marți, 1 aprilie 2014

Ioan Ianolide - Despre scara duhovniceasca


Totul este complex: universul, omul, o frunză, o piatră sau chiar atomul. Orientarea omului în această lume complexă e un proces dificil, îndelungat şi încărcat de răspunderi. Acest drum nu se poate face de unul singur, ca un primitiv şi izolat, ca un prim om fără istorie şi fără relaţii sociale, ci depinde de mediul în care omul se naşte şi se dezvoltă: ereditatea lui, geografia că­reia îi aparţine, istoria şi cultura în care creşte, oamenii cu care vine în contact, cu tot complexul de influenţe pe care ei îl exerci­tă – spiritualitate, credinţă, idei, mentalitate, filosofie, moravuri, comportament, orânduire socio-politică, relaţii economice şi comunicări sufleteşti. În acest sens, individul uman este fructul comunităţii căreia îi aparţine.

Cei mai mari oameni au putut greşi. A greşit un Origen ori un Pascal, au făcut gafe Apostolii şi ucenicii Domnului. Dar cine nu a greşit? Nu putem să trăim şi să ne formăm singuri, ci în comuniune cu ceilalţi. Contactul cu alţi oameni, lectura, artele, atmosfera generală îl modelează pe om.

Mediul nu dă nici conştiinţa, nici personalitatea omului, dar le şlefuieşte, le educă, le formează. Clipă de clipă ne influenţăm unii pe alţii prin însăşi trăirile noastre interioare, prin duhul care se degajă din noi, prin manifestările sufleteşti şi intelectu­ale, prin acţiunile noastre cotidiene, oricât de mărunte ar fi. Rolul educativ al mediului este uriaş şi adesea nu suntem con­ştienţi de el.

Dincolo însă de influenţa mediului şi de caracterele ereditare, persoana umană este unică şi suverană. El, omul, este al doilea creator al lumii, pentru că el, omul, are acces la izvoarele nevă­zute ale lumii, ba încă şi pe acestea le depăşeşte, căci dincolo de planul ideilor şi al energiilor care străjuiesc lumea sunt încă alte lumi, făcute din alte aluaturi, din ce în ce mai subţiri şi mai stră­vezii, pe care străbătându-le, omul ajunge şi se odihneşte în co­muniunea cu Duhul atotcreator şi stăpânitor, cu Dumnezeu.

Pornind de la complexitatea existenţei sale, omul ajunge să înţeleagă unitatea de origine a toate: Dumnezeu. De când ştim ce e atomul, putem cu mai multă luciditate să ne extaziem de minu­nata sa alcătuire; de când ştim ceva despre legile eredităţii, ne cu­tremurăm de taina ce le străbate; şi aflând despre începutul şi sfârşitul materiei în univers, vedem mai limpede lucrarea lui Dumnezeu. Totul, dar absolut totul duce la credinţă şi se înfru­museţează prin credinţă. Nici satana nu poate fi necredincios.

Creştinul este conştiinţă trează, vie, activă şi creatoare. Dacă credinciosului de rând îi este suficient să fie simplu, căci alţii au răspunderea orientării sale, în schimb elitele, apostolii trebuie să întrunească însuşirile credinciosului cult, stăpân pe toate cu­noştinţele oamenilor, capabil să-i poată orienta spre Dumnezeu nu împotriva culturii, ci folosind cultura, arta şi ştiinţa.

Din această perspectivă ni se pare neînsemnată vorbirea sea­că a unor clerici moralizatori. Nu pentru că morala ar fi neîn­semnată, ci pentru că ea însăşi trebuie să izvorască din religio­zitate, din trăirea în Duh. Foc este viaţa religioasă şi arde la in­candescenţă până ce rezolvă toate problemele oamenilor. Atunci credincioşii ajung la Dumnezeu şi nu mai rătăcesc, nu se mai în­şeală, căci nu mai sunt singuri: Duhul Sfânt îi luminează şi-i povăţuieşte.

Dar până la acest stadiu e de străbătut o cale lungă şi anevo­ioasă. Mai întâi e necesar ca toată învăţătura şi întreaga educaţie date omului să fie abordate din perspectivă religioasă. Întreaga existenţă a omului trebuie ordonată religios, pornind de la înfrânarea simţurilor şi până la trăirea în duh.

Ce să facem cu simţurile? Trebuie să le cunoaştem, să le folo­sim potrivit menirii lor şi să le disciplinăm. Fiecare simţ are un rost şi o măsură, care se cunosc numai atunci când mintea nu e robită de simţuri, ci cugetă conform ordinii firii nealterate. Hrana, aerul, apa sunt folosite în nişte limite care, dacă sunt depăşite, devin nocive. Nici un exces al simţurilor nu este firesc şi nu duce la mulţumire. Şi nu tot ce e comestibil e bun. Nu e bine să vezi orice, să asculţi orice, să miroşi orice, să pipăi orice, nici oricât, nici oricum, nici oricând – toate să se facă în măsura potrivită.

Problema cea mai acută din domeniul simţurilor e sexualitatea. Aceasta cuprinde în sine taina perpetuării omului şi este, din acest punct de vedere, o împlinire a persoanei umane. De aceea, oricât de atrăgătoare ar fi frumuseţile senzoriale, în ultimă analiză numai sufletul curat şi plin de Dumnezeu poate da bucurie şi sens apropierii intime de celălalt.

Libertinajul sexual este degradare şi alienare. Amorul liber îl distruge pe om şi dizolvă societatea. Specia umană însăşi este pusă în pericol prin excesul sexual. Formele perverse ale sexualăţii sunt dovada fie a unui individ bolnav, fie a unei societăţi bolnave. Perversitatea sexuală lasă cicatrici adânci în ereditate, în suflet şi în societate. La început ea poate fi tratată ca o eroare, ca un exces, ca o patimă, dar după aceea trebuie tratată ca o boală, ca o racilă socială, ca un morb care necesită un tratament sever, amplu şi profund.

Exerciţiul fizic, munca, lectura bună, cugetarea la cele duhovniceşti, spovedania, rugăciunea, postul, privegherea, metaniile, actele de smerenie şi supunerea la nevoinţe trupeşti pun raţiunea şi voinţa stăpâne peste pofta trupească. Arma cea mai pu­ternică este însă luarea-aminte la propriile gânduri, imaginaţii, dorinţe şi relaţii cu mediul, căci desfrânarea începe în desfrâna­rea gândului.

Când cugeți cu poftă la plăceri şi te încarci cu imagini de acest fel ori le însoţeşti de muzică şi stimuli, dacă mai accepţi şi o îmbiere colectivă spre sexualitate ori dacă pur şi simplu te laşi furat de ispita directă, atunci eşti ca şi pierdut. Trebuie deci să fugi de ispită, să nu laşi să lâncezească nici un simţ şi cu deosebire trebuie să te îngrijeşti ca lăuntrul tău să fie curat.

Sănătos este omul care-şi stăpâneşte simţurile. Numai omul fără Dumnezeu poate degrada simţurile, abătându-le de la ros­tul hărăzit lor de Creator.

Nu numai simţurile, ci întreaga educaţie a omului trebuie formată în duh religios. Cu cât mai multă învăţătură, cu cât mai aleasă creştere, cu cât mai mult talent ori geniu, cu atât mai multă trăire religioasă şi unire cu Dumnezeu se impune. Şi să nu se uite niciodată că mijlocul desăvârşit de cunoaştere este revelaţia.

