Câteodată, lucrurile pe care le visăm o viață întreagă sau, mă rog, ani mulți din ea, ajung să ni se prezinte până la urmă în lumina lor autentică: sterpe și efemere, întocmai ca o fată Morgana într-un ocean fără viață.
Pentru mine, beatitudinea și strălucirea afișate de lumea Occidentului
au reprezentat vârful de lance al unei necontenite căutări de mai bine.
Totul mă fascina: Fitzgerald cu inteligența și rafinamentul personajelor
sale mondene, Hesse cu melodia unei culturi care nu-mi fusese nici pe
departe accesibilă, Apusul, în genere, cu tot ce el avea, iar nouă ne
era străin. Inclusiv catolicismul și protestantismul raționalist
deveniseră tentante: păreau mai parfumate decât mireasma medievală a
Ortodoxiei și a tradiției sale. De aceea, atunci când am avut
posibilitatea de a pleca peste graniță, ca bursier în țara lui Hans, nu
am ezitat nicio clipă. De abia așteptam să mă simt un om normal (căci statutul de estic mă complexa destul de mult) și să privesc lumea, nu neapărat de sus, ci măcar de la nivelul zero al demnității de european.
Visam cu ochii deschiși miracolul noii lumi în care mă pregăteam să
intru. Și nu m-a dezamăgit… cel puțin, nu de la început. Totul era
splendid în acel oraș din vest, ale cărui case înșirate ordonat și boem,
ale căror grădini pline de flori mă făceau să mă cred un tânăr Werther
pe cale să-mi uit suferințele. Mă simțeam un copil sălbatic adus în
lumea nouă spre a o contempla, spre a pipăi aievea civilizația și
minunile ei.
Seara de Ajun, pe Breslauer Straβe
…Mi-e frig. Mă îndrept îngândurat, dar în același timp nerăbdător, spre
Augustus Platz, pentru a vedea cu proprii-mi ochi minunile Sărbătorilor
din deloc anonimul oraș german. Sunt sigur că voi exclama de uimire la
fiecare pas, așa cum am reacționat atunci când am asistat la inaugurarea
târgului de Crăciun, undeva prin noiembrie.
Cotesc pe Breslauer Straβe, de unde ar trebui deja să zăresc
spectacolul de lumini închipuit. Mai fac câțiva pași și… stupoare! Nimic
neobișnuit, în afara unui întuneric sinistru. În afara câtorva domni
grizonați, eleganți, însoțiți de soțiile lor la fel de bine aranjate,
care ieșeau grăbiți fie de la Operă, fie din Thomas Kirche, unde
ascultaseră tradiționalul concert de orgă și care, grăbiți, dispăreau
repede în taxiurile înșiruite din vreme. Niciun om nu mai colora
peisajul de pe acum deprimant. Mă cufund în gânduri, întorcându-mă
dezamăgit spre casă și încercând să descopăr încă sărbătoarea prin
ferestrele caselor cu obloane colorate, închise, ca ochii adormiți ai
unor nobili încărunțiți de veacuri. În zadar. Nu mai țin bine minte
trăsăturile, temperamental personajelor lui Joyce, însă, nu știu de ce,
monotonia străzilor de secol XIX, în fantomaticul și cețosul Dublin,
începe să-mi dicteze starea de spirit al acestei seri de Ajun. Mă simt
singur și rătăcit în această lume a ei, pe care, în „îngustimea”
specific de balcanic, nu pot s-o rezonez.
Imagini și trăiri din anii mei
de mult trecuți mă cotropesc, mă ridică din angoasa-mi hulpavă: pâinea
rumenă și moale, proaspăt scoasă din cuptorul bunicii și „vopsită” bine
cu ou, entuziasmul meu la venirea primilor copii ce ne vesteau Nașterea
Mântuitorului, prima colindă cântată la fereastra mătușii Margalina,
nerăbdarea cu care așteptam părintele să vină cu icoană… Toate astea au
fost atât de demult, dar îmi sunt încă atât de vii în inimă!
Seara ajunului, în Bucovina
Încercând să-mi alung nostalgiile, un alt tablou îmi îneacă instantaneu
ochii: seara Ajunului, alături de părintele de la noi, într-un sat
bucovinean, care-și primește preotul să-i sfințească după obicei casele
cu atâta nerăbdare, încât copiii aleargă de cu zori și până seara pe
ulițele lui pentru a afla „când vine și la noi”...
... Suntem obosiți de-atâta drum. Toată ziua am bătut cărările pline de
omăt, ca nimeni să nu fie lipsit de binecuvântarea închinării la icoana
Nașterii.
Bătrânul căruțaș, ce se învoise cu bucurie să ne însoțească
în epopeea anuală a zilei de ajun, stă înfofolit în cojocu-i mițos pe
scândurica saniei, iar mustățile-i prinseseră deja promoroacă. E încă
post, iar țuica fiartă, ce tare bine i-ar mai prinde acum, trebuie încă
să aștepte. Așa e lăsat și acolo, în îndepărtatul sat de sub umbra
Putnei, nimeni nu îndrăznea să calce porunca sfântă a Bisericii.
Zăpada ni se prinsese de cizme care, oricât ar fi fost de înalte,
capitulaseră necondiționat belșugului de omăt prin care trebuia să
călcăm vârtos. Pentru mine, proaspăt intrat la seminar, se întrevedeau
pe frunte primele boabe de sudoare, dar părintele era neînduplecat:
„până-n seară trebuie, vrei-nu vrei, să terminăm”. Prindeam curaj și ne
avântam spre casele cu coșuri fumegânde, care, în ciuda frigului tocmai
bun de crăpat pietrele, așteptau cu ușile larg deschise.
Nepoți zgribuliți pe cuptor, copii cu ochii iscoditori ce-și făceau
frumos cruce înaintea icoanei pe care o sărutau sfios, bătrâni cu capul
plecat și nins de vremi, bărbați ageri și mereu preocupați să-și
rânduiască cum se cuvine familia în fața părintelui, mame cu obraji
rumeni de la căldura focului de sub plită, unde părintele punea neapărat
două bobițe de tămâie, toate acestea cântau pe corzile slăbite ale
ființei mele, într-o cheie negândită încă de suflet străin.
„Vă mulțămim c-ați venit, părinte! Tare v-am mai așteptat!”
Melodia aceasta, pe care doar puritatea lui Ciprian Porumbescu, crescut
în Țara fagilor cărunți, a încercat s-o cuprindă aievea, cântă
necontenit, spre o notă mai înaltă: ultima casă din sat, acolo unde
săniuța noastră cu veseli zurgălăi cu greu a reușit să ajungă. De mult
apusese soarele, iar ninsoarea nu mai contenea. Ajunserăm, pănă la urmă,
la finele unei zile apoteotice. Portița veche de brad, ce ne chema
nerăbdătoare să pășim pe cărarea bine măturată, ne aștepta larg
deschisă. Pășim încet, în melodie de tropar, spre tinda călduroasă a
bătrânei case locuite de moș Vasile.
Cu capul descoperit, cu lumânarea aprinsă în mână, bărbatul stă drept,
nemișcat, așteptând clipa în care părintele-l va binecuvânta. Întinde cu
grijă fuiorul de cânepă curată pe mâna preotului, își face cruce cu
neprefăcută evlavie și sărută icoana în care Maica Sfântă privește cu
dragoste la Pruncul ce se cheamă Împărat al Veacurilor. Când Moș Vasile
își ridică privirea, o lacrimă fugară îi scaldă ochii: „Vă mulțămim
c-ați venit, părinte! Tare v-am mai așteptat!” Și începe a-i spune
păsul.
Nu se cuvine a asculta, așa că intru în odaia de lângă, bătrână și
călduroasă, în care, pe masa de sub fereastră, stau merele și nucile
alese cu grijă pentru a fi dăruite copiilor și Biblia mare, roasă de
ani, singura sa mângâiere. Arunc o privire de-a lungul cămăruței: un
cuptor mare, pe care stă lungită o pisică somnoroasă, o laviță de-o
vârstă cu casa, o scoarță curată, împodobită cu flori și o căldare cu
apă. Aceasta era toată bogăția moșului, peste care, ca un nestemat de
mult preț, stă icoana Maicii Domnului cu Pruncul, împodobită cu busuioc.
Am fost în multe locuințe și palate pline de strălucire, dar nimic nu
mi s-a părut vreodată mai frumos decât această odăiță veche, în care
călcam direct pe lutul bine bătătorit și cuminte. Plecăm din ograda
moșului cu atâta pace în suflet, încât ni se pare că zburăm pe deasupra
troienelor așezate de acum binișor…
„Fetița mea va merge cândva să colinde! Acasă!”
…Pe Breslauer Straβe zăpada fusese de mult înlăturată de utilajele primăriei. Omătul nu apucase, așadar, să mi se prindă pe bocanci. Intru îngândurat în apartament. Soția mea, lângă brăduț, încearcă să surprindă bucuroasă primul gângurit al fiicei noastre de numai câteva luni.
Mă uit pe fereastră și ascult. Aș vrea ca, în această seară, urechea
mea să audă măcar un „Stille Nacht” pierdut. În clipa asta, mai hotărât
ca niciodată, îmi promit: „Fetița mea va merge cândva să colinde!
Acasă!”
În spatele geamului de termopan, Breslauer Straβe, cu lumea ei, se întinde la nesfârșit, fără punct și fără virgulă, ca o proză de Garcia Marquez.
Și dintr-o dată mi se face atât de frig…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu