miercuri, 20 septembrie 2017

In apărarea frustraților, fițoșilor, geloșilor, bețivilor și complexaților...


Căutând să citesc ceea ce se mai scrie prin presa noastră ortodoxă, am dat peste un articol pe care l-aș cataloga inedit, deși știu că multi dintre ortodocșii noștri ce se vad pe sine drepți îl vor sorbi cu nesaț, fiind pe  placul inimii lor...

Așadar, mai întâi, am să vă las și pe dumneavoastră să-l citiți, iar în finalul acestuia am să scriu și eu câteva cuvinte despre cum l-am perceput.

Lumea Credinței: Nu am om! (sau despre frustrați, fitosi, geloși, bețivi și complexați)


Tragedia aceasta va apartine. Aceea de a nu avea în viata un om, un însotitor, un sot, o soață, o bucurie, un brat pe care sa iti asterni neputințele.

Cum? Neputințele? Da, neputințele. Ele și numai ele. Căci tragedia omului ratat începe de la modul greu, prost și infatuat în care își construiește visele tinereții și își alege prost OMUL.
Of, aceeași banală și veche greșală. De a căuta mereu ceea ce nu ne aparține. De a aștepta mereu pe cel care nu mai vine… Omul, iubitul, iubita, fratele, sora… De a crede mereu cu slavă deșartă, că noi fiind mai deosebiți, mai frumoși, mai deștepți, mai frumoase, mai deștepte, mai supli și mai suple, avem dreputul numai și numai la daruri deosebite. La genii, la sfinți, la vip-uri. La a fi șefi, directori, politicieni, patroni, soții de patroni, de doctori, de avocați, de… O meschinărie demnă de blestem.
De fapt, cred că suntem chiar de-a dreptul blestemați. Altfel cum să explicăm iluzia…  Această paranoia, iluzie ce o constată mereu „frumoșii și frumoasele”,” deștepții și deșteptele”, „sfinții și sfintele”. Care așteaptă mereu oameni perfecți, impecabili, și fără de slăbiciuni.  Și, ca o încununare a blestemului într-adevăr nu mai vine nimic. Și când vine”unul” sau  „una” mai altfel, ne mâhnim, ne retragem, ne supărăm că nu e de noi…
Căci iată, clipa e ratată aprioric chiar din momentul în care-ți stabilești o altă măsură. Așa s-au născut depresivii, frustrații, complexații, geloșii… Nerealizații… Eternii așteptători din  fața icoanelor, a paharelor de vin sau din cluburi, care așteaptă ca cine totuși să apară…
Când însă Dumnezeu își trimite câte un“păcătos”, câte un “urât”, câte un “sărac”, tu nu-l consideri OMUL tău. Femeia spune că un astfel de bărbat nu poate fi scos pe stradă, nu are bani de terase, de concedii sau de mici atenții.  Și-l ratezi. La fel însă fac și bărbații în sens invers…
Alte femei, cele așa-zis evlavioase, după ce se convertesc și devin aproape “călugărițe”, asumându-și un comportament rigid. Cică,  spun că ele, că nu s-ar încurca cu orice fel de păcătoși, cu care să-și strice
, și dreptatea… Și se pun pe așteptat îngeri. Dau pomelnice prin toate mânăstirile, metanii, doar doar vor găsi vreu viitor NUME de sinaxar… Adică tot un fel de VIP-dar în variantă ortodoxă…  Și uite așa, dacă nu vine îngerul, devin agitate, înfocate în lege, aspre judecătoare la gesturile cele mai mici ale aproapelui, dând vina pe această societate „bolnavă’ care pune bețe în roate pe drumul alesului. .  Dar la fel fac și bărbații, evident că tot în sens invers…
Slăbănogul de la Vitezda aștepta și el un OM. Vreun “mușchiulos” cu bicepși mari și lanțuri de aur care să-l arunce în scăldătoare, vreun  “VIP” care să-l amăgească, că îi va da drumul în apă și apoi să plece de lângă el, sau vreun înger “fără de păcate trupești”, adică un”băiat bun” care să-l ia direct pe sus și să-i dea milos drumul în apă. Și a așteptat săracul 38 de ani. Deci aproape patru decenii. Și nu a mai venit nimeni. Până când Dumnezeu s-a milostivit…
Deci, puțină smerenie nu vă strică doamnelor, domnișoarelor și domnilor. Și mai coborâți din când în când ștacheta iluziilor…
***

Din concluzia care este trasă la sfârșit am putea spune că este un apel la smerenie, la virtutea la care am fost îndemnați de Însuși Iisus Hristos, când a spus:
"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară."(Matei 11, 28-30)
Așa vorbește Domnul: "învățați-vă de la Mine ca sunt blând și smerit"! Cine recunoaște vocea Păstorului în articolul pe care tocmai l-ați citit? Faceți un exercitu, spunând: "Duhul Sfânt așa grăiește...", și citiți din nou articolul. Si dacă nu de la Dumnezeu vin acele cuvine, atunci vin de la lumea din noi, de la lumea patimilor care sălășluiesc în noi. Sunt cuvintele celui care nu se războiește cu propriile patimi ci care războiește, pasă-mi-te, patimile altora, celui care nu vede bârna din ochiul lui și este revoltat de paiul din ochiul altora. Si toate acestea sub numele unei pretinse scrieri "ortodoxe"...

Să ne amintim că smerenia fără dragoste, fără blândețe, nu este smerenia lui Hristos. Să ne amintim că a spune altora să se smerească, fără a trece noi înșine prin iadul smereniei, este tot una cu a ne pune în vârful stivei de păcătoși, crezând că astfel suntem mai aproape de Cer. Ori, Cel ce s-a pogorât în cele mai de jos ale pământului este Hristos. Si dacă noi suntem în Hristos, ne înălțăm cu El prin coborâre, așa cum ne-a spus și Părintele Sofronie Saharov, căci: 
"toată greutatea lumii şi a fiinţei - greutate de suferinţe, păcate, diferite rele şi nedreptăţi - dar şi toată creaţia şi Biserica se sprijină pe El. Iar noi, creştinii, nu avem altă posibilitate de a-L ajunge decât să ne coborâm la rândul nostru.[...] Toţi cei care sunt purtători ai Duhului lui Hristos nu încetează să "meargă în jos" pentru a putea urca, pentru a fi ridicaţi spre Dumnezeu."
Așadar, cel ce a scris articolul de mai sus n-a făcut decât să strige din cauza propriei neputințe de a purta povara "frustraților, fițosilor, geloșilor, bețivilor și complexaților"- așa cum o face Hristos. Strigatul lui de tunet este o mărturie a neputinței lui de a fi OM pentru toți acești "Nerealizați… Eternii așteptători din  fața icoanelor, a paharelor de vin sau din cluburi".

*

Deci, dragă cititorule, cum toate-s vechi și nouă toate, tu te-ntreabă și socoate de fiecare dată când citești un articol al unuia care plânge și se văicărește pe net sub steagul Ortodoxiei, dacă cuvintele pe care le așterne au și duhul pocăinței sau sunt doar "aramă și chimval răsunător". Trebuie să simți dacă ele provin dintr-o străpungere a inimii sau dintr-o străpungere a minții... Căci, dacă ele vin dintr-o durere vie a inimii, ele sunt înveșmântate cu căldura Duhului Sfânt, Care se sălășluiește în inima smerită și preface pâinea cuvântului, aducând ca roadă "dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia"(Galateni 5, 22-23). Dacă regăsești în inima ta o astfel de roadă, pe care o naște cuvântul ce ți se oferă ca hrană, atunci el se înscrie în grija de mântuire a lui Dumnezeu pentru oameni. Dacă nu, atunci cel care a scris, "grăieşte dintru ale sale" și-ți oferă, mai degrabă, o ciorbă rece de care poți să te și îngrețoșezi.

Să fim, dar, următori îndemnului evanghelic:
"Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu[...] Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. " (I Ioan, 4, 1, 20)


Un comentariu:

  1. Minunat articol ce ne supune reflecției! Mulțumim, în egală măsură, pentru interpretare! Bucurie! :)

    RăspundețiȘtergere