Pentru realizarea educaţiei religioase e necesară o şcoală care sa dispună de povăţuitori duhovniceşti şi de o metodologie. Ideal este ca fiecare element educativ să fie şi religios, iar povăţuitorul duhovnicesc să fie călăuzitorul principal al omului. Ma­ma şi tata, omul de pe stradă, profesorul de fizică ori de sport, artiştii tuturor artelor, toţi ar trebui să se mişte în sfinţenie şi deci în religios, făcându-se lucrători ai îndumnezeirii lumii.

Către o viaţă în socotit şi măsurat echilibru, către o lume de conştiinţă şi ordine se merge din treaptă în treaptă, din om în om, din generaţie în generaţie, până la plinătatea universală. Noi am făcut o astfel de experienţă individuală şi colectivă. Am avut şansa unor suferinţe dramatice pentru credinţă, prin con­fruntarea cu cele mai opuse idei şi tendinţe. Am întâlnit oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, martiriul – dar printr-o cernere de zeci şi sute de mii care au eşuat.

Nu credem să existe formă de alienare, dezertare, derută ori prăbuşire pe care să n-o fi întâlnit. Mărturisim că am cunoscut oameni posedaţi de toate duhurile imaginabile, de la prostie până la luciditate satanică, de la ignoranţă până la negarea con­ştientă a evidenţei, de la haotizare până la ştiinţifizarea nimici­toare, de la meschinul egoism până la supremul orgoliu.

Mereu am fost confruntaţi din afară şi din noi înşine şi au bi­ruit cei ce au învins răul din ei, căci esenţial este războiul nevă­zut, viaţa lăuntrică, alegerea duhului în care trăieşti.

Am pornit de la credinţa în Dumnezeu şi am ajuns la trăirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu dar minunat. N-a fost tortură care să nu fi fost însoţită de bucuria ei, de aceea calea cea strâmtă este frumoasă. Am pornit de la credinţă, ne-am luptat cu simţurile, cu problemele vieţii materiale şi sociale, cu oamenii aşa cum sunt ei şi treptat am pus ordine în suflet, în minte, în duh, în relaţia noastră cu lumea şi universul.

În avântul nostru de mântuire am avut oameni care ne-au îndrumat, ne-am cioplit şi unii pe alţii, am cercetat cărţi, am urmat învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi în ultimă instanţă am ajuns să fim călăuziţi în Duh de Dumnezeu. Mereu treji, atenţi, conşti­enţi, Duhul Sfânt din noi discerne cu uşurinţă duhurile rele, ideile rele, orientările rele, oamenii răi, greşita interpretare a vieţii ori a naturii, dar – repetăm – numai prin trăirea vie şi lu­cidă în Duh. De la cunoaşterea corectă a celui mai banal act vital (ca respiraţia) şi până la viziunea destinelor lumii întregi, toate necesită o vie şi lucidă trăire în Duh.

Din cauza plinului interior la care am ajuns, din cauza incan­descentelor lăuntrice de care am fost învredniciţi, suntem tentaţi să expunem în primul rând concluziile şi esenţele şi apoi să dăm explicaţii şi să descriem treptele prin care am trecut. De fapt, cred că aşa este natura umană: să exprime întâi splendoarea pe care o vede şi apoi să explice cum a ajuns la ea. Ori noi am trăit mari tragedii şi minunate frumuseţi şi, prea plini de ele, le stri­găm înainte de a le explica.

Poate pare că am făcut o expunere teoretică şi abstractă dar în realitate noi mărturisim rezultatele experienţei impresionante la care am participat. Nu este nimic livresc în cele ce spunem, deşi totul este din cărţi, nu este nimic de la alţi oameni, deşi oa­menii ne-au călăuzit în toate. Fiecare om face experienţa tuturor oamenilor, a vieţii şi a lui Dumnezeu, ”repetiţia” fiind mereu nouă, cum nou este fiecare om. Deci din noi înşine am grăit acum, încercând a înfăţişa atmosfera de viaţă exterioară şi lă­untrică în care am trăit.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 462-466)

Sursa web: Ioan Ianolide, detinutul profet, Despre scara duhovnicească

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu