Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) despre cele patru ispite ale evlavioșilor, ale celor ce se cred duhovnicești și nu sunt

Patru pot fi căderile omului

Patru pot fi căderile omului, după cele patru semne ale Apocalipsului:

Dacă luăm crucea celor patru Făpturi : Îngerul, Leul, Boul și Vulturul, ele devin [fără cruce] cele patru nimiciri, cele patru Fiare, cei Patru Cavaleri ai Apocalipsului, cele patru mari semne ale căderii omului.

Mai întâi două din aceste căderi sunt prin proprie ispitire. Omul nu e ispitit de cineva, de diavol sau de satan, ci de sine, din proprie libertate:

1). Ispita minții, angelismul. Ispita subtilității omului, a duhului prea înalt - idealisme pur filozofice, înțelepciunea lumii. 

2) Ispita puterii, vitalismul. Omul scoboară în viscere, în fratele lui și se dezlănțuie. De aici senzualismul, materialismul pur, nihilismul, anarhismul. Mântuirea umanistă. Raiul fără aureolă al comunismului integral.

Mai sunt însă două căderi mai vechi ale omului, căderi prin ispita cea din afară.

3) Vechea ispită diabolică. Omul stă rănit de draci. El se scoboară în lucruri, în fetișe, în idolatrii, în farmece. Magia neagră.

4) Ispita satanistă. Omul cuprins de vraja albă a Falsului înger de lumină, prin care vrea să ajungă să se depășească, să cucerească înălțimea. Spiritul faustian.

Fiecare din aceste căderi corespund unui semn apocaliptic sub care lipsește crucea. De aici căderea în neant, în iad.

***

Despre moartea cea de-a doua

Să ne punem pe noi înșine în trezie față de patru rătăciri care ne duc la moartea ce-a de-a doua de care vorbește Apocalipsul.

"Cel ce va birui - încercările, ispitele - nicidecum nu se va vătăma de cea de-a doua moarte"(Apoc. 2, 11) 

"Împietrirea inimii, nepăsarea, nesimțirea este moartea cea de-a doua, mai grozavă și mai înainte decât moartea cea cu trupul, pentru că este moartea sufletului, putrezirea a ceea ce nu putrezește, a ceea ce este veșnic viu și tu îl faci să moară". Iată grozăvia - vezi Sfântul Ioan Sinaitul sau Scărarul.

Iată poticnirile spăimântătoare pe care omul cel credincios le poate întâlni în călătoria lui spre mântuire, în pelerinajul lui mistic, în umblarea vieții lui duhovnicești. Aceste primejdii ne sunt date, și, pentru a le trece cu bine, noi trebuie să le cunoaștem.

Ele pot fi descrise, puse în vileag, cu amănunțime. Mereu trebuie să ni le amintim și să le punem sub o nouă lumină, ca mereu să le avem proaspete minții și să fim în grijă de a nu cădea.

Nu e de ajuns să fii un om duhovnicesc, un mistic arzător, plin de avânt, de înflăcărare, de entuziasm, pe care lumina dumnezeiască să îl fure în vârtejul de foc al adâncimii ei. Totul nu e dacă să te aprinzi, să arzi, ci totul e să nu arzi și să te mistui și să te scrumești sau să te împietrești și zgură rece și moartă să ajungi.

E nevoie să cunoști limpezimile cunoștinței de har, ca să te înțelepțească și să-ți dea puterea și claritatea marii treceri, și să ne abatem de la ispitirile acestea de moarte care ne pot, fără să ne dăm seama, prinde, ne pot grozav surprinde.

Ca un adevărat și ager observator, și un dibaci cunoscător al sufletului, care ți-a dat o bogată experiență a firii omenești și a feluritelor ispitiri, ce o poate încerca, evanghelistul Ioan ne spune glasul Domnului:

"Cel ce are urechi de auzit să audă ceea ce Duhul lui Dumnezeu zice Bisericii, adică întregii creștinătăți, să ia aminte."

"Cel ce va birui nu va fi niciodată atins de a doua moarte."

"Cel ce va birui". Dar ce fel de biruință și asupra cui? O biruință duhovnicească, adică o biruință deplină care totdeauna mai înainte de toate este o biruință asupra ta însuți. Prin, ce această biruință, în afară și în lăuntrul nostru? Prin har, prin învrednicirea noastră harică, prin hărnicia noastră duhovnicească dusă până la capăt.

"Cel ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, mai mult pentru a-l trăi decât pentru a-l cunoaște, acela pentru care acest Cuvânt a ajuns o hrană îndrumătoare, de călăuzirea, de inițiere a vieții, în care pe Dumnezeu Îl gustă - pe Dumnezeu îl guști ca pe o cuminecătură în sfințenia Cuvântului - uitând de totul și de toate - abia acesta are urechi de auzit. Unul ca acesta va înțelege adevărul pe care Dumnezeu i-l descoperă și așa va învinge prima moarte, cea care este însuși păcatul - trupește murim din păcat - și va scăpa și de moartea cea de-a doua, care e trecerea dincolo de putința pocăinței, aflarea încă de pe aici a veșnicei pedepse.

Prin urmare, pentru cei credincioși îndeosebi luarea-aminte asupra pândirii ispitelor care duc la moartea cea de-a doua. Apostolul zice : "Celor ce se cred că stă în picioare să ia aminte să nu cadă" (I Cor. 10, 13). Căderile acestea sunt căderi în ispită. În lumea aceasta stăpânește o cruce de ispită, adică patru feluri de ispitiri și toți cei ce par să fie duhovnicești, dar nu sunt îndeajuns, nu au încă viață cu adevărat, viață virtuoasă și integră, sunt ispitiți sau rătăciți de aceste patru feluri de ispitiri.

Dumnezeu ni le trimite pentru a le birui și a ne desăvârși prin această biruință fără de care biruința nu este mântuire. Să trecem dară cu vrednicie acest văzut și nevăzut război duhovnicesc. Apostolul ne lămurește : 

"Nici o ispită nu v-a ajuns, care să nu fi fost potrivită pe puterea omenească. Și Dumnezeu, Care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătiți și mijlocul să ieșiți din ea, ca să o puteți răbda" (I Cor. 10, 13)

Iată cele patru ispite ale evlavioșilor, ale celor ce se cred duhovnicești și nu sunt.

Cea dintâi rătăcire vine dintr-o neliniște ca o insomnie firească - lipsa de somn după fire, naturală, dar înțeleasă aceasta în duh.

Cad sub ea toți acei ce nu trăiesc decât pentru cele plăcute ale vieții. Sunt mereu în ispite : plăcerile trupului și simțurilor, plăcerea vederii, auzirii, a întâlnirilor, a vorbirii pentru a vorbi, cu cei ce pleacă urechea la dorințele lor, cei ce caută să-și placă unul altuia, a se atrage, a se încânta și a se amăgi unii pe alții prin cuvinte, gesturi, mișcări, înfățișarea feței lor sau prin altceva: scrisori, daruri, dorințe etc și tot felul de prieteșuguri lumești. De asemenea, cei ce mănâncă hrană mai mult decât trebuie, sau hrană aleasă, rafinată; care poartă veșminte, haine stridente și de o formă ciudată, neobișnuită, scumpe și numeroase; care caută prin toate mijloacele lor să-și împodobească acest înveliș netrebnic al nostru, de fapt pășunea de mâine viermilor.

Această rătăcire, din afară, e trupească și toți oamenii o încearcă. A pătruns până în rândurile cinului călugăresc, fiindcă domnește în mănăstiri și schituri, printre episcopi și în tot trupul Bisericii întregi, de la vlădicii cei mai înalți până la oamenii cei mai smeriți. Ea se îndreptățește pe sine prin cele mai ciudate dovezi și argumente. 

Cine va susține că farmecul - nu cel dumnezeiesc, ci cel din afară - e ca un har, ca o frumusețe care place lui Dumnezeu, iar cei gingași și plăpânzi, care au acest farmec, ar fi de un soi mai ales, mai nobil; care îi autorizează, le îndreptățește confortul, viața înlesnită, și bunăstarea; sau se va pune în cinste și prețuire cuvântul că omului de bine i se cuvine toată cinstea, onoarea și toată înlesnirea și, admite aceasta, înseamnă, fără îndoială, că el însuși ești acel om de bine de care e vorba. Așa ne înșelăm și amăgim singuri. 

Lumea aceasta toată ajunge o lume căldicică, de o evlavie dulce, bisericoasă pe dinafară, căreia îi plac frumusețile cele din afară ale credinței, și cântă, citește și zice rugăciuni, face plecăciuni, împlinește ascultările. Omul e destul de cuvios, are lacrimi la toate acestea, și pururi se înduioșează de sine, hrănind pururi părerea de sine. De fapt trăiește, totuși numai după trup iar nici pe departe după duh, față de care e mort sau pe moarte. El e acel călugăr înger pe dinafară și stins la lăuntru, bine plăcut la arătare, chiar luminos, gol pe dinăuntru; are o bună mireasmă părelnică, care acoperă duhori ascunse.

A doua rătăcire vine din fățărnicie, sau ipocrizie, fariseism. Ea constă în a face să se vadă, chiar a afecta o mare sfințenie, acolo unde nu este. A vrea să pari că ești duhovnicesc, mai mult decât ești de fapt. A râvni duhovnicește, mai mult decât înfăptuiești. Multe persoane cu porniri și purtări duhovnicești pot astfel să cadă în acest chip și pe vecie să se rătăcească. Cele ale duhului, ale sfințeniei îți sunt numai o preocupare, o îndeletnicire, iar nu o trăire adevărată, o trăire mântuitoare în Sfântul Adevăr, o luptă pe viață și moarte cu Îngerul. 

Să deslușim bine aceasta. Acei care la arătare sunt smeriți, îmbracă o haină proastă, care au îmbrăcat o viață aspră de pocăință, care au părăsit pe părinți, prieteni, bunuri, care părăsesc orice bucurie a lumii, căutând mântuirea lor, dar în înțeles strâmt - adică, mai limpede, căutând folosul, câștigul lor, însă ei zic "mântuirea" lor - mai mult decât slava lui Dumnezeu, nu mai sunt de fapt adevărați slăvitori, adică drept slăvitori, pravoslavnici, ci ascund o părere de sine sub asprimi. Ei sunt astfel la ascuns îndoielnici în credința lor și supuși imaginațiilor, închipuirilor nebunești, gândurilor păgubitoare și tot felul de ispite și greșeli duhovnicești. Nu trăiesc decât printr-un egoism acoperit, printr-o părere de sine și prețuirea de sine.

Aceștia nu au ajuns la ceea ce trebuie să ajungă un adevărat dăruit lui Hristos - și mai ales un dăruit prin juruință, prin vot, un călugăr adică-, la adevărata lepădare de sine, ce se numește a muri, a fi mort față de tine însuți. De aceea nici nu înțeleg și nu pot să trăiască renunțarea și nesocotirea de sine, disprețul cu adevărat de sine. Ei nu pot ajunge la claritatea propriei neputințe, recunoscute și numai așa depășite. Unii ca aceștia pot ajunge la multă râvnă și la multă înfățișare și așezare duhovnicească. Dintr-o ascunsă și adâncă părere de sine, ei doresc să aibă pe Dumnezeu numai ei înșiși atot "euharistic", în tot chipul la cerere, de aceea doresc și pustnicie. Ar voi să aibă și ei o mare și adevărată trăire duhovnicească, și nu o au. Ea se amână pururea, rămânând pentru ei înșiși mereu o făgăduință, o căutare stearpă. 

În lipsă de adevărata dăruire de sine, de smerenie, credinciosul acesta ar voi ceva din afară care să-l izbăvească. Dumnezeu să-i trimită un înger sau un sfânt care să-l învețe și să-i spună cum trebuie să trăiască, și dacă lui Dumnezeu îi e bineplăcută fapta și viața lor. Unora ca acestora le e dorul ca Dumnezeu să le trimită un semn, o epistolă anume cu slove de aur care să le descopere voința Lui într-un vis sau o vedenie. Asemenea oameni vor o înnoire peste rânduielile cele învechite, viață nouă, călugărie nouă, așa cum nu a mai fost. De aceea, fac prea puțin caz de faptele și învățăturile cele vechi ale sfinților. Ei își doresc să aibă pentru ei înșiși un drum deosebit, care nu a mai fost descoperit vreodată și de care nu a auzit nimeni.

Acești tainici mari trufași ai smereniei au chipuri de a fi excentrice, ciudate, ca să sară în ochi, se încing cu o funie, umblă cu picioarele goale când toți sunt încălțați, sau fără camilafcă când toți o au, fac asprimi mari numai ca să treacă drept sfinți și a impresiona lumea. Nu pot îndura ca un altul să le fie superior și să aibă trecere mai multă ca ei, în cinste. Și ca niște mari și adevărați farisei, se socotesc că știu totul, că-s plini de înțelepciune, dar sunt la adânc grosolani și măreți că totuși sunt cineva. Dar viața lor bună, sfințenia lor e numai o podoabă plăcută, o paradă, o lăudăroșenie dibace, iscusită, care face mare larmă despre sine.

Cea de-a treia ispită e mai subție, mai subtilă. Aceștia sunt bine înzestrați firește, au o minte clară, căci voiesc să ducă o viață într-adevăr duhovnicească, totuși, având o minte ageră, un spirit critic și neînduplecat pot, prin aceasta tocmai, să cadă. Ei se dezvoltă și cresc în lumina naturală a minții și se complac în aceasta până într-atât, încât ajung să se creadă în stare de a înțelege numai prin mintea lor singură și fără ajutorul suprafiresc al harului, al lui Dumnezeu, orice adevăr, orice fel de trăire, orice treaptă de viață duhovnicească.

Ajung la îndrăzneala spartă, vrăjmașă a unei minți care pretinde că poate sonda și pătrunde numai cu știința ei tainele Scripturilor pe care le-a dictat Duhul lui Dumnezeu și urechea lor e surdă la adevărul cel viu. Trufia lor îi face să creadă că ei le pot înțelege mai bine decât sfinții înșiși, care le-au scris, le-au învățat și le-au trăit. (Occidentul are în multă cinste asemenea fețe). De aceea, omul întrucât trăiește duhovnicește, în chip simplu și sănătos, adică întrucât duce o viață de strânsă și puternică pocăință își dă seama că acești frați îndrăzneți și prea înțelepți lumește nu au subțietatea cea adevărată a duhului și că în realitate sunt grosolani și lipsiți de pricepere, chiar proști în pretențiile și presupunerile lor istețe. Înțelepții aceștia, ai unei duhovnicii neîmplinite, se bucură și gustă mai mult ceea ce numai se poate înțelege prin raționamente, prin mărunțișul gândurilor obișnuite și nu au o cunoaștere de taină, care de fapt e adevărata hrană a sufletului, dincolo de rațiunea raționantă. Ei nu au de fapt rugăciune.

Acești înțelepți îndoielnici și neodihnit iscoditori de obicei au o înfățișare greoaie și fața plină, mișcări orgolioase. Bine întemeiați trupește, au foarte mare grijă de trup și cer ca să nu fie nesocotiți și să fie respectați mai mult decât alți oameni. Au mereu pretenții chiriarhicesti.

A patra ispitire e cea mai primejdioasă dintre toate. E aflarea falsă a isihiei. Aproape e cu neputință ca pe cei ce au căzut în această ispitire să-i mai poți întoarce la Dumnezeu.

În ea cad toți acei care, fără a practica virtuțile și fără o disciplină pnevmatică, fără o rânduială adevărată, au aflat ceva din cele ale propriei lor adâncimi, a esenței lor dumnezeiești, și aceasta printr-o cugetarea adevărată, din care a fost exclusă orice imagine, prin cea mai autentică meditație. Ajung ispitiți de vrăjile interioare, de inacțiunea lăuntrică și oarbă. Furați de dulcețile duhovnicești, neglijează în afară virtuțile, faptele duhovnicești și disprețuiesc adevărata activitate a sufletului: voința, cunoașterea, dragostea spirituală și orice formă activă de rugăciune, care este unirea vie cu Dumnezeu. Ei nu cunosc pacea săltătoare, ci pacea lor proprie, balta lor interioară. Se hrănesc cu sfințenia ca din niște dulciuri. Dacă li s-ar întâmpla să iubească pe Dumnezeu cu adevărat măcar un ceas și dacă ar practica cu adevărat virtuțile - dacă ar face-o cu adevărat-, n-ar putea să fie înșelați de o astfel de erezie, fiindcă îngerii, sfinții și Hristos El Însuși lucrează totdeauna. Fără fapte sau nevoință nu pot ajunge la sfințenie. Dumnezeu, El Însuși, de nu ar lucra, nu ar fi nici Dumnezeu, nici fericit și sfânt.

De aici se trage o lipsă de credință și o libertate a cugetării păgubitoare și false față de cele sfinte.

La această stare în general sunt aduse persoanele simple și tinere, care s-au îndeletnicit puțină vreme cu nevoința și cu binele, precum și acelea care au făcut pocăință lungă vreme, dar fără o blagoslovenie și fără o pricină curată și fără lămurită dragoste pentru Dumnezeu, adică nu au murit pentru ele însele niciodată deplin, ci sunt agonice. Au transformat rugăciunea în scop. Duhovnicia lor est o obișnuință. Au obiceiul să stea neclintiți, cu simțurile stinse, practicând, îndeletnicindu-se cu introspectarea, cercetarea lăuntrică. Pentru că nu au dragostea cea sfântă, adică stau în nepăsare apatică, nelucrători, de aceea nu au nici dragostea cea adevărată care să-i unească cu Dumnezeu și de aceea nici nu pot să scape de ei înșiși vreodată; se odihnesc în propria lor esență și aceasta ajunge propriul lor idol, cea mai grozavă idolatrie a Idolului de țărână.

Dintre toate rătăcirile, cvietismul e cea mai grea, fiindcă e încremenirea individualității care se odihnește în ea înseși. Acești oameni rămân mereu la aceeași părere și gândire, în loc de a  transcende, de a străbate și a se întrece pe sine mereu din toate puterile, și cu ajutorul luminii suprafirești a harurilor, a se sui, a se înălța prin puterile smereniei.

Aceștia toți sunt cei mai prielnici și singuri clienți ai morții celei de-a doua.

Sursa:  Ce e omul? de Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) 

LEGATURI:

• Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) - Ce e omul?