pe de-o parte, este roada luptei sale, iar pe de alta, este partea pe care i-o face harul lui Dumnezeu, ceva pe care l-a pregătit, l-a rânduit mai dinainte şi l-a dăruit Însuşi Dumnezeu în mintea, în inima, în fiinţa Stareţului, şi, prin urmare, ucenicul poate să devină ceea ce este cugetul Stareţului. Dacă cugetul Stareţului este smerit, ucenicul poate să urce la o măsură şi mai înaltă, dar acest lucru cere o chemare specială din partea lui Dumnezeu. În orice caz, lucrul ucenicului este să preia cugetul Stareţului. Monahismul este o predare si o primire. Nu este cu putinţă să existe nici asimilare a lui Dumnezeu, nici conlucrare, nici unitate în familia mănăstirească dacă nu există un singur cuget. Ca să putem trăi şi supravieţui, trebuie ca fiecare să încetăm să mai avem propriile ideologii. 

Fiecare om trăiește cu ideologia sa, cu sinele său, cu conținutul sufletului şi al minţii sale. În acesta îşi găsește plăcerea, se ia pe sine însuși cu binişorul, cu acesta îşi flatează sinele, cu acesta încearcă să urce sus, în cer. Dar ideologia unui om este tocmai contrariul voii lui Dumnezeu. Este un idol care îl izolează şi, în cele din urmă, îi dăruieşte desăvârşita singurătate, pentru că îl desparte până şi de Dumnezeu Însuşi, aşa cum l-a despărţit de Stareţul său şi de întreaga familie.

***

Sarpele nu a înşelat-o pe Eva spunându-i vreo minciună grosolană sau târând-o în vreun păcat anume, ci făcându-i din cuvântul lui Dumnezeu o ideologie. Dumnezeu i-a spus că va deveni dumnezeu cultivând grădina, trăind cu Adam viaţa din rai, ţinându-se departe de pomul cunoştinţei. S-a apropiat atunci satana şi i-a zis: "De ce îţi pierzi timpul cultivând grădina? De ce hoinăreşti fără nici o ţintă? Dacă vei mânca din rodul pomului cunoştinţei, o să ajungi pe dată dumnezeu." Eva l-a ascultat, şi aşa s-a îndepărtat de predania pe care a primit-o, apoi şi Adam, şi i-a cuprins de atunci gândul îndumnezeirii. Gândul îndumnezeirii i-a dus la îndepărtarea de Dumnezeu, la pierderea lui Dumnezeu. Satana a reuşit de le-a strecurat înlăuntru un gând uimitor, dumnezeiesc am putea zice: să ajungă grabnic dumnezei (Fc. 1, 26; 2, 15-17; 3,1). Cei întâi-zidiţi au dat greş, şi a trebuit ca Dumnezeu să-Si verse sângele ca să-i aducă iarăşi în albia pe care El a deschis-o pentru ei. 

Prin urmare, datorită căderii omului, în obştea unei mănăstiri nu e cu putinţă să se dărâme ideologiile, adică fortificaţiile care despart sufletul de Dumnezeu, dacă nu există cunoaşterea şi preluarea cugetului Stareţului, adică deplina jertfire din partea ucenicului a oricărui lucru sfânt şi desăvârşit, puternic şi frumos, spiritual şi sensibil, care vine în contradicţie cu acest cuget. 

***

Prelungirea cugetului Stareţului este şi crează cadrul, locul şi modul în care ucenicul va încerca să dobândească pe Duhul Sfânt. Desigur, de vreme ce Duhul cel Sfânt, "unde vrea, suflă" (In. 3, 8), este cu putinţă să-L afle pretutindeni. Dar nu-L află decât în felul pe care Dumnezeu l-a scris mai dinainte pentru el. Adică Dumnezeu S-a plecat în mod special asupra fiecărui om şi a rânduit mai dinainte cum Îl va înţelege şi cum Îl va dobândi pe Sfântul Duh şi cum îşi va menţine fiinţa sa unită cu Sfânta Treime.