Sfantul Luca al Crimeei - Cuvinte in Duminica Infricosatoarei Judecati

Judecata constiintei si judecata lui Dumnezeu

In acesta duminica, prin pericopa evanghelica ce se citeste, Sfanta Biserica ridica putin din valul care acopera Judecata cea viitoare, ca sa ne indemne la pociainta si la indreptare in acest Post Mare.

Domnul l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa, dandu-i ratiune, inima si vointa libera. Ratiunea i-a dat ca sa ii lumineze calea vietii, sa faca deosebire intre bine si rau, intre folositori si vatamator. Inima i-a dat ca sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa-si iubeasca aproapele. Vointa libera i-a dat ca sa semene in sufletul sau semintele binelui si, prin incordarea acestei vointe, sa infaptuiasca in viata sa tot ce este mantuitor si folositor.

Daca omul urmeaza in viata sa glasul ratiunii, simtamintele dragostei si cerintele constiintei, el se poarta ca o fiinta rationala si libera - si cu cat face asta intr-o mai mare masura, cu atat isi intareste si isi dezvolta libertatea vointei. Dimpotriva, daca omul prefera in viata ceea ce este rau, vatamator, pacatos, el isi pierde pe zi ce trece libertatea vointei, prefacandu-se intr-un rob al pacatului si al patimilor - iar robul pacatului isi pierde demnitatea de om si rangul de fiu al lui Dumnezeu.

Nu e pe pamant om cu desavarsire mort duhovniceste si cu desavarsire pierdut, cu toate ca nu exista om lipsit de scapari ale rationalitatii, ale inimii, ale constiintei. Oricat de rea si de pacatoasa ar fi puterea lui, el isi da totusi seama in adancul sufletului sau si al constiintei necalcate cu totul in picioare ca nu face ceea ce trebuie, si din aceasta pricina se chinuie si sufera mai mult sau mai putin.

Cu totii simtim din cand in cand mustrari de constiinta. Asta se intampla si atunci cand am necajit, sau am osandit, sau am smintit pe cineva, sau cand ne-a scapat vreo vorba de prisos, si cand trebuia sa spunem ceva cu barbatie, dar nu am spus din teama de neplaceri, sau, dimpotriva, cand trebuia sa tacem, dar nu ne-am tinut gura. Glasul constiintei, luminat si intarit de lumina ratiunii, este judecatorul nostru dintai si de temelie - si vai de cel care nu ia aminte la indemnurile ratiunii si la mustrarile constiintei, inabusindu-le, luandu-le dreptul de a se face auzite! Un asemenea om se preschimba mai devreme sau mai tarziu intr-o fiinta lipsita de constiinta, impietrita si necinstita. Si desi constiinta mai licareste in el, deja nu-l mai calauzeste - iar asta se intampla pana cand un trasnet din cer - vreun necaz, vreo nenorocire - il intoarce la viata constienta-rationala, la viata indumnezeita de constiinta.

Daca avem ratiune ca sa ne lumineze calea vietii si constiinta ca sa ne controlam si sa ne indreptam in caile acestei vieti, asta inseamna ca suntem raspunzatori inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor pentru purtarea noastra. Binele ni se socoate drept bine, raul drept rau. Asadar, pentru tot pacatul si pentru tot raul savarsit de noi vom da raspuns, si-l dam inca din viata asta pamanteasca, suferind inca de aici, de pe pamant, pentru pacatele si rautatea noastra - fiindca iata ce spune Cuviosul Marcu Ascetul: "Pentru fiecare fapta, buna sau rea, rasplata pe potriva urmeaza in chip firesc, iar nu printr-o menire deosebita".

Cu totii stim ca lacomia pantecelui, imbuibarea, prisosul de mancare si bautura duc la boli de stomac, la tulburari de digestie, de metabolism si de activitate a inimii, drept care este foarte folositoare infranarea de la mancare pe care o presupune postul.

Curvia, dezmatul, goana dupa placeri trupesti duc la stricarea sufletului si trupului, la neintelegeri si destramare in familie. Astfel, si aici pacatului ii urmeaza amaraciunea, necazul si pedeapsa care-i sunt proprii. O, ce nevoie este si in aceasta privinta de asprimea postului si de infranarea duhovniceasca si trupeasca!

Celui capricios si mandru, care-i jicneste pe ceilalti, i se raspunde prin rautate si ura razbunatoare. Si aici pacatul trufiei si al nepasarii fata de oameni isi primeste plata, isi primeste pedeapsa. Nici aici nu exista vreun mijloc mai radical decat sfantul post, decat pocainta foarte adanca, smerita, si rugaciunea catre Dumnezeu, fiindca numai Dumnezeu poate inmuia mandria omeneasca.

Toate tulburarile din viata duhovniceasca si trupeasca, precum si pedepsele legate de ele, decurg din incalcarea normelor, legilor si regulilor stabilite.

De ce au loc toate aceste tulburari? 

Fiindca nu ne dam osteneala cu noi insine, nu ne educam in frica de Dumnezeu si in dragostea de aproapele; fiindca ne inabusim constiinta, nu ne luminam duhovniceste ratiunea, nu ne intarim vointa, nu dobandim experienta luptei continue cu pacatul, cu incalcarile regulilor si normelor vietii noastre duhovnicesti. Viata duhovniceasca este viata activa, trezvitoare, volitiva, orientata spre Dumnezeu si oameni - iar aici glasul ratiunii si cerintelor constiintei le apartine locul intai.

Cum si cand poate si trebuie sa ridice glasul constiinta noastra, indemnand vointa sa lucreze?  

Ea trebuie sa ne fereasca de pacat si sa inalte cu deosebire glasul dupa fiecare pacat, dupa fiecare fapta rea, vrednica de osanda, sfatuind, mustrand si indemanandu-ne sa ne infranam in restul vietii noastre de la pacatul pe care il osandeste.

Ea trebuie sa mai osandeasca inca o data acel pacat la sfarsitul zilei, inainte de culcare, dupa rugaciunea de seara, intr-un moment de pocainta deosebita pentru toate pacatele zilei ce a trecut; trebuie sa stea de straja si in ziua urmatoare, inlaturand putinta repetarii pacatului cu pricina; in fine, trebuie sa osandeasca acest pacat atunci cand vine vremea spovedaniei, cand descopera inaintea lui Dumnezeu si a preotului sufletul nostru pacatos, ranit de pacate si suferinte. Daca in acest moment de raspundere constiinta nu ne va ajuta sa ne pocaim in mod serios, adica nu va putea sa ne osandeasca aspru si nepartinitor, nu vom avea iertare adevarata nici de la preot, nici de la Domnul Dumnezeu.

Dupa ce s-a pocait la spovedanie si s-a invrednicit de primirea Sfintelor Taine, omul trebuie sa inceapa a face "roade vrednice de pocainta" (Luca 3, 8).

Asta inseamna ca daca s-a pocait, de pilda, pentru ca a osandit pe cineva sau a fost rauvoitor fata de cineva, acum, la cererea constiintei, trebuie sa se infraneze de la osandire si sa schimbe reaua vointa cu buna vointa fata de aproapele, apoi sa il ajute si sa se roage pentru el.

Toate acestea sunt cu putinta pacatosului daca el, dupa ce constiinta sa il judeca si isi formuleaza pretentiile, isi va indrepta viata neabatut, crescand si intarindu-se duhovniceste pe zi ce trece.

Lupta cu sine, cu propria pacatosenie, este cea mai grea lupta de pe pamant. Daca nu ducem aceasta lupta sau o ducem fara vlaga si credinta, poticnindu-ne la tot pasul, pacatele noastre ne vor insoti in viata de dupa moarte, de dincolo de mormant - si acolo vor fi supuse indata asa-numitei judecati particulare, prin care trece orice raposat. 

Ce inseamna aceasta judecata particulara? Inseamna ca sufletul, iesind din trup si recunoscand ca tine de lumea duhovniceasca, dupa ce ajunge in aceasta lume luminoasa simte puternic faptul ca nu e potrivit cu ea, simte intunericul si apasarea pacatului, impiedicarea si orbirea sa duhovniceasca, ceea ce ii pricinuieste grele suferinte si mustrari de constiinta ca urmare a vietii netraite cum se cuvine.

Traind pe pamant in trup, sufletul pacatosului priveste trupeste si sufleteste, nu duhovniceste, tot ce il inconjoara, chiar si pe sine insusi - iar intelegerea duhovniceasca a propriei fiinte si a vietii sale pacatoase ii e inchisa, nu este treaza, descoperindu-i-se abia dupa iesirea din trup. Atunci, in lumina vesniciei, incepe sa se desfasoare tot zapisul faptelor savarsite, iar ele incep sa mustre, sa certe si sa arda sufletul, aratand intregii lumi duhovnicesti toata uratimea, toata saracia, toata nelegiuirea vietii pamantesti a pacatosului.

