Sfântul Isaac Sirul : "Mila este potrivnică dreptății legaliste"

 Din Cuvântul 41

• Omul zelotist nu ajunge niciodată la pacea cugetului, iar cel lipsit de pace este lipsit și de bucurie. Pentru că dacă se spune despre pacea cugetului că este sănătate duhovnicească, iar zelul este potrivnic păcii, atunci cel care are zel rău bolește de o boală grea.

• O, omule care socotești că îți îndrepți zelul împotriva bolilor străine, tu ți-ai alungat sănătatea sufletului tău. Așadar, îngrijește-te de sănătatea sufletului tău și, dacă dorești să-i vindeci pe cei bolnavi, cunoaște că bolnavii au nevoie mai degrabă de îngrijire decât de certare. Pentru că nu numai pe alții nu îi ajuți, ci și pe tine te afunzi cu durere într-o mare boală.

• Zelul oamenilor nu este socotit ca fiind printre felurile de înțelepciune, ci printre bolile sufletului, constând din îngustimea și sărăcia cugetării, precum și din neștiință multă.

• Începutul înțelepciunii dumnezeiești este liniștea lăuntrică născută dintr-un suflet mare și care poartă neputințele oamenilor: "Voi, cei tari, purtați neputințele celor slabi"; iar pe cel care cade îndrepți-l "cu duhul blândeții". Apostolul numără pacea și răbdarea printre roadele Duhului Sfânt.

• Cel care bolește cu sufletul și îi îndreptează pe prietenii săi este ca un orb care arată altora calea.

• Mila și dreptatea legalistă aflate în același suflet sunt ca un om care se închină și lui Dumnezeu și idolilor în aceeași casă.

• Mila este potrivnică dreptății legaliste.

• Dreptatea legalistă este imparțialitatea măsurii egale care dă fiecăruia după cum este vrednic și nu se apleacă într-o parte, nici nu caută la față când răsplătește. Mila însă este suferința mișcată de bunătate, care se pleacă spre toți cu compătimire: celui vrednic de pedeapsă nu îi răsplătește [cu rău] și celui vrednic de bine îi dă cu îmbelșugare, îndoit. Iar dacă aceasta [mila] este de partea dreptății harice, atunci aceea [dreptatea legalistă] e de partea răutății.

Despre viața și Moaștele Sfântului Antonie cel Mare

Viața Sfântului Antonie cel Mare

Traducere ROF din Sinaxarul alcătuit de Părintele Macarie Simonopetritul 

Sfântul Antonie, prima floare a deșertului, s-a născut în jurul anului 250, în micul sat Come, din Egiptul de Sus. Părinții săi, creștini nobili și bogați, l-au crescut în credință și în frica de Dumnezeu. Ei s-au ocupat personal de educația băiatului, deoarece Antonie nu dorea să se amestece în jocurile zgomotoase ale celorlalți copii și nu simțea decât dispreț pentru științele profane. El ieșea din casă doar pentru a merge la biserică, unde asculta cu atenție citirea Sfintelor Scripturi și povestirile despre faptele sfinților.

La vârsta de douăzeci de ani, moartea părinților săi l-a lăsat la cârmuirea moștenirii familiale și ca singurul responsabil pentru educația surorii sale mai mici. Într-o zi, în timp ce se ducea la biserică,  meditând la chemarea spre o viață în pace și lipsită de griji precum a apostolilor și a primilor creștini, a auzit citirea acestor cuvinte din Evanghelie: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei 19:21). Convins că aceste cuvinte îi erau adresate, fără întârziere s-a dus să împartă vecinilor săi toate pământurile pe care le deținea, și-a vândut lucrurile și a dat banii săracilor, păstrând doar strictul necesar pentru a-i face un rost surorii lui. Altă dată, după ce a auzit citite cuvintele: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Matei 6:34), a decis să renunțe definitiv la lume, a împărțit toate bunurile sale pe care le mai avea, a încredințat-o pe sora lui unei persoane virtuoase și a părăsit casa pentru a îmbrățișa viața ascetică.

Însă, în acea vreme, nu existau încă mănăstiri. Se găseau doar câțiva bărbați care trăiau în singurătate, nu departe de satul lor, în post și rugăciune. Unul dintre acești Bătrâni locuia nu departe de acolo. Așadar, Antoine s-a hotărât să-l imite. S-a stabilit și el într-un loc izolat, unde, cu mintea liberă de orice preocupare și de orice amintire din viața sa trecută, lucra cu mâinile, împărțea surplusul săracilor, medita asupra Scrierilor Sfinte și se străduia să păstreze rugăciunea neîntreruptă în inima sa. Asemenea unei harnice albine, de fiecare dată când auzea despre virtuțile lăudabile ale unui pustnic, se ducea la el și astfel, observa smerenia unora, omorârea patimilor, râvna în rugăciune sau contemplația altora iar, odată întors în chilia sa, se străduia să adune în sine toate aceste virtuți.

Părintele Michel Quenot : Imaginea, idol sau icoană?

Spre o definire a imaginii

În limba greacă imagine se spune εικόνα (icoana) adică asemănarea sau similitudinea cu un obiect real, spre deosebire de idol (είδωλο) care nu face trimitere la realitate. Imaginea reprezintă un obiect material sau o idee, ce vehiculează forma și sensul. Mai mult decât un obiect material, imaginea semnifică și intră în domeniul simbolic, se deschide spre transcendență. Face apel la limbaj și cuvânt.

Imaginile se nasc prin forme și culori. Dar, de îndată ce forma se estompează, culoarea triumfă. Ori, culoarea se adresează în mod particular emoțiilor, iar formele ating structura ființei, în așa măsură încât formele destructurate problematizează, conduc în deșert și ne aduc în fața vidului. Dacă nu face față provocării, ființa umană rămâne cu inima golită.

Fotografia, inventată în mod succesiv în 1826 și 1839 de către francezii Nicéphore Niépce și Jacques Daguerre, marchează o schimbare decisivă în percepția față de sine-însăși și față de lume. Ea face din imagine martorul realității trecute sau prezente. Fotografiile de arhivă capătă statutul de mărturii ale realității.

În afară de fotografie, imaginea nu este pur și simplu o asemănare; ea modifică adeseori realitatea. Ea nu este realitatea, nici nu o reflectă cu exactitate - ceea ce uităm cu ușurință din cauza puterii sale de a iluziona. Rolul său constă în a face să vedem, să descoperim, să cunoaștem realitatea și să provoace conștientizarea, uimirea, să înduioșeze sau să revolte, să problematizeze față de ceea ce este astfel văzut, dar, de asemenea, să provoace întrebări cu privire la sine-însuși. La imaginea lumii create se adaugă imaginile lucrurilor care sunt fabricate, imaginile mentale și verbale.

Monahul Damaschin Aghioritul: Botezul Domnului – O reflecție asupra Tainei ce deschide cerurile

Botezul Domnului – O reflecție asupra Tainei ce deschide cerurile

Botezul Domnului, prăznuit ca început al lucrării mântuitoare a lui Hristos, poartă o semnificație adâncă și multiple ramificații duhovnicești. Însă, pentru a înțelege mai deplin acest moment, trebuie să privim mai întâi la cel care a pregătit calea: la Sfântul Ioan Botezătorul, și la lucrarea sa profetică, ce depășește limitele spălărilor ritualice iudaice.

Contemplând icoana Nașterii Domnului...

Această icoană a Nașterii Domnului revelează înțelesuri ce se articulează în toată taina iconomiei Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Ce a venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Profețiile vechi-testamentare sunt zugrăvite în umbră și se pot lectura prin asemanarea gesturilor  unor personaje din icoană (astfel putem întrevedea pe Isaia, Ghedeon...) iar, în același timp, evenimentele mântuirii sunt anticipate (Botezul, Schimbarea la Față, Răstignirea, Punerea în mormânt, Învierea...).    

După cum vedem, icoana Nașterii Domnului cuprinde trei registre: sus - Cerul cu îngerii; la mijloc - pământul, în centrul căruia este Maica Domnului cu Pruncul, înconjurați de magi și păstori; și cele dedesubt  - unde, pe de-o parte, este Iosif înviforat de gânduri, ispitit de diavol iar, în partea cealaltă, moașele cu Pruncul, Ce stă să se spele.

În centrul icoanei, așadar, vedem peștera, care are forma unei inimi - este inima noastră. În ea, la bază - temei și pricină a întrupării lui Hristos -, stă Maica Domnului, așezată precum și Iesei este reprezentat iconografic. Prin asceasta, în umbră, este reprezentată profeția vechitestamentară a întrupării : "O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da." (Isaia, 11, 1). 

Preasfânta Fecioară este pe jumătate rezemată pe un pat - de felul celor purtate de evrei în călătoriile lor -, de culoare roșie, amintind de porfira împărătească, pentru a sugera cinstea ce i se cuvinte Maicii lui Dumnezeu. Această poziție, totodată orizontală și verticală, ne amintește că prin ascultarea ei a fost posibilă unirea Cerului și a pământului, dar, pe de altă parte, ne pune în față și semnul crucii. De asemenea, prin această poziție a Maicii Domnului, este afiramt iconografic adevărul Nașterii suprafirești a Mântuitorului Hristos (din Fecioară, fără dureri), dar se mărturisește și dubla fire a Lui, dumnezeiască și omenească.

Pentru omul obișnuit al lumii acesteia pare de neînțeles că Maica Domnului nu are Pruncul în brațe, că nu își exprimă cumva afectivitatea și tandrețea, atât de firească între maică și nou-născut. Dar tocmai aceasta ne înfățișează icoana, fereastră către cer : o stare duhovnicească și nu una emoțională, sentimentală.