Suferintele de dupa moarte ale constiintei duhului pacatos sunt atat de mari, incat el este gata sa strige: "Muntilor, prabusiti-va peste mine! Dealurilor, acoperiti-ma!"

Despre aceasta judecata se vorbeste si in Sfanta Scriptura, unde sta scris ca din faptele si din cuvintele noastre vom fi gasiti drepti sau vom fi osanditi (v. Matei 12, 37).

La judecata particulara nu ne va judeca si pedepsi Domnul cat ne vom judeca si pedepsi noi insine; constiinta noastra ne va judeca si pedepsi prin suferinte pentru pacatele vietii noastre pamantesti. Puterea vrajmasa, demonica, va incepe sa adanceasca aceste invinuiri, amintind pe rand pacatele vietii care s-a scurs. Ingerul pazitor se impotrivieste acestei puteri, aparandu-l pe raposat.

In aceasta lupta pentru sufletul pacatosului si in alinarea starii lui grele ajuta mult rugaciunea Bisericii. "Rugaciunea voastra sa fie pentru mine mijlocitor la judecata lui Dumnezeu", spunea obstii sale cuviosul Efrem Sirul. Milostivirea, dragostea si rugaciunile tuturor rudelor si apropiatilor sprijina, de asemenea, sufletul raposatului, insuflandu-i nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu pentru Judecata urmatoare, care se va face la cea de-a Doua Venire in lume a Fiului lui Dumnezeu.

Pe langa asta, dupa judecata particulara primim o hotarare aparte a lui Dumnezeu cu privire la soarta noastra si un loc aparte, unde ramanem pana la Infricosatoarea Judecata.

La aceasta Judecata ultima, a carei hotarare nimic nu o va mai putea schimba, ne vom infatisa cu totii inaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Acum, pe pamant, pacatuim in primul rand impotriva Lui: poruncile Lui le calcam, dragostea Lui fata de noi o dispretuim, pe "fratii" Lui "mai mici" ii stramtoram si ii necajim. Si atunci cine sa ne judece, daca nu El, Care ne-a dat totul si nu primeste de la noi nimic, afara de pacate?

Hristos a ascuns de noi vremea cand va veni sa ne judece, dar ne-a descoperit pentru ce ne va judeca - si aceasta este principalul. Ce mila a lui Dumnezeu si ce mangaiere pentru noi este sa stim dinainte pentru ce ne va judeca Domnul! Stiind asta, nu ne vom mai putea nici trai, nici muri orbeste, nu vom mai putea sa ne dezvinovatim prin necunoasterea a ceea ce ne asteapta dincolo de mormant.

Ni s-au dat doua porunci de temelie: cea privitoare la dragostea de Dumnezeu si cea privitoare la dragostea de aproapele. Pentru neimplinirea lor ne va judeca Domnul. Aceste porunci sunt de nedespartit in ochii lui Dumnezeu. Daca il vom hrani pe cel flamand sau vom da de baut celui insetat, facem asta si pentru Hristos. Daca il imbracam pe cel gol sau mergem la cel bolnav, facem asta si pentru El.

In numele Lui trebuie sa facem toate faptele dragostei si milostivirii, fiindca Domnul Iisus Hristos primeste toate faptele noastre de milostivire, toate faptele iubirii nostre de aproapele, ca si cum ar fi facute pentru El. Domnul nu are nevoie de faptele acestea, dar Se identifica cu cei nefericiti, nevoiasi, saraci, parasiti, bolnavi, aflati in inchisoare. Ii pare rau de ei, impartaseste necazul lor, este nemultumit cand nu sunt bagati in seama.

Hristos este nedespartit de omul suferind tot atat pe cat este porunca dragostei de Dumnezeu nedespartita de porunca dragostei de aproapele. Mantuitorul nu Se desparte de cei pentru care a varsat Preacuratul Sau Sange, pentur care Si-a dat sfanta Sa viata.

El nu Se desparte nici acum de noi, impartasindu-ne Trupul si sangele Sau prin Taina Sfintei Impartasanii, aducandu-ne prin aceasta in unire cat se poate de stransa cu Sine si pregatindu-ne astfel ne intalnim cu El cand va veni a doua oara ca sa ne judece.

Aceasta Judecata viitoare nu o sa fie pentru noi infricosatoare daca, dupa cuvantul Apostolului, ne vom judeca singuri fara crutare si fara partinire (v. I Corinteni 11, 31) in viata pamanteasca, daca dupa fiecare pacat ne vom pocai asa cum cere constiinta, altfel spus daca ne vom osandi singuri si, osandindu-ne, ne vom indrepta, daca ne vom spovedi si impartasi mai des. Infricosatoarea judecata a lui Dumnezeu nu va mai fi atat de infricosatoare pentru noi daca vom implini neabatut poruinca Lui privitoare la dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Atunci nici moartea nu ne va ingrozi. Ea va fi nu o pierdere, ci un castig. Iar unirea cu Hristos dupa moarte va fi si mai deplina, si mai dorita. Amin.

Muntii se topesc de la fata Ta

"Precum a fost in zilele lui Noe, asa va fi si venirea Fiului Omului; si precum era in zilele cele mai inainte de potop: mancau, beau, se insurau si se maritau, pana in ziua in care a intrat Noe in corabie, si n-au stiut pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti, asa va fi si venirea Fiului Omului" (Matei 24, 37-39).

Totul va fi chiar ca in zilele lui Noe? Nu, nu chiar totul - dar Domnul a spus asta dorind sa ne arate ca a Doua Sa Venire va fi la fel de napraznica, la fel de neasteptata ca si potopul: ca un traznet, ca un fulger ni Se va arata Fiul Omului intru slava Sa cu toti ingerii Sai ca sa faca Judecata Sa.

De ce am zis ca nu va fi totul chiar ca in zilele lui Noe? Fiindca Domnul a lamurit: "Indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si slava multa" (Matei 24, 20-31).

Iar acestei cumplite aratari a Lui ii vor premerge grozavii, nenorociri, fiindca "se va scula neam peste neam si imparatie peste imparatie, si va fi foamete si molima si cutremure pe alocuri; dar toate acestea sunt inceputul durerilor" (Matei 24, 7-9). "Atunci va fi stramtoare mare, cum n-a fost de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi" (Matei 24, 21).

In Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul citim descrierea acelor grozavii, acelor suferinte crunte, de nedescris, care vor bantui pe pamant inaintea celei de-a Doua Venire a Domnului Iisus Hristos. Si atunci va rasuna deodata glasul cel infricosator al trambitei Arhanghelului, de care toata lumea se va cutremura. Atunci se va implini prezicerea Sfantului Prooroc Isaia: "O, de ai rupe cerurile si Te-ai pogori! Muntii s-ar topi de fata Ta ca de foc, de fata Ta s-ar cutremura neamurile. Tu Te-ai maniat, fiindca am pacatuit, si cum ne vom mantui?" (Isaia 64, 1-5).

Atunci se vor implini spusele Domnului Iisus Hristos: "Amin, amin, graiesc voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi vor invia" (Ioan 5, 25).

Cum va avea loc asta, cum vor invia cei morti? 

Vor invia prin puterea lui Dumnezeu: prin voia Lui se vor deschide mormintele tuturor celor raposati din veac, marea se va invifora cumplit si va scoate nenumaratii morti ascunsi in ea. Intreg pamantul se va acoperi de oase omenesti si va incepe lucrul vestit de Dumnezeu in vedenie Sfantului Proroc Iezechel:

"Fost-a peste mine mana Domnului, si m-a scos Duhul Domnului, si m-a pus in mijlocul unui camp, si acela era plin de oase de oameni; si m-a purtat imprejurul lor, si iata, erau multe foarte pe fata campului, si iata, uscate foarte. "Si a zis catre mine: Fiul omului! Oare vor invia acestea?" Si am zis: Doamne! Doamne! Tu stii aceastea. Si a zis catre mine: "Fiul omului! Proroceste spre oasele acestea si sa le zici lor: Oase uscate, ascultati cuvantul Domnului. Acestea zice Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iata, Eu voi aduce intru voi duh de viata, si voi da peste voi vine, si voi pune peste voi carne, si voi da intru voi duhul Meu, si veti invia, si veti cunoaste ca Eu sunt Domnul". Si am prorocit precum mi-a poruncit mie Domnul, si s-a facut glas cand am prorocit, si iata, cutremur s-a facut, si s-au apropiat oasele, fiecare os la incheietura sa. Si am vazut, si iata, cresteau peste dansele vine si carne, si se intindea piele peste dansele deasupra, si duh nu era intr-insele. Si a zis catre mine: "Proroceste pentru duhul, proroceste, fiul omului! Si zi duhului: Acestea zice Domnul Dumnezeu: Din patru vanturi vino, duhule, si sufla peste mortii acestia, si sa invieze". Si am prorocit precum mi-a poruncit mie Domnul, si a intrat intr-insii duhul, si au inviat, si au statut pe picioarele lor multime multa foarte. Si a graiti Domnul catre mine, zicand: "Fiul omului! Oasele acestea toata casa lui Israil este. Acestia zic: Uscatu-s-au oasele noastre, pierit-a nadejdea noastra si ne-am stins. Pentru aceea, proroceste si zi: Acestea zice Domnul: Iata, Eu voi deschide mormintele voastre, si va voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, si va voi duce pe voi in pamantul lui Israil, si veti cunoaste ca Eu sunt Domnul cand voi deschide Eu mormanturile voastre ca sa va scot pe voi din mormanturile voastre, poporul Meu. Si voi da duhul Meu intru voi, si veti invia, si va voi pune pe pamantul vostru, si veti cunoaste ca Eu sunt Domnul. Grait-am, si voi face, zice Domnul" (Iezechiel 37, 1-14).

Domnul i-a spus in vedenie Sfantului Ioan Teologul: "Iata, toate le fac noi" (Apocalipsa 21, 5). - si El va face trupuri noi. Trupurile nu vor mai fi ca cele dinainte, ci de un soi cu insusiri necunoscute noua, fiindca se spune in Scriptura ca vor fi trupuri duhovnicesti.

Apostolul Pavel ne-a vestit despre cei ce vor fi vii in ziua infricosatoare a Judecatii lui Hristos. El spune asa: "Iata, taina zic voua: nu toti vom adormi, dar toti ne vom schimba intr-o clipeala de ochi la trambita cea de apoi: caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba - caci se cuvine ca sa se imbrace intru nemurire" (I Corinteni 15, 51-53).

"Iar ziua Domnului va veni ca un fur, cand cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzand, se vor desface, si pamantul si lucrarile de pe el se vor mistui. Deci, daca acestea toate se vor desfiinta, cat de mult vi se cuvine voua sa umblati intru viata sfanta si cucernicie, asteptand si grabind venirea zilei Domnului, din pricina careia cerurile, luand foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! "(II Petru 3, 10-12).

Va avea loc o catastrofa mondiala de nedescris. Intreaga lume va fi nimicita printr-un foc infricosator, de un fel pe care noi nu-l stim - si atunci va veni ziua in care Domnul va face toate noi: un nou Ierusalim, un nou pamant, o noua lume.

Cumplita vapaie ce va cuprinde toate ca un rau de foc ii va trage pe cei inviati departe-departe de pamant, care va arde, ii va trage acolo unde se va desfasura Infricosata Judecata, unde Se va arata pe nori Dreptul Judecator, Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu toti ingerii Sai. Si I se vor infatisa toate popoarele, toti oamenii care au trait vreodata. Se va lasa un intuneric inspaimantator, "soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui" (Matei 24, 29,31) - dar in aceasta bezna va straluci o lumina neobisnuita, fiindca pe cer se va arata deodata semnul Fiului Omului: Sfanta Cruce, a carei lumina va fi nemasurat mai puternica decat cea a luminatorilor ceresti care vor fi atunci deja stinsi.

"Atunci vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerurilor, cu putere si slava multa" (Matei 24, 30). Si-L vor vedea toate popoarele pe Cel in Care multi nu au crezut, Il vor vedea pe Domnul Iisus Hristos cei ce L-au rastignit, Il vor vedea toti cei ce continua sa-L rastigneasca si sa calce in picioare Sangele Lui nepretuit. Il vor vedea necredinciosii si se vor cutremura, va cadea peste ei groaza de nedescris, care-i va face sa se ascunda in pesteri si in rape si sa se roage ca muntii sa cada peste ei si sa-i ascunda de mania Mielului.

Nimic nu-i va ascunde insa, fiindca vesnica este dreptatea dumnezeiasca, neasemuit de mare si desavarsita, si nimeni nu o poate calca fara sa fie pedepsit; si aceasta dreptate, care a fost calcata atat de des pe pamantul nostru pacatos, va straluci in intreaga lume. Atunci va veni bucurie mare pentru cei ce toata viata au flamanzit si au insetat de dreptate fara s-o afle in jurul lor. Ei vor prinde curaj si vor inalta capetele, fiindca rascumpararea lor se va apropia (v. Luca 21, 28).

Cu mare bucurie, cu saltare de nedescris vor invia toti dreptii. Cu frica si cutremur, cu groaza neasemuita vor invia toti cei ce au calcat Sangele lui Hristos, care, nu au crezut in El si care au fost foarte multi la numar - fiindca inca din vechime Isus, fiul lui Sirah, arata felul in care gandeau ei: "Intamplator ne nastem, si dupa ce murim e ca si cum n-am fi fost... si duhul se va varsa ca aerul cel moale" (Intelepciunea lui Solomon 2, 2). Nu, nu se va varsa ca aerul duhul lor, nu va fi ca si cum n-ar fi fost, ci se vor infatisa Cumplitului Judecator.

Domnul Atottiitorul ii va desparti pe drepti de cei nedrepti, pe unii ii va pune de-a dreapta Sa, iar pe ceilalti de-a stanga, si va rosti cuvintele pe care le-ati auzit in pericopa evanghelica de astazi. Ii va indreptati pe cei care au facut binele, care au slujit celor nefericiti si suferinzi, si ii va osandi, ii va trimite in chinul vesnic pe cei ce n-au fost niciodata milostivi fata de nimeni.

Este nespus de insemnat lucrul pe care ni l-a descoperit Domnul cu privire la Infricosata Judecata: doar pentru faptele milostivirii sau pentru lipsa lor ii va judeca El pe oameni. Despre altceva nu-i va intreba, ci va judeca dupa cum am avut sau nu impreuna-patimire, mila, dragoste, fata de aproapele - si aceasta va fi indeajuns, fiindca dragostea este plinirea a toata legea lui Hristos, iar lipsa dragostei este calcarea acestei legi.

Sa ne smintim, oare, de faptul ca oamenii lipsiti de dragoste vor merge in chinul vesnic? Nu, fiindca singuri s-au osandit la acest chin. Chiar daca Hristos nici n-ar fi rostit infricosatoarea Sa hotarare, ei tot s-ar fi osandit singuri la asta. In stihirile duminicii de astazi ati auzit ca atunci cand va incepe Judecata, se vor deschide cartile in care este scris ce a facut fiecare dintre noi. Aceste carti simbolizeaza ceea ce este intiparit, fara a se putea sterge, in constiinta omului. Deodata i se va perinda prin fata, intr-o clipita, intreaga viata care a trecut, isi va aminti pana in cele mai mici amanunte orice cuvant si fapta rea, orice gand necuvios - si le va aminti si se va ingrozi.

Oameni care au fost la un pas de moarte - care, de pilda, se inecau si au fost salvati pe neasteptate, sau care aproape ca au nimerit sub rotile trenului - povesteau ca in cumplita clipa de asteptare a sfrsitului li se perinda prin fata intreaga lor viata, incepand cu frageda copilarie.

Aceasta se poate numai fiindca tot ce este facut, spus, gandit de noi se intipareste pe veci in duhul nostru, fara a se putea sterge. Duhul pastreaza aceste intipariri, si cand va fi eliberat de legaturile trupului, cand trupul va deveni duhovnicesc, el va descoperi ochilor duhovnicesti ai omului tot ce s-a intamplat de-a lungul vietii sale. Aceasta va fi Infricosata Judecata pe care omul o va face singur asupra sa. Propriul lui duh, propria lui constiinta il vor osandi.

Ca atare, este foarte drept si corect ca toti cei ce au facut raul sa fie dati chinurilor vesnice impreuna cu diavolul si cu ingerii lui, care s-au lepadat de bine si au devenit chintesenta a raului. In vesnica, nesfarsita impartasire cu ei vor trai rastignitorii lui Hristos. In aceasta impartasire, rautatea si impietrire a lor vor creste fara margini. Tocmai in asta va consta nesfrsita lor chinuire.

Iata ce trebuie sa stim, in ce trebuie sa credem neconditionat, deoarece chiar asa se va petrece totul. Asa a spus Hrisots, asa au spus Sfinti Lui Apostoli, asa au spus prorocii Lui, iar ei nu pot minti.

Si atunci, ce sa facem noi, care avem in fata ochilor mintii privelistea infricosatoare a Judecatii? La intrebarea aceasta voi raspunde folosindu-ma de cuvintele Sfantului Apostol Petru: "Drept aceea, iubitilor, asteptand acestea, sarguiti-va sa fiti aflati de el in pace, fara prihana si fara vina, si indelunga rabdare a Domnului nostru socotiti-o drept mantuire" (II Petru 3, 14-15).

Sa ne ingrijim dinainte ca Infricosatoarea Judecata sa fie pentru noi nu grozavie, de neindurat, ci bucurie. Sa traim in asa fel ca Infricosatoarea Judecata si trambita Arhanghelului sa nu ne sperie, ci sa ne aduca mare bucurie, si sa cantam cantare Judecatorului Vesnic, Drept, Care va da fiecaruia dupa faptele sale. Amin.

Dreptii se vor bucura, iar pacatosii se vor tangui

"Precum fulgerul iese de la rasarit si se arata pana la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului, ca unde va fi starvul, acolo se vor aduna vulturii" (Matei 24, 27-28).

Despre care "starv" este vorba aici? Despre "starvul" omenirii, care pana la urma se va impotmoli in pacate si in necredinta, fiind in ochii lui Dumnezeu ca un hoit care putrezeste. Va veni vremea cea cumplita despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Fiul Omului, cand va veni, va gasi, oare, credinta pe pamant?" (Luca 18, 8). Despre aceasta vreme a prorocit si Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Timotei: 

"Si sa stii ca in zilele din urma vor veni vremuri grele - ca vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, lipsiti de dragoste, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, neiubitori de bine, tradatori, necuviinciosi, ingamfati, iubiotri de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu" (II Timotei 3, 1-4).

Cand toate acestea se vor implini si omenirea va deveni ca un "starv, se vor aduna vulturii". Care "vulturi"? Nu este vorba de pasari: ingerii razbunatori se vor aduna la acest hoit al omenirii. In acea zi infricosatoare, la glasul trambitei Arhanghelului, tot mortii vor invia si se vor infatisa la Infricosatoarea Judecata a lui Hristos.

Cum se vor infatisa, unde se vor infatisa, ca doar vor fi multimi fara numar? Pamantul intreg nu i-ar putea cuprinde. Nu pe pamant va fi aceasta Judecata Infricosatore, fiindca pe pamant si in tot universul se va petrece atunci o catoastrofa cumplita, pe care nici nu ne-o putem inchipui: tot universul va fi nimicit, ca arde, va pieri in flacari. Muntii se vor misca din loc, insulele vor disparea, va avea loc un cutremur nemaivazut. Si daca necredinciosii vor vrea in acea zi sa scape, daca vor striga muntilor: "Cadeti peste noi!" si dealurilor: "Acoperiti-ne!" (v. Luca 23, 30), nu vor avea unde sa fuga. Nici un loc de pe pamant nu-i va putea adaposti, fiindca totul va fi nimicit.

Va fi ceea ce a prezis demult Prorocul Daniel. El scrie lucruri uimitoare. Uimitor e si faptul ca inca din vechime Dumnezeu a descoperit oamenilor cum se va incheia existenta universului si a neamului omenesc.

"Am privit pana cand au fost asezate scaune, si s-a asezat Cel Vechi de zile; imbracamintea Lui era alba ca zapada, iar parul capului Sau curat ca lana; tronul Sau - flacari de foc, iar rotile lui - foc arzator. Un rau de foc se varsa si iesea din el; mii de mii Ii slujeau si miriarde de miriade stateau inaintea Lui. Judecatorul S-a asezat si au fost deschise cartile" (Daniel 7, 9-10) - cartile in care sunt inscrise toate faptele oamenilor.

Care sunt cartile acestea? Bineinteles, nu carti scrise, de care Dumnezeu, Cel Netrupesc si Atotstiutor, nu are nevoie, ci cartile constiintei fiecarui om, fiindca in acea zi infricosatore a Judecatii se vor deschide cartile constiintelor, si fiecare isi va aminti deodata, pana in cele mai mici amanunte, tot ce a facut in fiecare zi a vietii sale; va vedea cu groaza toata pacatosenia cumplita a sufletului sau, isi va aminti tote faptele sale rele, toate cuvintele pacatoase pe care le-a rostit limba sa.

Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului. Care semn? Semnul cel luminat al Crucii lui Hristos. "Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si slava multa" (Matei 24, 30-31).

Vor fi adunati, toti cei curati si drepti, pentru care acesta zi nu va fi groaznica, infricosatoare, ci va fi zi de mare bucurie: ei Il vor intampina pe Domnul cu mare bucurie, nu cu frica groaznica de care vor fi plini cei asezati de Domnul Iisus Hristos de-a stanga.

Ce se va intampla cu nefericitii asezati de-a stanga? Va fi plangere mare, care va umple intreaga lume. Vor curge rauri si mari de lacrimi. Scrasnirea dintilor va fi ca tunetul, fiindca toti vor vedea semnul Fiului Omului, fiindca toti Il vor vedea pe Judecatorul lumii, al Carui nume l-au necinstit, in Care n-au crezut - Il vor vedea si se vor cutremura, Il vor vedea si vor striga cu jale, Il vor vedea si vor plange cu lacrimi de sange, Il vor vedea si vor scrasni din dinti, Il vor vedea si isi vor smulge parul din cap, se vor bate in piept. Il vor vedea pe Domnul Iisus Hristos ca Judecator al lumii arhiereii Ana si Caiafa, care L-au rastignit. Il va vedea Pilat, Il vor vedea ostasii care au batut piroane in mainile si in picioarele Lui. Il va vedea ostasul ce I-a strapuns cu lancea inima. Il vor vedea si va cadea peste ei groaza de nedescris.

Irod il va vedea pe Inaite-Mergatorul Ioan, caruia el i-a taiat capul, stand langa Domnul Iisus. Imparatii romani, care i-au prigonit cumplit pe crestini, vor vedea nenumaratele cete ale mucenicilor impurpurati de sange, pe care i-au chinuit pentru credinta in Domnul Iisus Hristos, pentru cuvantul lui Hristos.

Imparatul Iulian Apostatul Il va vedea in lumina dumnezeiasca si in cumplita Lui marire pe Judecatorul Atotputernic, al Carui nume a vrut sa-l stearga, din amintirea lumii ca sa statorniceasca in locul ei pomenirea dumnezeilor sai mincinosi.

Nenumaratele cete ale desfranatilor vor vedea cetele luminoase ale feciorelnicilor, in fruntea carora va fi Sfantul Ioan Teologul - cete de oameni in haine albe, avand pe cap cununi de lumina; le vor vedea, vor pricepe murdaria sufletului si inimii lor si vor cadea intr-o deznadejde nemarginita. Preacurvarii isi vor vedea sotiile si sotii pe care i-au ranit atat de adanc. Talharii ii vor vedea pe cei pe care i-au ucis; hotii ii vor vedea pe sarmanii carora le-au luat ultimul banut, vor pricepe suferintele pe care le-au pricinuit, vor vedea cat de mult a decazut vrednicia lor omeneasca.

Cei rai de gura ii vor vedea pe oamenii ce si-au pazit curatia limbii, ii vor vedea imbracati in haine albe pe marii nevoitori care s-au luptat intotdeauna cu limba lor, ii vor vedea pe sfintii din ale caror guri ieseau numai cuvinte harice si niciodata cuvinte rele, blesteme si minciuni. Vor vedea toate acestea clevetitorii, si focul iadului le va aprinde limbile.

Si va incepe Judecata, aspra si dreapta, si se va implini ceea ce ne-a spus Iisus Hristos: "Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura!" (Matei 5, 6).

Cum poate omul sa traiasca fara dreptate? Inima curata nazuieste catre dreptate. Cat de nesuferita ii e nedreptatea, cat de mult o chinuie nedreptatea! Iar daca pe noi, care suntem plini de nedreptate, ne chinuie atat de mult nedreptatea lumii, ce sa mai spunem de Dumnezeu, Care a privit mii de ani grozaviile nedreptatii omenesti? Daca inima noastra nu poate rabda ca raufacatorii plini de neomenie sa ramana nepedepsiti, oare Dreptul Dumnezeu nu cere aceasta Infricosata Judecata?

Si va fi, va fi Judecata, fiindca dreptatea trebuie sa triumfe neaparat, si dupa nimicirea lumii prin foc totul va fi facut din nou (v. Apocalipsa 21, 5). Vom trai intr-o lume noua, unde va locui dreptatea, sfanta si vesnica dreptate, unde nu va fi minciuna si rautate, unde nu va mai fi nici moarte.

Pe multi obraznici ii nemultumeste ideea acestei Judecati. "Cum asa, spun ei, pentru micile noastre pacate lumesti sa fim osanditi la chinuri vesnice? Unde este dreptatea?" Tocmai aici se vede marea dreptate dumnezeiasca: pacatosii s-au osandit singuri la chinuri vesnice neiubindu-L pe Domnul si facatorul lor, nepunand ca lege a vietii lor poruncile Lui: fie ca L-au urat, la fel ca fariseii, carturarii si arhiereii, fie ca au fost cu desavarsire nepasatori fata de El si rastignirea Fiului lui Dumnezeu nu i-a miscat deloc.

Multi au ales nu calea dragostei, ci calea inbogatirii, calea lacomiei de averi, a slujirii trupului, a slujirii diavolului - fiindca de la diavol sunt patimirile si poftele noastre. Ei bine, daca ati ales de bunavoie calea slujirii diavolului, calea raului, si a urii, mergeti in focul vesnic, la diavol, unde-i temeiul raului, al urii si al nedreptatii. Chinul lor vesnic va consta in faptul ca rautatea lor va spori tot mai mult, tinznad spre rautatea diavolului. Oare nu s-au osandit singuri la aceste chinuri? Si oare nu e drept ca toti cei curati cu inima si drepti sa primeasca rasplata bucuriei vesnice, a bucuriei impartasirii cu insusi Dumnezeu, cu Tatal si cu Fiul si cu Sfantul Duh intru Imaparatia lui Dumnezeu?

Iata, v-am descris ziua cea infricosatoare ca sa va cutremurati, ca sa pricepeti si sa cunoasteti ca doar prin sfanta pocainta ne putem sterge pacatele fara numar. V-am vorbit despre asta fiindca maine incepe Postul Mare - vreme de pociainta si de mantuire. Deci amintiti-va acest lucru si incepeti, cu ajutorul ingerului pazitor, calea pocaintei voastre. Amin.

Parintele Petroniu Tanase - Predica la Duminica lasatului sec de carne - a înfricoșatei Judecăți

Sursa: Doxologia

Pilda Fiului Risipitor ne va uimi cât va fi lumea, prin milostivirea și negrăita dragoste pe care ne-a arătat-o Dumnezeu. De aceea, poate, Mântuitorul a voit să moară răstignit, adică cu brațele întinse și Biserica mereu Îl înfățișează astfel, pentru ca să ne arate că de-a pururi stă cu brațele deschise, ca să îmbrățișeze pe toți păcătoșii care se întorc la casa părintească.

Iubirea însă nu-i unilaterală, ea cere răspuns din partea celui iubit, iar răspunsul cel mai firesc nu poate fi altul decât tot iubirea. Dacă Duminica Fiului Risipitor ne-a pus înainte dragostea cea preamilostivă a lui Dumnezeu față de oameni, duminica a treia, a Înfricoșatei Judecăți, ne face să medităm la răspunsul omului față de dumnezeiasca dragoste; răspuns care se îndreaptă deopotrivă către Dumnezeu și către aproapele.

Iubirea față de Dumnezeu e datoria cea mai sfântă a omului. Nu-și iubesc oare copiii, părinții? Și animalele și fiarele sălbatice iubesc pe binefăcătorul lor; dar cum să nu iubească omul pe Dumnezeu, Făcătorul său și Dătătorul a tot binele? „Dragostea de Dumnezeu e mișcarea cea mai firească a inimii: trebuie să te constrângi, să-ți faci silă, să te chinuiești, ca să nu iubești pe Dumnezeu” (Péguy).

De aceea, încă în Vechiul Testament, iubirea de Dumnezeu stă în fruntea Decalogului, este cea mai mare poruncă, în care se cuprinde toată Legea și Proorocii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta și cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Matei 22, 37). Iar Mântuitorul Hristos nu recomandă nici o altă poruncă așa de mult ca porunca dragostei.

Dar oare cum se împacă libertatea și cu porunca? Dumnezeu a făcut pe om ființă liberă, aceasta este cununa demnității sale, și Dumnezeu nu înțelege să nesocotească această libertate. În Sfânta Evanghelie, Mântuitorul, vedem că nu poruncește ci invită: „Dacă vrei să intri în viață...; cine vrea să vină după Mine...” Și totuși, în altă parte, Mântuitorul spune lămurit: „Cel ce mă iubește, acela păzește poruncile Mele” (Ioan 15, 14), arătând că există porunci și că împlinirea lor este semnul cel mai sigur al iubirii de Dumnezeu.

Ce sunt deci, „poruncile” Domnului și care-i rostul lor?

„Împlinirea poruncilor” ascunde o adâncă taină dumnezeiască. Dumnezeu a dat putere celor ce cred în numele Său să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). De aceea Sfinții Părinți zic că Dumnezeu este ascuns în porunci sau că „Dumnezeu este ființa virtuților”. Pe măsură ce omul împlinește dumnezeieștile porunci, puterea dumnezeiască dintr-însul se face tot mai vădită; cu orice faptă bună ce o face omul, iese tot mai mult la iveală chipul dumnezeiesc ce se află în el, devine tot mai mult asemenea cu Dumnezeu, se face fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al vieții veșnice. Dumnezeu nu silește pe om și cu atât mai mult, nu-i poruncește să-L iubească; dar prin iubirea - împlinire a poruncilor, omul se face moștean al vieții de veci. Și fiindcă Dumnezeu, pentru om, a gătit Împărăția Sa de la întemeierea lumii și voiește ca toți să o dobândească, de aceea poruncește: „Fiți desăvârșiți”, „Fiți sfinți”, „Fiți milostivi, asemenea Tatălui Celui ceresc, ca să fiți de-a pururi împreună cu El”. Împlinirea poruncilor deci, nu este un lucru datorat lui Dumnezeu, cum se întâmplă cu poruncile omenești, ci este datorie față de noi înșine, interesul cel mai de temelie al vieții noastre.

Sunt însă oameni care, neînțelegând aceasta, văd în poruncile – dragoste de Dumnezeu, o povară grea de purtat, ca pe ceva făcut pentru altcineva și nu pentru sine și-și fac socoteala greșită că pot duce o viață păcătoasă, străină de Dumnezeu și totodată vor putea să se bucure și de bunătățile ce le aduce viețuirea împreună cu Domnul. „Nu te grăbi cu pocăința, îl îndeamnă vrăjmașul, ai destulă vreme până la moarte! Nu știi că Dumnezeu este îndelung răbdător și mult milostiv?” Și omul neînțelept ascultă șoapta celui rău, duce mai departe căsnicie cu păcatul, trăiește o viață creștină searbădă, mângâindu-se cu socotința mincinoasă că Dumnezeu îl va ierta, cu mila Sa cea nemăsurată, precum a iertat pe Fiul risipitor, pe desfrânata și pe tâlhar. Doar pentru cei păcătoși, și nu pentru cei drepți, a venit Hristos!

Grozavă înșelare! Dacă deznădejdea care vine din neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu, este mare primejdie pentru mântuire, apoi încrederea nesocotită în dumnezeiasca milostivire este și mai vinovată și mai primejdioasă. Prin deznădejde omul își taie orice putință de îndreptare, iar prin nesocotita încredere nu mai vrea să facă fapte bune și păcătuiește cu știință și cu voie liberă; amândouă sunt păcate grele împotriva Duhului Sfânt și duc la pieire veșnică.

Duminica Înfricoșatei Judecăți tocmai asupra acestei primejdii ne atrage atenția. Da, Dumnezeu este nespus de bun, iubitor și milostivirea Lui este fără de margini; dar totodată este nespus de drept. „Milostiv și drept este Domnul” zice Psalmistul (Ps. 114, 5) și „dreptatea Domnului rămâne în veac”. În curgerea vieții pământești, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemărginită, dar va veni ziua când Dumnezeu Se va arăta mai ales în lumina dreptății Sale, ziua înfricoșătoarei Judecăți. „Toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos”, zice Apostolul (Rom. 14, 10); atunci, „Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fără strâmbătate”.

Dar ce este „dreptatea dumnezeiască?”

În cântările de la utrenia acestei duminici auzim: „Când se vor așeza scaunele și se vor deschide cărțile și Dumnezeu va ședea la judecată ..., O, amar va fi atunci, păcătoșilor! O, ce ceas va fi atuncea!...” Dar despre ce cărți este vorba? Este cineva care scrie tot ce face omul în viață? Da, cu adevărat sunt cărți și este scriitor și nimic nu rămâne nescris. Și aici se cuvine a pomeni un lucru de mirare: oamenii de știință, tot iscodind să afle tainele vieții omenești, au descoperit că tot ceea ce face omul, tot ceea ce gândește și vorbește, dar absolut tot, lasă o urmă în alcătuirea cea mai ascunsă a omului; se înscriu în adâncul ființei noastre ca într-o carte. Astfel, noi înșine suntem cartea și tot noi, cei ce o scriem. Mare taină se ascunde aici!

La înfricoșata Judecată se va deschide această carte, adică cele scrise acum în taină, nevăzut de nimeni, se vor vedea la arătare: și cele bune și cele rele vor fi văzute de toată lumea. Atunci rănile mucenicilor vor străluci ca mărgăritarele, nevoințele și faptele drepților și ale cuvioșilor „vor străluci ca soarele” (Matei 13, 43), precum ne încredințează Domnul Hristos. Iar chipurile păcătoșilor vor arăta pocite și schimonosite de toate păcatele și patimile pe care le-au făcut. „Cine va putea răbda acea nesuferită rușine!”

Iată dreptatea dumnezeiască. „Te-am făcut ființă cinstită și înzestrată cu libertate deplină, de care nici Eu nu am îndrăznit să mă ating; ți-am dat putere ca să fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iată dar, acum ai singur ceea ce ai ales!” Tot ce face omul cu voia sa liberă îl apropie sau îl depărtează de Dumnezeu. Omul se modelează singur, prin tot ceea ce înscrie el în cartea vieții sale cu care se va înfățișa la Judecată. Atunci, uitându-se la icoana dumnezeiască pe care trebuia să o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu și văzând chipul pocit și schimonosit pe care l-a făurit în viața sa de păcat, omul singur va recunoaște răsplata ce i se cuvine. „O, ce ceas va fi atuncea!” Judecata este constatarea a ceea ce am făcut noi în viața pământească și totodată o pecetluire pe vecie a acestei stări. Iată dreptatea dumnezeiască. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastră. De aceea, spune cineva că iadul în primul rând e marea durere a lui Dumnezeu, văzând pe fiii Săi, pentru care S-a jertfit, cărora le-a gătit împărăția de la întemeierea lumii, că totuși au preferat focul cel veșnic, gătit diavolului și îngerilor lui.

De aceea, pomenirea înfricoșătoarei Judecăți este întotdeauna un îndemn hotărât de a ieși din nepăsarea față de mântuire. Să nu ne înșelăm cu credința mincinoasă că Dumnezeu ne va ierta fiindcă este bun și milostiv. Bunătatea Lui nu poate fi prilej de păcat. El iartă cu nemăsurată milostivire, dar nu nesocotește demnitatea libertății omenești și contribuția ei la mântuire. Păcatul, noi îl înscriem în carte și numai cel ce l-a înscris îl poate șterge, nimeni altul, nici chiar Dumnezeu. Și dacă omul nu și-a împodobit chipul său cu nici o virtute, nici Dumnezeu nu-l poate împodobi. Este deci în interesul cel mai adânc al vieții noastre să ștergem din carte tot înscrisul păcatului cu pocăință sinceră, cu încetarea răului, cu spovedanie curată, cu împlinirea canonului, prin rugăciune și cu lacrimi.

Și pentru tot păcatul să ne întrebăm cu îngrijorare și cu teamă: oare s-a șters el din carte? Și după ce l-am șters, să scriem și faptele cele bune ale virtuților, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, căci ele ne împodobesc și ne gătesc chipul nostru cel de veșnicie. Toată fapta bună este o agonisire de mare preț, de care ne vom bucura în vecii vecilor. „Cum ți-ai crescut aici aripile, așa vei putea zbura către cele de sus; cum ți-ai curățit aici mintea, așa vei vedea acolo slava Lui și măsura în care L-ai iubit aici, în aceeași măsură te vei îndulci de dragostea Lui”.

A doua față a răspunsului nostru la dragostea lui Dumnezeu pentru noi este dragostea față de aproapele, de care iarăși vom da seamă la înfricoșătoarea Judecată. Icoana acestei iubiri ne-o arată cât se poate de limpede Mântuitorul, cu pilda vieții și cu cuvântul. „Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, L-a dat pentru dânsa” (Ioan 3, 16). „De aceea și voi datori sunteți să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12). „După aceasta vă vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii mei, dacă veți avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). Nu iubește pe Dumnezeu cel ce nu iubește pe aproapele, „pentru că cel ce nu iubește pe fratele său pe care îl vede, nu poate iubi nici pe Dumnezeu pe care nu-L vede” (I Ioan 4, 20), iar, „cine iubește pe Dumnezeu, iubește și pe fratele său” (I Ioan 4, 21).

Cât de mult ține Mântuitorul la porunca iubirii, ne-a arătat-o când ne-a descoperit taina Judecății celei din urmă. Atunci întreaga omenire va fi împărțită în două, după cum a împlinit sau nu porunca dragostei de aproapele.

Să ascultăm cu cutremur hotărârea Dreptului Judecător.

„Atunci va zice celor de-a dreapta: Veniți, binecuvântații Părintelui Meu de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit și Mi-ați dat de am mâncat, am însetat și Mi-ați dat de băut, străin am fost și M-ați primit, gol și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine... Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut acestea unuia dintr-acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Că am flămânzit și nu Mi-ați dat să mănânc, am însetat și nu Mi-ați dat să beau, străin am fost și nu M-ați primit, gol și nu M-ați îmbrăcat, bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat... Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut” (Matei 25, 34-45).

Ar fi o greșeală să înțelegem din cuvântul Domnului că dragostea față de aproapele stă numai în milostenia trupească. Milostenia este semnul văzut al dragostei de Dumnezeu și față de aproapele și cine o are, împlinește toată virtutea. Împreună cu milostenia are și celelalte virtuți. Și iarăși am greși dacă, văzând prețuirea cea mare pe care o dă Domnul milosteniei, am socoti că toate celelalte fapte bune, mucenicia, rugăciunea, ostenelile pentru virtute vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi cântărite și răsplătite: faptele, cuvintele, gândurile. Dar în prețuirea așa de mare dată unor fapte așa de simple, se ascunde o taină de mare pogorământ și de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Acestea reprezintă prețul cel mai scăzut de mântuire ce se cere omului, ca să nu rămână nici un om pe lume care să spună că nu a putut să se mântuiască, știind că nu se află om pe pământ care să nu poată săvârși asemenea fapte de milostenie. Viața pământească este un mare dar al lui Dumnezeu. Ea este scurtă, dar cu ea putem agonisi veșnicia. „Puțină este osteneala, dar veșnică odihna”, ziceau Părinții. Tot binele pe care îl facem acum va merge cu noi și ne va bucura în veșnicie.

De aceea, cugetarea la înfricoșătoarea Judecată este izvor de mare putere sufletească, ne smulge din nepăsare și ne îmboldește spre toată fapta bună. Despre Sfântul Macarie cel Mare se spune că era slab și uscat ca o smochină. „De ce, Părinte, îl întreabă un frate, ești mereu slab, și când postești și când mănânci?”. La care, Cuviosul răspunde: „Cociorva cu care întorci lemnele este toată pârlită și arsă. Tot așa mănâncă trupul omului, cugetarea la înfricoșata Judecată”.

Pomenirea morților din sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșatei Judecăți, este un prilej de faptă bună și de a ne arăta dragostea față de Dumnezeu prin dragostea față de cei adormiți. Dacă cei vii ne pot întoarce aici dragostea și bunăvoința arătată lor, cei plecați din viață nu o mai pot face și răsplata ne rămâne întreagă.

Dar pomenirea morților este totodată și un îndemn de cugetare la moarte, pe care Sfinții Părinți o socotesc cea mai înaltă filosofie și foarte prielnică smereniei, rugăciunii și pocăinței. Meditarea la zădărniciile vieții pământești, la scurtimea vieții noastre, la stricăciunea vieții omenești, ne trezește din nepăsare, ne duce la căință și îndreptare. „Cugetă la cele mai de pe urmă ale tale, ne îndeamnă Sf. Ioan Scărarul, și în veci nu vei greși”. Cine vrea să scape de moarte veșnică să aibă de-a pururi aminte de moarte. Că „precum pâinea este cea mai de trebuință din toate bucatele, așa și aducerea aminte de moarte este față de celelalte fapte bune”. „Să-ți fie moartea doctor” zice Fericitul Augustin, arătând că filosofarea la moarte este tăietoare de toată patima.

„Plâng și mă tânguiesc când gândesc la moarte!”

„Vai mie, înnegritule suflete! Până când nu te mai oprești de la răutăți? De ce nu-ți aduci aminte de înfricoșatul ceas al morții? De ce nu te cutremuri de înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos?”

„Mi-am adus aminte de ceasul acela, iubiților, se tânguia Sf. Efrem Sirul, și m-am cutremurat; m-am gândit la acel grozav județ și m-am înfricoșat; m-am dus cu mintea la veselia raiului și am oftat; m-a cuprins plânsul și am plâns până n-a mai rămas în mine putere de plângere...”.

„Juru-te cu îndurările Tale, Iubitorule de oameni, Bunule, să nu mă pui de-a stânga cu caprele ce Te-au amărât. Nu-mi spune: nu te știu! Ci, după îndurările Tale, dăruiește-mi lacrimi neîncetate, dă-mi frângere de inimă și umilință și o curăță, spre a se face Biserică, și Prea Sfântul Tău Har. Că deși sunt păcătos și nevrednic, nu contenesc a bate la ușa milostivirii tale!” (Sf. Efrem Sirul).

LEGATURI:

 

Razboi intru Cuvant: AVVA PETRONIU: “Nu va amagiti: de nu se va curati neamul acesta de patimi, Duhul Sfant nu va veni peste el!”, “Sa respiram pe Dumnezeu ca pe aer!”

Calauza Ortodoxa : Avva Petroniu Tanase marele duhovnic roman al Athosului

P. Mihai Andrei Aldea la conferinta "Marturisitorii", despre Sfintii Inchisorilor

LEGATURI WEB:
Foaia Nationala: Conferinta Marturisitorii din inchisorile comuniste 
UPDATE: Razboi intru Cuvant: Parintele Aldea despre lectiile esentiale pentru noi ale marturisitorilor din inchisorile comuniste.Ce invatam din caderile si ridicarile noilor martiri. Cum luptam impotriva diavolului (transcrierea predicii P. Aldea de la conferinta)

Ioan Ianolide - Din experienta temnitelor comuniste despre rugaciune

Natura, viata, lumea, istoria nu au nici explicatie si nici finalitate fara Dumnezeu. De asemenea, cultura, politica, justitia, ordinea sociala si economica, nu au alta menire decat trairea omului cu Dumnezeu. De la coordonatele permanente si eterne ale omului si pana la cele mai mici manifestari ale sale, toate trebuie orientate, cu adanca si realista intelepciune, spre comuniunea cu Dumnezeu.

Rugaciunea este samburele vietii duhovnicesti, este grairea cu Dumnezeu ori, mai bine zis, trairea impreuna cu Dumnezeu. In sens major deci, rugaciunea este modul omului de a comunica direct cu Dumnezeu, izvorand din necesitatea de absolut a omului. Omul se poate ruga contempland, cugetand, muncind sau vorbind.

A fost o vreme cand omul Il cauta pe Dumnezeu in cele din afara; prin Har, insa intalnirea omului cu Dumnezeu se face in inima, in sine insusi. Aflandu-L pe Dumnezeu inlauntrul sau, omul se regaseste pe sine si realizeaza indumnezeirea, capatand constiinta de imparat al fapturii.

Daca Dumnezeu este in toate si peste toate, atunci trebie gasita ordinea dumnezeiasca din viata, lume si istorie. Problemele credintei nu numai ca nu sunt simpliste si gratuite, ci necesita si cea mai fina cunoastere, analiza, si apreciere a vietii si lumii, a naturii si a omului. In acest sens rugaciunea este si o cale de cunoastere. Atat omul simplu cu inteligenta sa naturala, cat si savantul cu vastele sale cunostinte sunt chemati a-si plini personalitatea prin traire religioasa. Mintile luminate ale secolului XX se intorc la Dumnezeu si, dincolo de gandire si cercetare, se roaga.

Rugaciunea este deci lumina suprema ce poate penetra constiinta si cunoasterea omului: lumina necreata. Lumina, forta, putere, energie avem in creatie, dar omul nu este impacat fara lumina necreata, care corespunde necesitatii sale de absolut si aspiratiilor sale de traire launtrica a lui Dumnezeu. Lucrarea omului nu are putere transfiguratoare fara puterea harului dumnezeiesc, de aceea omul trebuie sa se faca purtator de Dumnezeu.

Aceasta viziune nu este rezultatul unor lecturi, nici al unei petreceri retrase in singuratate. Am dobandit-o ca rezultat al unei viete martirice, in care sufletului i s-au cerut raspunsuri reale si netagaduite, precum si efort suprem si putere de jertfa. Vorbim din centrul de foc al suferintei, din incercarea fierbinte a credintei, din cumpana subtire dintre viata si moarte. Experienta noasta de-a omul si de-a Dumnezeu ne-a invatat sa ne rugam.

In inchisorile anilor 1941-1944 credinta noastra isi cauta albia spirituala. De la bun inceput am considerat temnita ca un prilej de martiriu, pentru ca, desi eram prigoniti, de o guvernare crestina, cumva ii negam autenticitatea si ne straduiam sa fim noi adevarati crestini. Am pornit de la credinta in Dumnezeu, dar nu aveam o cunoastere temeionica a ei. Recunosteam autoritatea Bisericii, dar eram febril angajati in cautarea noului. Am cercetat cele mai valoroase scrieri ale Bisericii si ale Sfintei Traditii si ne-am concentrat atentia mai ales asupra Scripturii, cu deosebire asupra Noului Testament. Lectura lor a adus o prigoana mai intensa, si deci o adancire a trairii noastre launtrice.

Temnita oferea in primul rand incercarea credintei, in al doilea rand conditii de liniste, asceza si reculegere necesare vietii duhovnicesti. Celula era si chilie, si arena romana in care fiarele sfasiau pe crestini. Cercetarea constiintei si curatirea launtrica prin Taina Spovedaniei ne-au limpezit intelegerea crestina a omului si a lumii, iar unirea cu Hristos prin Sfanta Impartasanie ne-a dat insufletirea si bucuria prezentei lui Dumnezeu in noi. Intelegeam ca pentru a fi crestin este necesara o rupere din toate preocuparile si angajarile lumii, pana ce omul devine al lui Hristos si ajunge sa gandeasca si sa actioneze prin El.

In aceste conditii am pornit la practicarea Rugaciunii inimii. Prin 1942 au patruns in inchisoare doua prezentari schematice ale isihasmului, facute de catre un preot de mir bine informat, dar nepracticant al ei. Apoi a ajuns la noi "Spovedania unui pelerin"(Pelerinul rus) o carticica scrisa de un anonim rus intr-o forma placuta, cu aparenta laica, dar care este o introducere buna in practicarea Rugaciunii inimii. Aceasta carte va fi primul nostru indreptar.

Formula pe care o rosteam era: "Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul" - pe cat de scurta, pe atat de intensa. Primele sase cuvinte sunt formate din Numele de foc mistuitor al Dumnezeului nostru, pe care Il invocam si Il aducem in noi, traind impreuna cu El; a doua parte a rugaciunii cuprinde omul, cu pozitia sa de templu al lui Dumnezeu, smerit, si fericit, ascultator de Dumnezeu pana la moarte. Iata deci exprimata in zece cuvinte relatia si comuniunea dintre Dumnezeu si om!

Puterea Rugaciunii este in forta intriseca a continutului ei si are, in secundar, si avantajul unei maxime concentrari launtrice. Formula poate fi si "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma" ori simplu "Doamne, miluieste-ma". In raport cu alte lucrari duhovnicesti, aceasta este cea mai rapida si cea mai intensa. Ea presupune insa conditii prielnice, sufletesti si trupesti, si un cadru adecvat. 

In ordinea launtrica trebuie o liniste deplina si alungarea tuturor preocuparilor, pentru ca omul sa se poata concentra exclusiv asupra cuvintelor rugaciunii. Atentia mintii trebuie orientata in sine. Descoperind lumea interioara, omul nu trebuie sa se opreasca la ea, ci sa se concentreze asupra rugaciunii, cautandu-L pe Dumnezeu in sine. Ravna trebuie sa fie neobosita si plina de nadejde, caci multe sunt ispitele si piedicile ce se opun.

Inainte de toate Rugaciunea trebuie sa fie dorire si iubire netarmurita pentru unirea cu Hristos, altfel nu e posibil nici un efort. Ori de cate ori se roaga, omul trebuie sa moara pentru Hristos ca sa vieze in El, iar cand rugaciunea ii va fi necontenita, va fi de-a pururi viu in Domnul, Care ii va da pace in suflet, ii va lumina cunostinta, ii va intelepti cuvantul si-i va orandui viata.

Intrucat la inceput stradania rugatorului este anevoioasa, e necesar ca inca de la acest inceput sa ne incredintam Duhului Sfant, care va prelua lucrarea pana la capat. Duhul Sfant se afla salasluit in noi prin Taina Sfantului Botez si in masura in care ne supunem Lui, El devine lucrator, iar omul ajunge purtator de Dumnezeu. E nevoie si de un povatuitor duhovnicesc experimentat, care sa ne conduca la Dumnezeu si caruia ii suntem datori cu ascultarea.

 In rugaciune trupul sa fie usurat de patimi si asezat in pozitie de trezie. Privegherea cea mai atenta se face in pozita sezand, cu capul usor lasat in piept, cu pleoapele plecate pe ochi, incercand sa se sesizeze bataile inimii.

Atentia nu trebuie sa se concentreze si sa urmareasca un organ, nici un simbol, nici o icoana, ci duhul, sufletul, launtrul, in ultima analiza pe Dumnezeu. Totusi este bine ca orientarea  atentiei sa fie in piept, undeva catre inima, cautand insa nu organul, ci sufletul. Caci "inima" este notiunea larga in care se cuprinde omul launtric in toata complexitatea lui.

Prin interiorizare, mintea ia cunostinta de miracolul launtric. Folosim termenul de "minte" in sensul larg cuprinzator de inteligenta, luciditate, ratiune, cunostinta, constiinta. Notiunile cu care lucram le gasim in Scriptura, la Sfintii Parinti, dar si in literatura si ne par cu mult mai substantiale decat schemele stiintei numita psihologie. Credem ca psihologii au ceva de invatat din experienta mistica, morala si literara.

Reintors in sine, omul descopera o lume vasta si nelinistita formata din ganduri, idei, planuri, viziuni, dorinte, sentimente, instincte, patimi, pofte, din forte vitale, aspiratii, temeri, necesitati, idealuri, dorinta de absolut ori, intr-o ultima instanta din prezenta lui Dumnezeu. Totul e in miscare, intr-un joc de forte contrarii, intr-o complexitate ametitoare.

In acest noian -launtrul- omul poate sa greseasca, daca nu cumva se da batut de la inceput, cu un sentiment de neputinta. De aceea rugaciunea in prima ei faza este un exercitiu de stradanie si de puternica credinta. In aceasta faza Dumnezeu apare real, dar invaluit, ascuns, departat. Sentimentul existentei Lui da insa forta necesara efortului solicitat.

Daca uneori Rugaciunea merge usor, de multe alte ori ea se impietreste. Nu trebuie sa abdici nicodata de la Rugaciune, chair daca pare seaca, formala, oarecum exterioara si straina, caci, dupa staruinte, ea va capata viata si-si va forma o albie adanca in sufletul tau. 

Este bine ca Rugaciunea sa nu fie insotita de meditatie, ci, concentrandu-se asupra lui Dumnezeu Insusi, omul sa astepte descoperirea Acestuia cu privire la intrebarile si problemele care-l framanta.

Rugaciunea trebuie facuta in minte, adesea cu cuvinte ori insotita chiar de metanii, inchinaciuni si psalmodiere, dupa cum prieste fiecaruia, pana cand se va ajunge la rugaciunea in inima. 

Presupunem ca indeobste este cunoscut trupul cu simturile, instinctele si patimile lui. Este necesara infranarea si supunerea trupului. Fiecare pacat trebuie inlocuit cu virtutea contrarie lui.  E nevoie de multa stapanire de sine si statornicire pana ce se ajunge la un trup care functioneaza fara patimi si fara dezordine.

Dar nici o asceza nu este suficienta daca nu capatam, prin rugaciune, trairea in duh. Rugaciunea impreuna cu celelalte nevointe duhovincesti ajuta mult la ordonarea vietii, atat in aflarea masurii drepte a functiunilor ei, cat si in forta de a o curati si orienta. 

Trecand de la exterior la interior, urmeaza un sir imens de patimi sufletesti, printre care cea mai frecventa este mandria, sub nenumaratele ei forme. Viata launtrica are o mare subtirime duhovniceasca. Mintea este necontenit asaltata de gaduri care incep prin a-l momi pe om si sfarsesc prin a pune stapanire pe el. Acesta se numeste razboiul nevazut sau razboiul duhurilor. 

Mintea trebuie deci sa stea de paza la granita constiintei, acolo unde apar gandurile si sa le supuna unui riguros examen, spre a fi respinse ori acceptate inainte ca omul sa si le fi insusit. Aici intervine puterea Rugaciunii, care fixeaza Numele lui Dumnezeu in gand si face din El filtrul gandirii. Cu timpul, rugaciunea ajunge sa se rosteasca singura si fara incetare.

Cantitativ, unii indica trei mii -sase mii - douasprezece mii de repetari pe zi, noi indicam ore de rugaciune. Daca ai doua ore de rugaciune buna, ai mult pentru inceput. Timpul se prelungeste treptat, incat dupa treizeci-patruzeci de zile se poate trece la faza a doua, cand Rugaciunea se va spune in inima, printr-o participare launtrica totala. Este stadiul in care Rugaciunea se simte, se traieste.

Intre minte si inima este un drum neinchipuit de lung si acoperit de o bezna cumplita. Adesea omul se sperie si e pe cale sa cedeze. Trebuie sa ai taria de a te arunca in bezna, cu increderea ca Dumnezeu te va prinde in bratele luminii Sale. Abia de aici inainte vei fi nascut din nou, vei fi innoit sufleteste prin har. Omul trupesc este cel ce se lasa prins de pofte si captivat de materie si el trebuie sa moara, pentru a face loc omului duhovnicesc, care vede si traieste in lumina binefacatoare a duhului, realizand adevarata viata.

In timpul rugaciunii apar doua feluri de calduri. Este o caldura ce vine de la simturi si naste patimi si este o caldura ce vine de la Duhul si aduce luminare. Se creeaza o sensibilitate launtrica de mare finete, care vibreaza si reactioneaza prompt la toate impresiile ce vin din afara, devenind astfel un fel de constiinta sensibila. Starea launtrica dobandeste bucurie dar si dramatism, caci sesizeaza cele mai fine si adnaci contradictii ale existentei; iar dincolo de ele, se desfata cu Dumnezeu impreuna.

Sensibilitatea trebuie sa se controleze reciproc cu judecata rece a mintii, caci numai asa evitam eventualele greseli. In suflet se petrec atatea fenomene, incat mintea se poate tulbura. Este o cale lunga pana ce se creeaza armonia launtrica, si apoi ea trebuie mereu mentinuta. 

Daca Dumnezeu este alungat din camarile sufletului, ele vor fi invadate de duhurile rele. Prin urmare, satana si pacatul trebuie urati de moarte, pana la moarte. 

Treptat simturile tac, sufletul se inmiresmeaza, duhurile rele fug, timpul intra in vesnicie, lumea e vazuta in imaginea ei nealterata si astfel omul ajunge Biserica, adica e purtator de Dumnezeu. In el a murit eul si viaza Hristos. Atat trupul cat si sufletul cunosc un proces de induhovnicire. Ne aflam in Imaparatia lui Dumnezeu din om. 

Acest fel de Rugaciune e un dar, care se pierde imediat ce este interpretat ca o vrednicie personala. Ea este lucrarea Duhului Sfant, la care omul participa lucid, constient si fericit de viata minunata de care este invrednicit. Transfigurat, omul - fara a pierde contactul cu natura si cu ordinea firii - vede acum lumina taborica si Ierusalimul cel ceresc. 

Daca omul obisnuit vede lumina soarelui, cel induhovnicit vede lumina propriei sale minti, iar la sfarsit vede lumina necreata. Daca la inceput omul este mangaiat cu lacrimi, el sfarseste prin rapirea la cer. Daca la inceput Rugaciunea e rostita, ea e muta, uimitoare, minunata. O astfel de rugaciune nu poate fi uitata, nici parasita, caci frumusetea ei este fara de asemanare. 

E adevarat ca si in cele mai inalte stari contemplative Dumnezeu ramane ravnit, deci inca ascuns si nepatruns, dar accedera catusi de putin la energiile Sale necreate il face pe om fericit. Scanteia divina asezata in om intalneste marele foc dumnezeiesc si transfigureaza totul in jur. Miscarea universala a firii se transforma in repetate splendori, ca niste fatete ale aceluiasi diamant. Starea harica este densa, insa de scurta durata in timpi naturali.

Omul purtator de Dumnezeu are marele dar ca pe langa contactul natural, pe langa mijloacele de cunoastere obisnuite, vede in duh. Natura, lumea, omul si viata sunt minuni ale lucrarii lui Dumnezeu, minuni care nu sunt evidente decat pentru omul induhovnicit. Acest om se umple de toate darurile Duhului Sfant. 

Dar trebuie precizat ca rugatorul ramane si un om activ, dinamic, indraznet, iscusit, care infrunta dusmanii cu puterea interioara cu care Insusi Domnul i-a biruit si actioneaza cu aceleasi mijloace cu care a lucrat Hristos: puterea duhuilui si a cuvantului, fapta buna, adevarul raspicat, dragostea curata, temerara, necontenita si, in fine, puterea de jertfa.

Trebuei deci stearsa imaginea pasiva, indiferenta, nerealista, umila si umilitoare a omului sfant. Marturie sta Hristos Insusi, apoi Apostolii, si cu deosebire SF. Apostol Pavel, cel atat de dinamic, care a fost rapit pana la al treilea cer. Marturie stau sfintii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Ioan Gura de Aur, ori sfinti militari ca Dimitrie, Nestor si Gheorghe, care au luptat si au invins pe dusmani. Tot spre marturie stau Sfintii Imarati Constantin si Elena, iar Vechiul Testament ni-i ofera pe Moise, David, Ilie, Ieremia, care au fost mari conducatori de oameni, dar toti si mari rugatori. Iar daca adesea sub chipul trairii religioase unii isi ascund incompetenta, incapacitatea, abandonul si oportunismul, unii ca acestia sut cu totul straini de adevaratii crestini. 

Am trait langa astfel de oameni, in care si din care stralucea Hristos si care au fost vajnici aparatori si propovaduitori ai credintei, infruntand cu putere dusmanii, demonstrand cu tarie adevarul si jertfindu-se fericiti pentru izbavirea aproapelui.

Noua ni s-a deslusit aceste nazuinte in arsita suferintei, pe muchia dintre viata si moarte. Credeam ca cele ce s-au petrecut cu crestinii aici, in temnite, sunt o particica din aluatul unei lumi noi. Am trait pentru Hristos, am trait cu Hristos, am trait in Hristos. In acest cadru situam experienta noastra isihasta.

(Din Intoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide)

PAGINI WEB:

#Razboi intru Cuvant: Cuvinte duhovnicesti esentiale de la Ioan Ianolide despre infranare si intelepciune in marturisirea adevarului

#Ioan Ianolide in dialog cu Valeriu Gafencu despre comunitate si rolul crestinismului

#Razboi intru Cuvant: Fericitul Valeriu in dialog cu prietenul sau Ioan, despre pace, actualitatea crestinismului si criza lumii