Dumnezeu, pe cei care vor mantuirea cu adevarat, nu-i scapa intotdeauna cu o corabie din marea involburata de pacate a acestei vieti

Dumnezeu vrea si cauta mantuirea tuturor oamenilor. Si El ii mantuieste, pe cei care vor cu adevarat, din marea involburata de pacate a acestei vieti. Dar nu-i scapa intotdeauna cu o corabie sau intr-un port sigur si bine amenajat. El i-a promis scaparea Sfantului Pavel si tuturor celor ce calatoresc cu el si i-a scapat. I-a scapat, insa nu dimpreuna cu corabia, care a naufragiat, ci pe unii inotand, iar pe altii plutind pe scanduri si pe alte ramasite din epava corabiei (F. Ap. 27, 21-44). 

Sursa: Sfantul Ignatie Briancianinov, Faramiturile Ospatului, Ed. Renasterea, 2014, pag. 36

Faptele Apostolilor ( 27,  21-44)

Şi fiindcă nu mâncaseră de mult, Pavel, stând în mijlocul lor, le-a zis:

Trebuia, o, bărbaţilor, ca ascultându-mă pe mine, să nu fi plecat din Creta; şi n-aţi fi îndurat nici primejdia aceasta, nici paguba aceasta.  Dar acum vă îndemn să aveţi voie bună, căci nici un suflet dintre voi nu va pieri, ci numai corabia. Căci mi-a apărut în noaptea aceasta un înger al Dumnezeului, al Căruia eu sunt şi Căruia mă închin, Zicând:

Nu te teme, Pavele. Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce sunt în corabie cu tine.

De aceea, bărbaţilor, aveţi curaj, căci am încredere în Dumnezeu, că aşa va fi după cum mi s-a spus. Şi trebuie să ajungem pe o insulă.

Şi când a fost a paisprezecea noapte de când eram purtaţi încoace şi încolo pe Adriatica, pe la miezul nopţii corăbierii au presimţit că se apropie de un ţărm. Şi aruncând măsurătoarea în jos au găsit douăzeci de stânjeni şi, trecând puţin mai departe şi măsurând iarăşi, au găsit cincisprezece stânjeni. Şi temându-se ca nu cumva să nimerim pe locuri stâncoase, au aruncat patru ancore de la partea din urmă a corăbiei, şi doreau să se facă ziuă. Dar corăbierii căutau să fugă din corabie şi au coborât luntrea în mare, sub motiv că vor să întindă şi ancorele de la partea dinainte. Pavel a spus sutaşului şi ostaşilor:

Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu puteţi să scăpaţi.

Atunci ostaşii au tăiat funiile luntrei şi au lăsat-o să cadă.  Iar, până să se facă ziuă, Pavel îi ruga pe toţi să mănânce, zicându-le:

Paisprezece zile sunt azi de când n-aţi mâncat, aşteptând şi nimic gustând. De aceea, vă rog să mâncaţi, căci aceasta este spre scăparea voastră. Că nici unuia din voi un fir de păr din cap nu-i va pieri.

Şi zicând acestea şi luând pâine, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, frângând, a început să mănânce. Şi devenind toţi voioşi, au luat şi ei şi au mâncat. Şi eram în corabie, de toţi, două sute şaptezeci şi şase de suflete.  Şi săturându-se de bucate, au uşurat corabia, aruncând grâul în mare. Şi când s-a făcut ziuă, ei n-au cunoscut pământul, dar au zărit un sân de mare, având ţărm nisipos, în care voiau, dacă ar putea, să scoată corabia. Şi desfăcând ancorele, le-au lăsat în mare, slăbind totodată funiile cârmelor şi, ridicând pânza din frunte în bătaia vântului, se îndreptau spre ţărm. Şi căzând pe un dâmb de nisip au înţepenit corabia şi partea dinainte, înfigându-se, stătea neclintită, iar partea dinapoi se sfărâma de puterea valurilor. Iar ostaşii au făcut sfat să omoare pe cei legaţi, ca să nu scape vreunul, înotând. Dar sutaşul, voind să ferească pe Pavel, i-a împiedicat de la gândul lor şi a poruncit ca aceia care pot să înoate, aruncându-se cei dintâi, să iasă la uscat; Iar ceilalţi, care pe scânduri, care pe câte ceva de la corabie. Şi aşa au ajuns cu toţii să scape, la uscat.

Parintele Iustin Parvu:

Acuma se pune problema mantuirii, dupa mine, nu in masa, problema se pune a mantuirii individuale. Vrei sa te mantuiesti? Trebuie sa treci barajul de artilerie - cum exista metoda aceasta de razboi a individului, sa treaca printr-un baraj de artilerie. Acolo n-ai comandant de grupa, nici de pluton, nici de companie. Singurul lucru e lopata, arma ta. Asa te strecori, printre proiectilele care cad in dreapta si-n stanga, dar tot trebuie sa patrunzi acest zid de foc. Si asa se strecoara si crestinul la ora aceasta. Vrei sa te mantuiesti, trebuie sa-ti iei de unul singur viata [in primire], sa ti-o orientezi de asa natura, ca au venit vremuri cand nu mai ai comandant si atunci trebuie sa rezistam, sa ne rugam sa ne lumineze harul Domnului, si asa, privind in urma [randurilor de] martiri si mucenici, punem si noi aicea, o mica jertfa la viitorul istoric. Daca astept astazi, de pilda, sfaturi sau metode, e greu. 

Sursa si continuarea la: Parintele Iustin Parvu: "acuma se pune problema mantuirii, nu in masa, problema se pune a mantuirii individuale"

 

PS Ignatie Mureseanul: "Colindele, Crăciunul stârnesc în noi setea după nevinovat, fiindcă se naşte Nevinovăţia însăşi". Divino-umaul este supus astazi la cele mai grave si cutremuratoare atentate.

În căutarea duhului pierdut al Crăciunului

  „Dumnezeu S-a îmbrăcat în firea umană ca, venind între noi, să ne învețe și, învățând, să ne arate acele lucruri pe care noi nu le putem vedea” (Sfântul Ioan Hrisostom)

Paradoxul şi misterul Întrupării

Naşterea lui Hristos este, prin excelenţă, un eveniment teologic împrejmuit de taină şi paradox. Taina întotdeauna inaugurează paradoxul, ambele fiind prinse în copcia uimirii şi a minunării. Taina şi paradoxul capată viaţă doar în uimire şi minunare. Întruparea cuprinde în sine această uimire şi minunare.

E o taină cum Fiul lui Dumnezeu Se înomeneşte, „sfâşie” Cerurile şi vine să-şi asume condiţia precară şi efemeră de om. Mintea greu poate accede la un asemenea mister, care poate deveni sondabil – în măsura capacităţilor şi limitărilor umane – doar prin credinţă.

De obicei, suntem familiarizaţi cu un Dumnezeu învăluit, înfăşurat doar în  ceea ce generic numim spirit. Coborârea Lui în materialitate ne descumpăneşte. Răstoarnă schemele noastre mentale, culturale şi, de ce nu, religioase. Impulsul logicii umane ar spune: materia este materie şi spiritul este spirit. Odata cu evenimentul Naşterii lui Dumnezeu existenţa capătă o altă direcție. Spiritul e pătruns de materie şi materia de spirit. E ceea ce frumos se numeşte, în limbaj teologic, taina divino-umanităţii, taina cerului şi a pământului.

Dumnezeu se face om, adică materie, ca acesta (omul) să se smulgă din carcera strâmtă a materialismului, pentru a ajunge materie spiritualizată, materialitate. Materia este, realmente, spiritualizată. Naşterea lui Hristos imprimă la modul ontologic în materie mai mult spirit, mai multă dragoste şi mai multă lumină. Ce taină uimitoare! Materia devine spirit şi spiritul materie, fără ca spiritul să-şi piardă caracterul de spirit şi materia de materie. Minunat paradox!

Deschiderea unei secții de Studii Islamice in cadrul Facultății de Teologie a Universității Aristotel din Salonic a provocat proteste ale călugărilor athoniti

Deschiderea unei secții de Studii Islamice în cadrul Facultății de Teologie a Universității Aristotel din Salonic a provocat proteste ale mai multor călugări din Muntele Athos. Starețul mănăstirii de Cutlumuș, Arhimandritul Christodoulos, și-a exprimat temerile că secția numita studii devine "mai devreme sau mai târziu un cămin al fanatismului islamic". 

"Nu trebuie să alunecăm în intoleranță religioasă", a declarat starețul, dar "în același timp, trebuie să fim mai puțin naivi în relațiile noastre cu liderii altor religii și ideologii. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o perioadă în care statul nu garantează apărarea identității spirituale a țării noastre". 

La rândul său, comunitatea Mănăstirii Filoteu califica inițiativa autorităților elene, în legătură cu deschiderea secțiunii, [ca fiind]:

"inacceptabilă, ilegală, trădătoare fata de Ortodoxie și Patrie, criminală cu privire la oameni".

Comunitatea Mănăstirii Karakalou a primit vestea "cu uimire și consternare  (...)".

"Facultatea de Teologie a fost creată ca un centru exclusiv ortodox ... Ce are în comun lumina și întunericul, adevărul și eroarea? Cum putem în aceeași facultate sa învățăm Sfânta Evanghelie și Coranul?" 

Călugării de la [Manastirea] Karakalou consideră că astfel de decizii ale statului,

"duc la alterarea sentiment religios, la pierderea identității culturale și naționale". 

În încheierea mesajului lor, călugării de la [Manastirea] Karakalou subliniază că inițiativa statului este în mod particular nepotrivită în condițiile actuale, în timp ce 

"frații noștri creștini din Siria și din alte țări ale Orientului se confruntă cu o persecuție violentă din partea islamiștilor". 

Dicheiul [superiorul/șeful] Schitului Sfântului Andrei, Arhimandritul Efrem, precum și un număr de eremiți athoniți, de asemenea, s-au pronunțat împotriva deschiderii secțiunii de studii islamice la Facultatea de Teologie din Salonic. 

Traducere dupa Orthodoxie. com, L’ouverture d’une section d’études islamiques à l’Université de Thessalonique provoque les protestations de moines athonites

Arhimandritul Efrem Vatopedinul: "Dumnezeu nu Se lasa nemarturisit pe Sine nicaieri, nicodata"

Fragmente din omilia arhimandritului Efrem, Egumenul sfintei și marii Mănăstiri Vatopedi din Muntele Athos, rostită în Centrul de Artă și Găzduire Elaion Loft din Atena, luni 15 aprilie 2013

• Omului trebuie sa guste dulceata Harului, si cat de mult se nedreptateste omul pe sine atunci cand nu incearca sa gaseasca aceasta dulceata a Harului!

• Pentru a putea sa devenim deplini, pentru a putea sa ne gasim pe noi insine, pentru a putea sa fim desavarsiti, trebuie sa-L gasim pe Hristos.

• Trebuie sa invatam toti sa avem o comuniune neincetata cu Hristos. Si vom izbuti in aceasta prin rugaciune.

• Nadejdea in Dumnezeu nu este o fantezie psihologica. Nadejdea este o lucrare a Harului care iti certifica, prin credinta in Dumnezeu, faptul ca El este "Cel Ce poate sa mantuiasca"

• Omul care incepe sa respire Harul lui Dumnezeu, primul lucru pe care si-l doreste este pocainta. Trebuie sa avem pocainta, iar pocainta, fratii mei, nu este un sentiment de regret: "Stii, nu am facut bine". Pocainta este o stare neincetata a vietii noastre pentru ca ne-am facut vinovati inaintea lui Dumnezeu. Si chiar aceasta pocainta este o taina si o minune. Nu te conduce spre melancolie, nu te conduce spre deznadejde, nu te conduce spre pesimism, ci te calauzeste spre nadejde si spre bucurie.

• "Daca ai vazut vreun om care are pretentii de la altii, si nu de la sine, sa stii ca acela este vatamat". Adica este bolnav duhovncieste.

Ma bucur ca sunt cu dumneavoastra si ca asa a randuit Pronia dumnezeiasca. Dupa ceva timp unii va veti aminti de sinaxele pe care le organizam intr-un alt loc - domnul Fivos stie-, si dupa o intrerupere neasteptata, dar intamplata, am revenit iarasi in acest loc. Si este un bun prilej de a va vedea, sa va spunem cateva cuvinte, sa va spunem ca in Sfantul Munte, unde suntem noi, ne gandim la dumneavoastra. Si, atunci cand spunem ca ne gandim la dumneavoasta, nu ne referim asa, cum fac unii: "Sti, Parinte, sa te gandesti la mine!". Stiti, este la moda acum. In loc sa spuna: "sa te rogi pentru mine", spune "sa te gandesti la mine". Este o expresie europeeana aceasta. Eu, cand spun: "ne gandim la dumneavoastra", ma refer la faptul ca, atunci cand un monah se gandeste la cineva, nu inseamna ca se gandeste pur si simplu la el. Caci, ce folos avem daca se gandesc la noi un milion de oameni? Niciunul! Dar, daca se roaga pentru noi un milion de oameni, atunci cu siguranta ne folosim. De aceea si noi, acolo unde suntem, sa stiti ca ne pasa de dumneavoastra, ne doare pentru aceasta situatie care exista.

Cu totii locuim in Grecia si in Cipru. Din pacate, se extinde aceasta incercare, care, fara indoiala, este inaintea ochilor nostri. Si, fara indoiala, ne gandim la poporul nostru, care poate sa aiba dificultati, poate ca se afla intr-o pozitie dificila. Dar, intotdeauna stim, si din experienta pe deasupra, ca Dumnezeu nu ne paraseste. [...] In Sfantul Munte, nu va ascund faptul ca, Parintii se roaga cu multa durere, se roaga pentru incercarile care stau in fata noastra, care, poate, vor veni in viitor. Si s-a dovedit ca harul Duhului Sfant este intotdeauna cu noi. S-a dovedit ca suntem madulare ale Bisericii care de multe ori suntem in nepasare, iar cel dintai care se afla in nepasare sunt eu, dar, cu toate acestea, mila lui Dumnezeu este intotdeauna cu noi. Poate ca nu suntem consecventi in viata Bisericii, dar imi vine in minte, Preasfintite, o rugaciune pe care o citim la Rusalii, in care spune, acolo, acel sfant imnograf: "Tie Unuia am gresit, dar intru Tine Unul credem". Este mare aceasta indrazneala a sfantului imnograf, care fara indoiala ne reprezinta pe noi toti. In tot cazul, cred ca fiecare dintre noi are o simtire duhovniceasca si cred ca ceva facem. Si trebuie, in orice caz, porinind de la acest "ceva", sa inaintam si sa face ceva mai bun. 

Mai inainte ma aflam in locul in care am fost gazduit si ma intreaba cineva care se afla cu mine: "Despre ce vei vorbi?". Ii raspund ca nici eu nu stiu despre ce voi vorbi. Ceea ce ma va lumina Dumnezeu. Si, vin aici, si vad ca ne aflam in Postul Mare, ca este Sfantul Ioan Scararul, pe care l-am sarbatorit ieri. Imi amintesc de vrednicul de pomenire, staretul nostru, care ne spunea ca Sfantul Ioan Scararul ne ofera harta regulamentara a monahismului si a vietii duhovnicesti. Nu stiu daca ati citit, daca ati auzit despre Sfantul Ioan Scararul, despre "Scara". Si chiar in manastirea de care vorbeam, ma intreaba [odata cineva]: "De ce il sarbatoreste Biserica pe Sfantul Ioan Scararul de doua ori pe an?". Ii raspund ca Biserica nu-l sarbatoreste pentru simplu fapt ca este autorul "Scarii" - si multi altii sunt autori, si contemporani si de demult, si cei ce au trait cu multe veacuri inainte, dar pe care nu-i sarbatoreste Biserica. Sfantul Ioan  - si va indemn sa rasfoiti "Scara", sa o citit si sa o cercetati cu de-amanuntul. Sfantul Ioan nu este un simplu autor, ci este un autor al propriei sale experiente. Si are o mare importanta atat cuvantul, cat si scrierea care sunt nascute din experienta.

Si multi oameni astazi, cu toate ca este aceasta criza economica cu care toti ne confruntam, si in ciuda tuturor greutatilor, ceea ce noi intampinam in Sfantul Munte este faptul ca vin foarte multi pelerini. Iar la noi, la Vatopedi, pentru ca avem o "faima", stiti asta, am devenit "celebri", vine foarte multa lume. Si de multe ori am intampinat dificultati datorita gazduirii, si le spunem sa vina saptamana viitoare. Si nu le place acest lucru, deoarece spun: "acum avem liber, acum am stabilit sa facem asta, acum avem bilet". Si ne pun intr-o situatie dificila. Iar motivul pentru care vin oamenii in Sfantul Munte... cu toate ca este criza economica, pentru ca, dupa cum stiti, costa ceva astazi ca cineva sa vina din Atena, de exemplu, in Sfantul Munte, este nevoie si de efort, si de timp, dar si de bani. Si sa stiti ca lumea care vine acolo, nu vine pur si simplu pentru a vedea frumusetea naturii, ci frumusetea odoarelor Sfantului Munte. Cu toate ca unii vin acolo si prima lor grija este sa vada odoarele, sa vada "muzeul" - dupa cum il numesc ei. Noi ii spunem oarecum diferit, il numim schevofylakion. Alaltaieri a venit cineva si mi-a spus: "am venit luna trecuta, si nu erai aici, si nu am vazut odoarele, si am spus pacat de banii pe care i-am dat pe vapor, ca sa ajung in Munte". Ii raspund: "nu trebuie sa spui, asa: "pacat de banii de vapor", pentru ca nu sunt [importante] numai odoarele, icoanele si manuscrisele care se afla in muzeu, ci cred ca Sfantul Munte are si alte multe odoare sa arate. Iar mai intai de toate, primele odoare sunt sfintele moaste". Credeti ca este intamplator faptul ca in Sfantul Munte exista randuiala ca, in timpul Pavecernitei, sa se scoata si sa se puna inaintea pelerinilor sfintele moaste? Aceasta este o randuiala vechie pe care o savarseau vechii aghioriti si pe care o continualm si noi. De ce credeti ca facem asta? Pentru a le spune pelerinilor, printr-un mod empiric, printr-un mod palpabil, faptul ca Sfantul Munte ese un loc al vietii bazate pe experienta. Iar roadele Sfantului Munte sunt acelea pe care le produce Biserica. Si, asa cum imi spunea un parinte aghiorit candva: "Ce este, copilul meu, Biserica, daca nu o fabrica care produce sfinte moaste?". Si chair asta este Biserica. De aceea si noi, acolo, in Sfantul Munte, incercam sa punem inainte cele pe care le-am preluat. Si ceea ce pune inainte Sfantul Munte, si cred ca acest lucru il simtim toti, este rugaciunea parintilor aghioriti. Iar odoarele Sfantului Munte nu sunt numai icoanele, manuscrisele si pergamentele, care se afla in numar mare, si pe care, din fericire, monahii le-au pastrat ca pe lumina ochilor, ci, odoarele Sfantului Munte sunt acei monahi necunoscuti, anonimi, cei mai multi dintre ei care nu se arata, care, cu manile ridicate, se roaga pentru intreaga lume. Si chair astazi, in acest moment, este nevoie de multe rugaciuni, deoarece cum se va mantui altfel neamul nostru, cum se va mantui viata noastra, cum vom inainta si vom propasi noi?

Si sa stiti ca nu trebuie sa asteptam de la oameni. Cel Care ne va mantui, Cel Care ne mantuieste, Cel Care este aproape de noi, Cel Care este impreuna cu noi, este Hristos. 

Cineva a venit in Sfantul Munte. L-a trimis un oarecare sa ma vada, pentru ca, asa cum v-am spus, am si o "faima" acum, in fine... Acest tata, care, intr-adevar, era vrednic de mila, a venit acolo deoarece fiul lui... Avea un baiat si o fata. Stiti, este la moda acum. Cei mai multi fac doi copii si se opresc, nu mai fac alti copii. Asadar, copilul sau era un elev eminent si, intr-o dupa-amiaza frumoasa - era clasa a treia de liceu-, termina orele si, ce credeti ca face? Se duce in blocul vecin si se arunca de la etajul sase si se sinucide. Imaginati-va acum pe tatal lui, care era pe dinafara Bisericii, la fel si mama lui! Nu aveau nici o legatura cu Biserica. Erau botezati si atat. Asadar, a venit sa ma vada, si tinea ceva ca niste hartii la subrat. Il intreb: "ce sunt acestea?". Mi le scoate asa, intr-o randuiala, mi le pune in fata mea, si imi spune: "acestea le-au scris despre fiul meu dupa moartea lui". Le-au scris intr-un periodic local si chiar intr-unul era fotografiata camera acestui copil, care avea computer - desigur, aceasta este primul lucru-, avea ceva, asa, dupa cum am vazut in fotografie, cantareti pe motor si altele, incat peretele era plin, iar jurnalistul scrisese deasupra fotografiei camerei lui cu litere albe: "Nimic nu-i lipsea!". L-am privit, si m-am uitat la fotografie, si i-am zis: "jurnalistul nu spune adevarul". "De ce? Cumva sunt eu de vina cu ceva?" - imi spune sarmanul. "Totusi ii lipseste ceva filului tau". "Ce ii lipsea?". Ii raspund: "Hristos". Atunci au inceput sa curga doua lacrimi din ochii lui, dupa care mi-a spus: "Gheronda, de multe ori discutam cu fiul meu despre filosofie. Si imi spunea: <Tata, exista atatea necazuri in viata noastra, merita sa traim? Eu observ ca o mare parte din timpul omului este marcat de suferinta. Merita sa traiasca?> Iar eu ii spuneam diferite lucruri, dar, in final, nu-l satisfaceam. Iar, daca eu insumi as fi avut o educatie crestina si i-as fi dat-o fiului meu, nu s-ar fi ajuns la acest rezultat".   

Si, intr-adevar, fratii mei, astazi oamenii lucreaza, astazi avanseaza, astazi studiile sunt ieftine. Se depun eforturi pentru a studia in Anglia, sa se duca colo-colo, si asta cu usurinta. Iar noi ne bucuram ca studiaza copiii nostri, dar daca nu le dam pe Hristos, studiile nu le folosesc. Sa nu credeti ca folosesc atat de mult. Pentru ca acest copil, la fel ca multi altii astazi, simt acest "gol".  A venit un episcop, recent, la manastirea noastra, si ne-a spus ca in mitropolia sa, care are aproximativ 400.000 de credinciosi s-au sinucis, anul trecut, 18 oameni. Si acum a venit vremea in care trebuie sa dovedim, fratii mei, ca suntem crestini, trebuie sa dovedim ca avem harul lui Dumnezeu, si ca pe drept cuvant putem fi partasi acestei energii dumnezeiesti. [...]

Ma aflam intr-un birou si a venit o fata acolo si imi spune: "Sti, a murit barbatul meu. A murit subit". Si ma uitam la ea, sarmana, cata durere avea in suflet. Si i-am spus: "Trebuie sa privesti subiectul acesta din punct de vedere duhovnicesc". I-am spus cateva cuvinte. I-am spus: "fata mea, este o taina cum vine omul in aceasta viata, si tot o taina este si cum pleaca omul din aceasta viata, si cand pleaca. Nu exista "de ce?".

Si chiar in acest moment imi amintesc de o alta fata, care m-a intalnit la Metocul nostru din Xanthi, care mi-a spus: "Gheronda, am facut un mare pacat. A murit tatal meu la varsta de 60 de ani si, cand au adus sicriul acasa, eu, din impotrivire, am spart, in fata intregii lumi, icoana lui Hristos". Si aceasta sarmana a venit asa, cu lacrimi in ochi ca sa mi-o spuna, si ei i-am zis: "Fata mea, nu este de vina Hristos pentru ca a murit tatal tau. Acestea sunt de netalcuit".

De multe ori spunem, dintr-o buna dispozitie, "De ce asta? De ce sa sufere cutare? De ce sa sufere acest copil mic?". Insa noi suntem "miopi", fratii mei! Nu vedem departe. In vreme ce viata omului - dupa cum spunea vrednicul de pomenire, staretul nostru Porfirie-, "nu se termina niciodata!". Moartea noastra nu este sfarsitul nostru. Pur si simplu este mutarea noastra. De aceea omul este nemuritor. 

Iar acest tata, imi spune: "Au venit cativa psihologi acasa la mine, pe care i-au trimis anumiti cunoscuti de-ai mei, pentru a ne spune cuvinte de mangaiere. Si mi-au spus: Si asa mai departe". Si-i raspunde mama, psihologului: "copilul meu, ne-au mai ramas picioarele ca sa stam". Desigur, atunci cand psihologii sunt crestini mai ales, pot sa ajute pana la un punct. Insa psihologul nu poate sa ia aceasta suferinta. Pentru ca exact in acest moment, in special in acest moment, omul are nevoie de calea duhovniceasca. Trebuie sa se gaseasca omul duhovnicesc pentru a-l ajuta sa simta harul lui Dumnezeu. Deoarece, cred ca in aceasta clipa omul vrea sa se impartaseasa in mod special de dumnezeiescul Har.

Si chiar ieri, le spuneam Parintilor acolo, la manastire, unde vorbeam, cat de mult ne accentua vrednicul de pomenire, staretul nostru, faptul ca sufletul omului trebuie sa guste dulceata Harului, si cat de mult se nedreptateste omul pe sine atunci cand nu incearca sa gaseasca aceasta dulceata a Harului.

Vedeti ca acum intampinam diverse primejdii, nelinisti. Vedeti - noi oamenii-, acum e noapte si pana dimineata nu stim ce putem auzi, nu stim cu ce anume vom da piept, insa omul, dupa cum spune Gherontikonul - o carte frumoasa pe care va indemn sa o cititi; acolo vorbeste despre monahi, dar, prin extensie, este valabil pentru fiecare om. Nu exista duhovnicie mireneasca si duhovnicie monahiceasca. "Chiar de-ar fi sa se lipeasca cerul de pamant - spune acolo-, monahul este intr-o stare de pace". De ce credeti? Asta nu inseamna ca monahul este nesimtitor. Nu! Ci nadajduieste in harul Duhului Sfant. De aceea si Biserica noastra cheama fiecare madular al ei sa-si vada sinele, sa-si vada inima sa, sa-si vada pe cele dinlauntru, sa vedem ce avem inlauntrul nostru, sa vedem ce ne face vinovati.

Si sa stiti ca izvorul raului nu ese omul de langa noi. De multe ori spunem, "stiti, m-a mahnit cutare". Si mi-l amintesc pe staretul nostru, care zicea: "Faptul ca un om sa fie mahnit de pe urma altui om este o dovada a slabiciunii duhovnicesti". Doar un singur lucru trebuie sa ne provoace mahnire: sinele nostru. Niciodata sa nu spuna omul: "Stiti, sunt mahnit din cauza cuiva". In "Scara", de care v-am amintit mai inainte, a Sfantului Ioan, atunci cand citeste cineva "Scara", il intalneste pe acest om luminat, pe acest om sfintit, pe Ioan, care era egumenul manastirii Sinai. Primul lucru pe care omul trebuie sa-l vada, sa-l valorifice si asupra caruia trebuie sa se concentreze este sinele sau. Si de multe ori, trebuie sa spunem ca problema nu este omul de langa noi, nu este colegul meu, nu este mai marele meu, ci eu sunt. De aceea Parintii ziceau "arunca vina asupra ta si indura ispita pana la ultima suflare". Si noi, fratii mei, pentru a putea sa devenim deplini, pentru a putea sa ne gasim pe noi insine, pentru a putea sa fim desavarsiti, trebuie sa-L gasim pe Hristos.

Iar acest tanar care s-a aruncat de la etajul 6, a facut asta pentru ca era confuz, era, din punct de vedere duhovnicesc, ametit. Si asta pentru ca ii lipsea exact aceasta masura, aceasta cale, aceasta tamaduire. Iar Biserica pune inainte exact aceasta mare comoara si trebuie sa fim mandri ca suntem ortodocsi si ca suntem rodul invataturii ortodoxe. Pentru ca asta este Biserica, este "Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca" si din Ea ne hranim.

Alaltaieri am praznuit Bunavestie si Privegherea a durat 18 ore. Si imi spune cineva care, desigur a stat putin, iar apoi a venit la Sfanta Liturghie, dupa Vohodul Mic - era obosit si nici nu era obisnuit omul-: "Gheronda, nu ati obosit 18 ore?". Ii spun: "dragul meu, a zburat timpul ca si cum ar fi fost o jumatate de ora". "Este posibil asa ceva?" - imi spune. Ii raspund: "Dragul meu, pruncul in pantecele mamei nu se plictiseste niciodata, deoarece se hraneste, iar monahul, in timpul privegherilor lungi chiar se hraneste, chiar dobandeste aceasta hrana de nedescris, de netalcuit, care este aceasta dulceata a Duhului Sfant". Si de multe ori oamenii care nu au fost educati in duhul vietii duhovnicesti - ii urmarersc de multe ori-, pot sa faca treburi grele: sa taie piatra, si o fac, si obosesc, asuda. Insa, in biserica nu pot sa stea decat 10 minute. De ce? Pentru ca nu au fost educati in duhul comuniunii intelegatoare cu Hristos. Si, ceea ce accentueaza si Sfantul Ioan in "Scara", care este si pozitia tuturor Sfintilor Parinti, este aceea ca trebuie sa invatam toti sa avem o comuniune neincetata cu Hristos. Si vom izbuti in aceasta prin rugaciune. Prin rugaciune! Trebuie sa invatam sa ne rugam.

Vad de multe ori, si chiar ma intristez pentru faptul ca oamenii pot sa acorde multe ore internetului. Intra acolo si "pasc". Mi-a adus un tata, acum cand a fost vacanta de Craciun, pe copilul sau, care era in clasa a doua la liceu. Imi spune: "Gheronda, nu mai stiu ce sa-i facem. Sta zilnic 17 ore pe internet". Ii raspund: "Copilul meu, 17 ore?". Ce credeti ca-mi raspunde? "Trece timpul, fara sa-mi dau seama". Si sta acolo concentrat. Si il intreb: "Ce faci acolo?". "Ma joc, ma uit pe acolo, pe dincolo..." De ce? Nu pentru ca este ceva rau computerul sau internetul, ne servesc la multe lucruri. Eu, desigur, nu stiu sa fac nimic la calculator, nici macar sa tastez - nu am invatat dinadins. Trebuie insa sa invatam sa comunicam cu Dumnezeu. Si, din pacate, tinerii nostrii, nu stiu despre aceasta comuniune cu Dumnezeu. Iar astazi, tema sfinteniei pare ceva pitoresc, ceva pitoresc pare a fi. Deoarece nu le-am explicat. Prima scoala sunt parintii, dar, cu toate acestea, parintii nu le ofera aceasta educatie.

A venit o mama si mi l-a adus pe copilul ei odata, aici, in Atena, care era un pierde-vara, sarmanul. A venit si in Sfantul Munte s.a.m.d. Si incepuse sa o apuce pe calea Bisericii. Mama lui suferea ca este habotnic acum. Pe de o parte imi spune: "Gheronda, este un pierde-vara, te rog sa-l ajuti", iar pe de alta spune ca "e habotnic, si sa aiba o masura, pentru ca aceasta habotnicie...". Nu este asa! Si la urma urmei, sa-l lasam pe acest tanar si-l va lumina Dumnezeu sa intre in randuiala undeva, unde va gasi Harul lui Dumnezeu si va gasi si ce va face in viata lui... De multe ori, vedeti, si noi parintii le-o luam inainte, si vrem ca fii nostri sa faca ceea ce noi vrem de fapt, in vreme ce aceasta este o gresala, pentru ca nu-i oferim aceasta libertate copilului nostru de a-i recunoaste personalitatea, de a tine seama de el si a-l respecta, pentru ca nu am invatat despre libertatea cea intru Hristos.

Si cred ca atunci cand omul este in Biserica respira harul Bisericii prin Tainele Bisericii. Si este mare lucru ca omul sa primeasca Sfintele Taine, este mare lucru ca omul sa vina la Sfanta Liturghie. L-am intrebat pe cineva acolo, in Sfantul Munte: "Mergi la biserica?". "Merg si aprind o lumanare in momentele in care nu este nimeni. Stau cinci minute si apoi plec. Iar acest lucru ma satisface si nu vreau nimic altceva". Ii raspund: "Copilul meu, in cinci minute in care te afli in Biserica, poti sa parcurgi Sfanta Liturghie? Poti sa participi la Sfanta Liturghie? Poti sa te impartasesti?". Imi zice: "Pe mine ma odihneste acea liniste de acolo". Acesta este un romantism. Nu este aceasta atitudine corecta. Acest copil spune aceasta nu pentru ca este de rea credinta, ci este asa pentru ca nu a aflat adevaratul sens al luptei duhovnicesti. Iar noi trebuie sa gasim exact aceasta apa curgatoare, aceasta cale, pentru ca sufletul nostru sa se sature de Harul lui Dumnezeu. Trebuie sa aflam sensul Sfintelor Taine ale Bisericii.

Trebuie sa invete copilul sa se spovedeasca. Cand i-am spus unuia ca un copil trebuie sa se spovedeasca de la 6 ani, mi-a raspuns: "ce a facut?", imi spune. "Si el are pacatele lui. Atunci cand vrea un joc si te ameteste, plange, si daca nu i-l cumperi, vine langa tine si te preseaza incontinuu... Acesta este pacat." Desigur, bine ar fi sa avem pacatele acestui copil, dar nici el nu inceteaza sa se afle in starea de pacatosenie. Stiti cat de important este acest lucru! Imi amintesc de parintele Efrem Katunachiotul, care a spus odata: "Dragul meu, chair si o singura data sa fi venit copilul sub epitrahilul preotului, in cele din urma, il va lua Hristos". Este mare lucru sa invete copilul sa se spovedeasca. Dar cum va invata copilul sa se spovedeasca? Daca se spovedeste parintele lui, mama lui, tatal lui. De aceea este mare lucru.

Noi traim intr-o tara ortodoxa si, dupa cum v-am spus, noi, Parintii aghioriti, gazduim oameni din celelalte tari ortodoxe care au iesit de sub cortina de fier a comunismului si ne vorbesc despre traumele lor si cat de scump platesc pana astazi aceasta prigoana a Bisericii si aceasta zdrobire a Bisericii. Iar noi, prin Harul lui Dumnezeu, cu toate ca au existat atatea, vedeti, nu a guvernat ateismul in Grecia. Si aceasta a fost un dar aparte al lui Dumnezeu. Iar noi trebuie sa stam tari si sa inaintam, si trebuie, in orice caz, sa-L gasim pe Hristos. Si-L vom gasi in Biserica pe Hristos Cel Viu.

Nu imi place, stiti, unii spun, cutare rasofor, cutare preot, cutare monah, stiu eu, ne-a smintit. Mai copile, si acesta tot om este! Este respinsa stiinta medicala din cauza faptului ca exista cativa doctori rai? Nu este respina. Nu este respinsa Sfanta Biserica a lui Hristos. Intotdeauna Biserica lui Hristos are oameni evlaviosi, ii are pe ai Sai, Dumnezeu. Dumnezeu nu Se lasa nemarturisit pe Sine nicaieri, nicodata. De aceea trebuie sa incercam sa gasim un duhovnic bun. Trebuie sa incercam! Vedeti, alaltaieri, a venit cineva acolo si imi spune: "Stii, am probleme cu ochiul meu si mi-au spus sa merg in Telaviv, mi-au spus sa merg in Germania, si tot intreb...". "Ce sa-ti spun, intreaba ca sa gasesti un doctor bun la care sa te duci". Si ma gandeam in sinea mea, si mi-am spus: pentru ochiul meu, pentru care, in orice caz, bine face omul ca merge la doctor, pentru ca il doare ochiul sa mearga la doctor ca sa se vindece. Dar nu se va "inchide" odata si-odata? Se va inchide intr-un fel sau altul. Dar bine face ca se ingrijeste de sanatatea lui. Insa, pentru nevoia duhovncieasca, avem o astfel de grija pentru a gasi doctorul potrivit? Si, de multe ori nu depunem un astfel de efort pentru ca nu avem o ierarhie corecta a valorilor si o evaluare corecta. De aceea, cand are omul viata in el, fratii mei? Atunci cand exista Hristos, Care Insusi a spus: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14, 6). Iar astazi, nu va ascund, la aeroport unde tot plecau si veneau, vad cativa tineri care, din cate se vedea, plecau undeva. Si m-am intristat in sinea mea cand i-am vazut ca sunt morti duhovniceste. Nu aveau nimic duhovniceste inlauntrul lor. Si spun ca acesti copii in permanenta rad, vorbesc vrute si nevrute fara vreun continut duhovnicesc. De ce? Pentru ca in casa lor nu au auzit, poate, sau nu au vazut, sau nu au fost educati in acest sens. De aceea, sa stii ca trebuie sa intram intr-o stare de alerta duhovniceasca.

Astazi, statul trece printr-o incercare, insa puterea care il va ajuta va fi puterea Harului. Imi amintesc ca bunica mea spunea - si ma folosesc de aceasta chiar si acum cand sunt monah- "Cel ce-L tine pe Dumnezeu, copilul meu, nu pierde nicodata!". Si nu o spunea asa, pur si simplu, dintr-un motiv filosofic, ci pentru ca traia, chiar daca nu stia literele, traia harul lui Dumnezeu si nadajduia in El. Deoarece nadejdea in Dumnezeu nu este o fantezie psihologica. Nadejdea este o lucrare a Harului care iti certifica, prin credinta in Dumnezeu, faptul ca El este "Cel Ce poate sa mantuiasca". Si aceasta o traiesti inlauntrul tau, si esti sigur de asta, si te afli intr-o stare de pace, capabil de a trece prin necazuri.

De multe ori viziunea noastra este deformata. Alaltaieri la manastire suna telefonul. Am mai spus-o si altadata si o mai spun. Suna telefonul si, din cate se vedea, responsabilul lipsea, iar eu treceam pe-acolo; veneam la birouri. De douazeci de ori sunase telefonul si m-am gandit in sinea mea, "Dumnezeul meu, poate o fi ceva urgent, ia sa raspund eu!". Era o doamna care mi-a spus: "Il vreau pe staret". Ii raspund: "Staretul este ocupat, nu-i poti vorbi". "Va rog, este urgent!".  "Ce-aveti de spus? Ii voi transmite". "Nu! Il vreau pe el in persoana ca sa ma inteleaga, Parinte", imi spune. "Spuneti-mi doamna mea, ce doriti?". "Vreau sa-l intrebi - bineinteles, asata dupa ce am dus cu ea munca de lamurire zece minute la telefon-, daca fata mea va intra la facultate". Ii spun si eu: "doamna mea, aici nu este Oracolul din Delfi. Aici este manastire. De ce nu imi spui sa-i transmit staretului si parintilor sa se roage pentru ca fata ta sa fie admisa?". "Stii, Parinte, deoarece este foarte stresata. Iar daca ii va spune staretul ca va fi admisa, nu va mai fi". "Daca se va ruga, nu va mai fi stresata. Isi va lasa viata in mainile lui Dumnezeu si nu va mai fi stresata". Vedeti ca, de multe ori, parerile noastre sunt vatamate, sunt bolnave.  

De multe ori primim scrisori. Vrem sa va spunem ca noi, la manastire, Preasfintite, raspundem la scrisorile pe care ni le trimit [oamenii] si care depasesc doua sute de mii pe an. Lumea isi spune durerea, cere diferite uleiuri de la candele, panglici de langa braul Maicii Domnului si asa mai departe. Iata ce scriu in scrisori: "Rugati-va ca fiul meu sa-si gaseasca un loc de munca", "rugati-va ca sotul meu sa nu-si piarda locul de munca". Desigur, sunt bune acestea pe care le cer, pentru ca sunt nelinistiti. Rar gasesti mesajul: "Rugati-va ca Dumnezeu sa-mi dea pocainta", "Rugati-va lui Dumnezeu sa-mi dea sanatate pentru a putea sa ma nevoiesc pentru sufletul meu". Rar le gasesti. Si acum, ai sa-mi spui ca toate celelalte sunt gresite? Nu sunt gresite. Dar nu sunt numai acestea.

De aceea, omul care incepe sa respire Harul lui Dumnezeu, primul lucru pe care si-l doreste este pocainta. Trebuie sa avem pocainta, iar pocainta, fratii mei, nu este un sentiment de regret: "Stii, nu am facut bine". Pocainta este o stare neincetata a vietii noastre pentru ca ne-am facut vinovati inaintea lui Dumnezeu. Si chiar aceasta pocainta este o taina si o minune. Nu te conduce spre melancolie, nu te conduce spre deznadejde, nu te conduce spre pesimism, ci te calauzeste spre nadejde si spre bucurie. De aceea, vedeti, Sfintii Parinti, au numit intristarea cea dupa Dumnezeu "intristarea pricinuitoare de bucure". Este important ceea ce va spun. De aceea spune Sfantul Ioan in "Scara" ca "ziua in care nu ai simtit intristarea cea dupa Dumnezeu, sa o consideri pierduta". De ce? Pentru ca Sfantul Ioan vrea sa jelim? Nu! Nu este vorba de acele jeliri care ne sunt provocate de problemele lumesti. Trebuie ca omul sa inteleaga ce a facut Dumnezeu pentru noi si cum noi nu i-am raspuns cu aceeasi masura. Cum cerem de la Dumnezeu incontinuu, ca unul Ce este Tatal nostru, nu ca sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca conform lucrarilor noastre. Nu! Insusi ne-a spus "Cand veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: >". Asa trebuie sa traiasca omul si atunci va exista o mare virtute care este smerenia.

Si sa nu uitam, fratii mei, atunci cand Hristos a deschis inima atator ucenici de-ai Lui, si este una din rarele dati in care Hrisots le-a spus cele din adancul sufletului Sau, in timp ce ucenicii Sai se tot intrebau "Invatatorul nostru este Acesta pe Care Il vedem ca inviat-a mortii, Il vedem ca umbla pe mare, il vedem, pe de alta parte, ca si oboseste, Il vedem ca doarme, Il vedem ca inseteaza, Il vedem ca Ii este foame. La urma urmelor, cine este?". Iar Hristos, ca Unul ce este Cunoscatorul inimilor, le-a spus: "Nu discutati intre voi Cine sunt". Aflati nemijlocit! Aflati de la Mine ca "sunt bland si smerit cu inima". Acestea sunt cuvinte mari, sunt radacini adanci. Si a continuat Hristos si le-a spus: "si atunci veti gasi odihna sufletelor voastre".

Smereina este o mare virtute. Smerenia nu este un complex de inferioritate  - asa cum ii spuneam odata unui oficial englez, specialist in stiinte. "Stii noi nu avem smerenia", imi spune. "Noi consideram smerenia ca fiind un complex de inferioritate". De ce credeti? Pentru ca nu L-au gustat pe Hristos. Si chair imi spunea mitropolitul de Munte Negru, Amfilohie, Preasfintite... A venit sa ma vada la "Palatul" [inchisoarea] din Korydallos, unde ma aflam. Am discutat, dupa care mi-a spus: "L-au intrebat odata pe staretul nostru, pe Sfantul Iustin Popovici: Care este diferenta dintre ortodocsi si catolici? Si ce a raspuns Sfantul Iustin? Nu au smerenie. Si de ce nu au smerenie? Pentru ca nu pot sa o afle. Si de ce nu pot afla smerenia? Pentru ca este in Biserica. Pentru ca smerenia este un dar al Bisericii, este un dar al dumnezeiescului Har, este un dar al Cerului, iar omul smerit este exact acela care le primeste pe toate, este acela care le indura pe toate, este acela care este dur cu sine si ingaduitor cu ceilalti.

A venit cineva alaltaieri, chiar monah fiind, pentru ca un alt monah de la chiliile noastre l-a suparat cu ceva, si care mi-a spus: "Sa-l pedepsesti! Sa-i dai canon!" Ii raspund: "Mai intai, Parinte, prin felul in care imi spuneti sa-l pedepsesc, nu-l voi pedepsi. Pe tine trebuie sa te pedepsesc, pentru ca tu vrei sa te razbuni pe fratele tau, dandu-i canon. Ti-a gresit, de ce sa nu-l ierti?". "Am sa-l iert daca ii dai canon, imi raspunde". "Nu, iarta-ma, gresesti, lucrurile nu stau chiar asa". De aceea staretul nostru ne spunea: "Daca ai vazut vreun om care are pretentii de la altii, si nu de la sine, sa stii ca acela este vatamat". Adica este bolnav duhovncieste.

De aceea, fratii mei, intreaga teologie a Bisericii, este aceea ca trebuie sa intelegem menirea noastra, iar ca sa intelegem menirea noastra trebuie sa fugim de lipsa noastra de responsabilitate. Iar omul care isi intelege menirea este acela "care isi ia vina asupra sa si indura ispita pana la ultima suflare". Asa cred. Iar Hristos, pe care trebuie sa-L avem tot timpul inaintea ochilor, aminteste-ti, ce a spus cand a mers la Pilat? Ce au spus ucenicii Sai? Au interpretat omeneste aceasta stare si acest eveniment. Si au spus: in regula, Invatatorul nostru, a fost o binecuvantare ca L-am cunoscut, dar pana aici. Pana aici a fost. De aici au plecat toti. Au fugit. S-au indepartat. Pana aici a fost. Iar Cel Ce in aparenta era pierdut, era Acela Care a inviat din morti, era Cel Ce Se rastignise. Si nu s-a rastignit Hrisots pentru noi pur si simplu, ci I S-a dat si denumirea de "Cel Rastignit". Este mare acest lucru! Iar cand s-au dus mironositele si l-au vazut pe ingerul care statea pe piatra rasturnata de la intrarea mormantului, au vazut ingerul, si fara sa-l intrebe mironositele, le-a zis: "Il cautati pe Hristos Cel rastignit? Nu este aici, ci a inviat!".

Asadar, nu ne vor merge toate bine in viata noastra, fratii mei. Acela care merge si aprinde o lumanare mare si face rugaciuni pentru ca toate ii merg bine, este in inselare. Nu ne vor merge toate bine. Il vom imita pe Hristos Cel Rastignit, Caruia Ii slujim. Si sa stiti ca in spatele crucii se afla bucuria. Cercetati vietile sfintilor si veti vedea ca au fost prigoniti, au fost batuti, au fost biciuiti, au fost calomniati, si cu toate ca, din punct de vedere omenesc au suferit multe, totusi, in spatele acestor lucruri, in spatele vietii rastignite, a existat dulceata cea nespusa a Duhului Sfant. Cred ca acestea ne lipseste azi. De aceasta avem nevoie. Iar atunci cand vom simti acest Har, nu ne va lipsi nimic.

Un oarecare arhimandrit mi-a dat telefon si-mi spune: "Stii, spune-i Arhiepiscopului sa ma faca vladica". Ii raspund: "Mai Parinte..., nu-mi place ceea ce-mi ceri, dar ii voi transmite daca spui tu". Vreau sa spun ca, unul care are inlauntrul lui aceasta dulceata, se preda dumnezeiesti Pronii si ceea ce va voi Pronia, aceea sa fie. Nu-l intereseaza daca va deveni vladica sau va ramane simplu monah. Important este: Il traieste pe Hristos? Important este: comunica cu Hristos in mod empiric? Inima lui a gustat ceea ce se numeste Harul cel mai presus de fire si datator de viata al Preasfantului Duh?

Traducerea si adaptarea: Catalin Dobri

                                                        

                                         

Arhim. Zaharia Zaharou: "pentru noi, crestinii, este important sa suferim pe nedrept, iar nu din pricina pacatelor savarsite"

Dumnezeu si-a aratat dragostea pentru noi prin aceea ca a suferit pentru noi moartea si ne-a dat putinta ca prin suferinta sa ne aratam si noi dragostea fata de El. Sfantul Pavel spune ca in aceasta lume Hristos patimeste (cf. Fapte. 26, 23) iar noi, daca suntem cu adevarat madulare ale Trupului Sau, nu putem sa nu suferim atunci cand Capul Trupului poarta o cununa de spini. Daca intelegem aceasta, atunci pentru noi suferinta devine un privilegiu: privilegiu de a ne arata madulare ale Trupului. De aceea Sfantul Petru zice in Epistola sa: "vremea este ca sa inceapa judecata de la casa lui Dumnezeu... Si daca dreptul abia se mantuieste, ce va fi cu cel necredincios si pacatos?" (1 Petru 4, 17-18). Asa cum Dumnezeu L-a dat mortii pe Unul-Nascut Fiul Sau, tot asa El da suferintei si pe poporul Sau, pentru a-l adeveri "casa a Sa", adica salas al Dumnezeirii Lui, de vreme ce vietuieste in el. Din aceasta perspectiva, suferinta devine un privilegiu si o cinste. Este semnul alegerii noastre de catre Tatal Ceresc pentru a patimi si noi aceeasi judecata pe care Fiul Lui a purtat-o in aceasta lume si pentru a fi dati mortii.

A muri pentru Dumnezeu, pentru poruncile Lui, este o moarte care osandeste moartea, la fel cum moartea Domnului nostru a osandit si a nimicit moartea. Dumnezeu ingaduie ca toti sfintii Sai sa treaca prin aceasta suferinta. De multe ori, in pronia Sa, Domnul le ingaduie sfintilor sa simta gustul iadului, nu pentru a fi nimiciti, ci pentru a patrunde in taina coborarii lui Hristos la iad, pentru a cunoaste pe Hristos pe deplin (totus Christis) si calea Lui ce se intinde de la Cerul Cerurilor pana la cele mai de jos ale pamantului. "Iar aceea ca "S-a suit" - ce inseamna decat ca S-a pogorat in partile cele mai de jos ale pamantului?" (Efeseni 4, 9) glasuieste plin de uimire Sfantul Pavel. Aceasta este calea lui Hristos: mai intai S-a pogorat ca apoi sa Se inalte. Si toti sfintii Lui dobandesc prin suferinta acest privilegiu de a se dovedi salas al lui Dumnezeu si de a dobandi cunoasterea desavarsita a caii lui Hristos. Suferinta astfel inteleasa devine in chip minunat o mare cinste si un dar mai presus de fire.

De aceea, nu ne lasam impresionati de teoriile budiste care incearca sa nascoceasca felurite cai de a ne sustrage suferintei, pentru ca noi prin suferinta avem putinta sa devenim fii ai lui Dumnezeu, partasi la biruinta Fiului lui Dumnezeu asupra mortii. Caci, precum spune Sfantul Petru, pentru noi, crestinii, este important sa suferim pe nedrept, iar nu din pricina pacatelor savarsite (cf. 1 Petru 2, 19-20).

Troparul si Acatistul Sfantului Cuvios Porfirie, noul făcător de minuni. Rugaciunea Parintelui Porfirie (audio)

Sfantul Cuvios Porfirie Bairaktaris

Noul făcător de minuni

(+2 decembrie 1991)

 *

Troparul Cuviosului Porfirie din Grecia

Dupa cum, pe pamant fiind, te rugai pentru tamaduirea neputintelor si pentru iertarea pacatelor noastre, tot asa, si acum, roaga-te in ceruri, Parinte Porfirie, si roaga-L pe Hristos, Dumnezeul nostru, sa mantuiasca sufletele noastre.

*

După obişnuitul început, se zice: 

Acatistul Cuviosului Porfirie din Cavsocalivia

Pentru cine mai simte românește (II)

Pentru cine mai simte romaneste (I)

Deşteaptă-te, române

(de Andrei Muresan)

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;

Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,

Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,

Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,

"Viaţă-n libertate ori moarte! " strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!

Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,

Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,

În astfel de pericol s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,

Când patria sau mama, cu inimă duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;

Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,

Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!

Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!

*

Hora unirii

(versuri de Vasile Alexandri)

Hai sa dam mâna cu mâna
Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora fratiei
Pe pamântul României!

Iarba rea din holde piara!
Piara dusmania-n tara!
Între noi sa nu mai fie
Decât flori si omenie!

Mai muntene, mai vecine,
Vina sa te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi, puterea creste
Si dusmanul nu sporeste!

Amândoi suntem de-o mama,
De-o faptura si de-o seama,
Ca doi brazi într-o tulpina,
Ca doi ochi într-o lumina.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grabire
Sa-l secam dintr-o sorbire,
Ca sa treaca drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Si sa vada sfântul soare
Într-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe campia romaneasca.

 *

Pomelnic

(de Zorica Latcu)

Pe toti cei ce in veacuri au cazut luptand
Pentru biruinta Crucii prea cinstite,
Cei ce in clipa mortii au avut in gand
Numele Treimii prea blagoslovite,
Si pe toti aceea care au ravnit
Slava si cununa mai presus de minte,
Pomeneste-I Doamne, Tu cand vei veni,
In Imparatia Slavei Tale sfinte.

Pe toti Mucenicii Neamului, Eroi,
Luptatori cu spada sau cu rugi sfintite,
Toti cei ce se roaga astazi pentru noi,
Si ne scot in graba tainic din ispite,
Si pe toti aceea care pentru neam,
Au trait in temniti, ca-n niste morminte,
Pomeneste-I Doamne, Tu cand vei veni,
In Imparatia Slavei Tale sfinte.

Pe tot neamul nostru evlavios si sfant
Voievozi si doamne, boieri, jupanese,
Toti cati dorm cu trupul in acest pamant
In hotarul tarii noastre prea alese,
Pe parintii nostri si pe fratii dragi
Ce s-au dus la ceruri sus de mai-nainte,
Pomeneste-I Doamne, Tu cand vei veni,
In Imparatia Slavei Tale sfinte.

Si pe toti aceia care nestiuti
Stinsu-s-au in vremea asprelor prigoane,
Cei ce inca astazi zac necunoscuti
Si-n biserici nu au slujbe si canoane,
Pe toti sfintii care numai Tu ii stii
Si al caror nume numai Tu-l tii minte,
Pomeneste-I Doamne, Tu cand vei veni,
In Imparatia Slavei Tale sfinte.

Declaratia comuna integrala, a Papei Francisc si a Patriarhului Bartolomeu, semnata la Istambul (text si video)

Papa Francisc:

Vreau să asigur pe fiecare dintre voi că, pentru a atinge obiectivul dorit al unitătii depline, Biserica Catolică nu intenționează să impună vreo cerință, decat cea a marturisirii de credință comună, și că suntem pregătiți să cautam împreună, în lumina învățăturii Scripturii și a experienței primului mileniu, modalitătile prin care să garantam unitatea necesară a Bisericii în condițiile actuale: singurul lucru pe care il vrea Biserica Catolică, și pe care il caut, ca Episcop al Romei,  "Biserica, care are întâietate în caritate", este comuniunea cu Bisericile Ortodoxe.

 Declaratia comuna integrala, a Papei Francisc si a Patriarhului Bartolomeu

Impresionanta marturie a doamnei preotese Emilia Şpan, mama PS-lui Siluan, despre Parintele Arsenie Boca si despre nasterea de prunci

În grija lui Dumnezeu

Mărturia doamnei preotese Emilia Şpan

Ce bucurie să întâlneşti un om ca doamna preoteasă Emilia Şpan! Fiică de preot, soţie de preot, mamă a şase copii, trăieşte azi la Sibiu, pe strada Xenopol, aproape de Catedrala Mitro­politană, fericită când e înconjurată de cei 13 nepoţi. L-a cunoscut şi l-a ascultat pe marele înduhovnicit dăruit de Dumnezeu popo­rului nostru în veacul XX: Părintele Arsenie Boca.

Preotul din vis

M-am născut în Munţii Apuseni, în comuna Bu­cium-Cerbu, în 1938. Du­pă absolvirea Şcolii Peda­gogice din Abrud, în 1956, am ajuns educatoare la o gră­diniţă din Lupşa, pe valea Arieşului. Acolo l-am cu­noscut pe Gheorghe Şpan, care era student la "Teologia” din Sibiu. Abia terminase anul I. Fa­milia lui era din Hădărău, un sat al comunei Lupşa. Ne-am sim­patizat, ne-am împrie­tenit şi, după ce Gheorghe a absolvit facul­tatea, în 1959, ne-am că­să­torit, deşi un membru de partid, şeful secţiei de în­văţă­mânt, mă avertizase că fac o mare greşeală şi-mi "pro­feţise” că peste zece ani nu vor mai fi nici preoţi, nici biserici. A fost hirotonit de Preasfinţitul Teofil Herineanu, Epis­copul Vadului, Feleacului şi Clujului. L-a trimis să slujească la Ciuruleasa şi So­haru, două localităţi de lângă Abrud, fără să fie recu­noscut de stat, fără salariu. Am locuit la tatăl meu, care era şi el preot, la Bucium-Cerbu. Acolo a venit pe lume şi prima noastră fetiţă: Mirela. În 1961, soţul meu a fost recunoscut ca preot şi oficial şi trimis la Scări­şoara, în mijlocul Apusenilor. Un sat risipit, cu oameni săraci, dar buni la suflet. Bucuroşi că au preot, ne aju­tau. Nu cu bani, că n-aveau, ci cu de-ale gurii: lapte, smântână, ouă, grâu... Am stat acolo şapte ani, timp în care s-au născut alţi doi copii: Georgeta şi Mirel. Ţi­neam pe-atunci legătura cu un ieromonah, Gherman Baciu, călugăr care fusese dat afară de la mânăstirea din Alba-Iulia în 1959, în urma decretului 410. El ne încuraja, ne sfătuia.
 

La Scărişoara, de la femeile care treceau muntele şi mergeau la Mânăstirea Râmeţ, am auzit prima oară despre un Părinte Arsenie.
 

În 1968, Mirela s-a îmbolnăvit şi avea nevoie de un tratament la spital. La Cluj, unde am stat cu ea şase săptămâni, doctorii ne-au sfătuit să plecăm de pe Valea Arieşului, unde se exploata uraniu, care putea să-i facă rău. Soţul meu i-a scris Înalt Preasfinţitului Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, care l-a sfătuit să ceară imediat transferul la Gura Râului, lângă Sibiu, unde era vacantă o parohie. Aşa am ajuns în această localitate din Mărginimea Sibiului, cu oameni înstă­riţi, unde în 1970 s-a născut al patrulea copil: Ci­prian.

 Mama Înalt Preasfinţitului Nicolae, Letiţia Mla­din, care era la fel ca mine din părţile Abrudului, de la Roşia Montană, mi-a zis: "Tu trebuie să-l cunoşti pe Părintele Arsenie!”... La Catedrala din Sibiu am întâlnit mai multe femei care îl cunoşteau şi care mă îndemnau şi ele: "Roagă-te, că te ajută Părintele să ajungi la el!”. Voiam să-mi clarific unele nelămu­riri. Aveam patru copii şi erau contradicţii între mine şi ru­dele mele. Mă certau: cum îndrăznesc eu să nasc atâţia copii?! Chiar mama îmi spunea: "Voi nu vedeţi cât îi de greu?! Voi nu vă puteţi descurca acuma, că-s copiii mici! Ce veţi face când vor fi mari?!”...

Doream din suflet să ajung la Părintele Arsenie. M-am tot rugat. În 1973, pe 8 mai, când Biserica îi săr­bătoreşte pe Sfântul Ioan Evan­ghelistul şi pe Sfântul Arsenie cel Mare, soţul meu urma să facă Sfânta Liturghie şi n-avea cântă­reţi la strană, la Gura Râu­lui. Mi-a zis: "Hai, vino tu!”. I-am po­vestit că noap­tea am visat cum am ajuns la Părintele Arsenie Boca şi i-am spus toate durerile mele sufle­teşti. El mi-a zis să citesc Sinaxa­rul, în loc de pri­ceas­nă. Am citit şi m-a sur­prins cum era descris Sfân­tul Arsenie cel Mare, care a trăit acum 1600 de ani: înalt, cu trupul mlădios, dar uscăţiv, cu părul alb, cu înfăţişare de înger... Aşa vă­zusem în vis un preot despre care eram convinsă că e Părintele Arsenie Bo­ca: înalt, zvelt, îmbrăcat într-o reverendă deschisă la culoare. Avea ochi fru­moşi, albaştri-verzui. Şi din ochi săi ieşeau raze. Aşa l-am văzut în vis.

În Orlat, localitate ve­cină cu Gura Râu­lui, era o călugăriţă, maica Macrina, care trebuia să tri­mită foiţă de aur pentru icoane Părintelui Arsenie. Era dintre mo­nahiile scoase abuziv din mânăstiri, în anii '50 ai veacului trecut. Fusese la Mâ­năstirea Vladi­mireşti. Ea nu putea să meargă la Părintele Arsenie pentru că era urmărită şi a trimis-o pe femeia la care locuia. Am aflat şi i-am zis: "Mama Oană, întrebaţi vă rog pe Părin­tele, nu mă primeşte şi pe mine?”.

S-a dus la Drăgănescu, aproape de Bu­cu­reşti, unde se afla atunci părintele, şi i-a spus că preoteasa de la Gura-Râului vrea să-l cu­noască:

- Care, mă? - a zis Părintele Arsenie. La Gura Râu­lui sunt doi preoţi. 

- Soţia Părintelui Şpan. 

- Spune-i, măi, să vină! Da' să-mi aducă un bilet de la soţu-său, să ştie şi el unde vine.

O întâlnire binecuvântată

Într-o zi de joi, cum propusese Părintele Arsenie, cu un tren care pleca de la Sibiu la miezul nopţii, am pornit spre Bucureşti. Soţul meu, Gheorghe, m-a înso­ţit. Toate drumurile ne-au fost deschise. Întâlneam per­soane care ne indicau ce tramvai şi ce autobuz să luăm, până unde să mer­gem. Am ajuns dimineaţa în satul Drăgănescu şi am intrat în biserică. Era în şantier, se lucra la pictură. Şi dacă am văzut că nu-i nimeni, ne-am pus în genunchi la o icoană a Maicii Domnului, în stânga, şi am început să ne rugăm amândoi, fiecare în felul său. Eu am zis în sinea mea: "Doamne, de ce-oi fi venit eu aici, să vadă şi Părintele ce netrebnică şi păcătoasă sunt!?”. Şi plângeam. Dintr-o dată, auzim o voce: "Care-i, măi, acolo, care plânge şi nu vrea să vină?...”. Am rămas surprinsă. Vocea s-a auzit din altar. Ne-am ridicat. Soţul meu s-a dus şi a schimbat câteva cuvinte cu cel care vorbise şi care era urcat pe schelă. Am auzit vocea aceea spunându-i: "Hai, măi, că eşti pe cal!”. Adică putem comunica. Apoi, adre­sându-mi-se: "Hai şi tu, să-ţi văd faţa!”. M-am dus către altar şi am dat la o parte perdeaua de la uşa dia­conească din stânga. Atunci l-am văzut pe Părintele Arsenie, sus pe schelă, unde picta. Şedea pe un scaun, îmbrăcat cu un halat alb. Era preotul pe care-l văzusem în vis. L-am salutat şi Părintele mi-a zis: "Ai faţă lu­minoasă!”. Apoi m-am retras.

 Între timp a început să vină lume, până când aproa­pe s-a umplut biserica. Părintele Arsenie a coborât de pe schelă. Avea atunci 63 de ani. Era cărunt, cu barba albă, scurtă, înalt, suplu şi drept. M-a impresionat ţinu­ta sa. Îmi amintesc că a zis: "Să faceţi copii, că altfel femeile fac cancer. Cel puţin trei-patru copii, ca femeia să fie sănătoasă, să nu aibă probleme!”. Eu am gândit: "Apăi eu îs bine, am patru copii”. I-am arătat o foto­grafie ca să-i demonstrez că am patru copii, o poză în care eram cu soţul, mama mea şi copiii. S-a uitat şi a zis: "Tu!... Tu să mai naşti un copil!”. Am zis: "Dac-o vrea şi Dumnezeu...”. I-am spus că am avut o sarcină care s-a întrerupt, fără vreo intervenţie dinafară, fără să vreau: "Tu! Să trăieşti viaţă normală, fie să mori la dato­rie! Adică: nici abuz, nici refuz”.

Am înţeles că nu e bine să mă feresc a avea copii, ci să am o viaţă conjugală normală. Şi uitându-se la fotografie a adăugat: "Tu! Ai grijă, n-asculta sfaturile soacrei, dar cinsteşte-o ca pe o mamă! Ştii de cine zic?... De maică-ta!”. Pentru că mama se gândea să ne fie mai uşor, să nu avem atâţia copii. Am luat aminte la sfatul Părintelui Arsenie. Tot atunci ne-a zis, vorbind natural: "Tatăl meu o plecat în America. Mama n-o mai vrut să se culce cu tata, când era însărcinată cu mine. Şi el o plecat. Bine o făcut, că s-o întors şi ne-o adus bani”. Adică, în timpul sarcinii, viaţă curată! Copilul să nu fie deranjat când e în pântece. "Măi, şi animalele respectă perioada aceea, dar omul...”.

Ne-a mai povestit că mamei sale îi plăcea mult o icoană pe care o punea pe masă şi zicea: "Vai, ce mi-ar plăcea să am un copil care să ştie să picteze icoane!”. Aşadar, trăirea pe care mama o are în timpul sarcinii e moştenită de copil.

Ca să trăiţi!

După un timp, am rămas însărcinată şi ne-am dus din nou la Părintele Arsenie. Soţul meu i-a spus că toţi cei din familie se opun: "Nu vedeţi cât îi de greu! Să mai faceţi un copil?!”... S-a supărat Părintele şi-a zis cu hotărâre: "Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”.

 N-am înţeles atunci ce voia să spună. După mulţi ani, o femeie care a fost la Drăgănescu mi-a povestit că Părintele i-a zis: "Mai aveţi trei-patru ani”. Încă trei-patru ani în care ea putea naşte copii. "Să mai naşteţi un copil, că dacă nu...”. Şi le făcea semn cu degetul cum le faci copiilor. Asta însemna: că dacă nu, o să moară! Era împreună cu soţul ei, care n-a fost de acord: "Să ne facem de minune!? Noi, acum, la vârsta noas­tră, să mai facem copii?!”... Nu l-au ascultat. Şi exact pe la vârsta de 43-44 de ani, până când ar mai fi putut face copii, soţul ei a murit. Părintele ştia dinainte. Ne spunea: "La mine nu trebuie să veniţi de multe ori. O dată, şi să ascultaţi!”.

În anul 2001, soţul meu a făcut un infarct. Era ca şi condamnat la moarte. Aici, la Sibiu, doctorii îi spuneau fiicei mele, Georgeta, care e medic: "Pregăteşte fami­lia!”... Şi ea era cu chibrituri şi lumânare în buzunar. Şi am zis: "Nu! Îl ducem la Târgu-Mureş!”. Şi s-au des­chis toate uşile: elicopterul SMURD - liber, masa pentru intervenţia chirurgicală, pregătită. Şi mi-am dat seama abia după ce soţul meu şi-a revenit că a fost minunea lui Dumnezeu şi ajutorul Părintelui Arsenie. Pentru că l-am ascultat. Abia după mai bine de 20 de ani, am înţeles ce a vrut să spună prin cuvintele: "Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”. Născând copii, lăsân­du-i să vină fără planificări şi avorturi, Dumnezeu te ţine cât să-i poţi creşte şi să te mântuieşti.

Era pe la mijlocul anilor '70, când se petreceau toate astea, şi la două luni şi jumătate, sarcina aceea s-a întrerupt. Eu n-am ştiut. Pe la 5 luni, m-am dus la Cluj, la un doctor în vârstă. Mi-a zis că sarcina s-a oprit din evoluţie. I-am spus că n-aş vrea să mor, pentru că am patru copii. Mi-a zis: "Doamnă, dacă n-ai murit până acuma, nu mai mori. Într-o zi, elimini ceva”. Aşa a fost, am pierdut sarcina aceea. M-am dus la Părintele Ar­senie şi i-am povestit. Mi-a zis: "Ăsta-i unul la o mie de cazuri, să scapi fără să faci septicemie!”.

Decât să omori, mai bine mori!

După un timp, cercetându-l din nou, Părintele Ar­senie mi-a spus: "Decât să omori, mai bine mori!”. Pă­rin­tele vorbea hotărât. Nu mai lăsa loc de comen­tarii. Au mai trecut un an jumătate-doi şi am rămas iar însărcinată, cu o fetiţă care a murit cu trei zile înainte de a se naşte. Totuşi, am scăpat fără să fac septicemie, fără să fac temperatură. Şi iar m-am dus la Părintele, plângând. La Drăgănescu era lume multă şi un bărbat a spus: "Părinte, soţia mea a rămas de multe ori însăr­cinată şi abia la a noua sarcină a trăit copilul”. Am auzit, dar nu mă gândeam la mine. A venit Părintele şi a pus mâna pe mine, zicând: "Auzi, tu!? Mă, dacă fa­ceţi ceva - adică avorturi - suferă copiii! Trece păcatul şi asupra lor şi vor trebui să-l ispăşească. Mă, salvaţi ce se poate salva, ca la incendiu!”.

După un timp, am rămas din nou însărcinată. La noi, la Gura-Râului, a venit un călugăr de pe la Bucu­reşti, care avea diabet. L-am invitat la masă. Trebuia să fac mâncare, să ajung şi la biserică, şi apoi repede să-l servesc. Fiind tot pe fugă, m-am încălzit, a venit o ploaie şi vremea s-a răcit. Seara am făcut temperatură. După o săptămână, am ajuns la spital. Am pierdut sar­cina iar. M-am dus încă o dată la Dră­gănescu. Părintele Arsenie lu­cra pe schelă şi nu vorbea cu ni­meni. Părin­tele Savian Bunescu citea un paraclis. Eu, stând acolo în biserică, plângeam în surdină şi mă rugam: "Părinte Arsenie, aju­tă-mă! Dacă poţi, ajută-mă, că nu mai pot!”. Mă rugam ca unui sfânt. Şi plângeam. Şi s-a oprit Părintele din lucru şi s-a uitat la mine.

Când s-a dat jos, soţul meu s-a dus la el şi au schimbat două-trei cuvinte. Era cu noi şi fiica noastră cea mare. "Hai să-i sărutăm mâna!” - i-am zis. Ne-am dus re­pede şi i-am sărutat mâna. Mi-a zis: "Tu! Tu să nu ţii posturile după călindar”. Să nu ţin posturile după calendar, pentru că eram mai slăbuţă. Probabil ştia că urmează o nouă sarcină şi mă sfătuia să mănânc mai bine. S-a urcat din nou pe schelă şi înainte să plecăm, ne-a făcut un semn cu mâna: "Înainte, înainte!”. Asta însemna: Mergi drept, cum ţi-am zis. Cu Dumnezeu, înainte!

Am venit acasă. Eram în Postul Paştilor şi mi-am zis: "Şi dacă mor, eu ţin post”. A trecut Postul cel mare şi după un timp aud o voce, pe 8 mai: "Eşti însărci­nată!”. După câteva zile s-a confirmat. Şi a venit cine­va care ne-a spus un cuvânt de la Părintele: "Acolo-i pus să se nască!”. Şi, într-ade­văr, această sarcină, a noua, am dus-o la bun sfârşit şi s-a născut, în 1979, Emilia, al cincilea copil. E cea mai înaltă şi mai voinică dintre toţi copiii. Pe urmă, în 1981, a venit pe lume Maria.

Cunoscătorul gândurilor

Mergeam cu trenul şi ziceam în sinea mea: "A­cum am ce să-i spun Părin­telui, că am şase copii!”. Până la 43 de ani, am tot născut. Când am ajuns la biserica din Drăgănescu, Părintele ne-a spus pilda cu Vameşul şi fariseul. Şi mi-am dat seama: eu îs fari­seul. Că mă duceam cu lau­dă. Ştia ce gândim. Atunci mi-a zis doar două vorbe despre fetele cele mari, uitându-se la o fotografie: "As­tea-s de mărit!”. Adică de măritat.

Am venit acasă şi am plâns: "Părinte! Dacă mă auzi, Părinte, trimite-mi şi mie un cuvânt, să ştiu că-i pen­tru mine”. A fost soţu-meu la Sibiu, la Catedrală, s-a închi­nat acolo şi o doam­nă aştepta să dea cui­va în dar Cărarea Îm­părăţiei, lucrarea Părintelui Arsenie, în manuscris. Şi i-a dat-o lui. Când mi-a adus-o acasă, atât de mult m-am bucurat! Când am citit că Dum­nezeu iubeşte pe păcătos mai tare de­cât sfântul pe Dum­ne­zeu, nu mă puteam opri din plâns!... Ci­team pe nerăsuflate. Citeam şi reciteam! Pe urmă, am primit un alt manu­scris, cu predici. La Gura Râu­lui, în fiecare dumi­nică, Gheorghe le spunea credincioşilor ceva din Cărarea Îm­­părăţiei. Scrieri ex­traordinare!

La Drăgănescu, am fost de faţă când un bărbat din­tr-o fa­milie care-l cunoştea pe Părintele din tine­reţe a pomenit de Izvorul Părin­telui Arsenie de la Sâmbăta, despre care lumea spunea că are apă cu pro­prietăţi tămăduitoare: "Părinte, mă durea stomacul şi am băut apă de la izvor şi mi-a trecut. Sora mea a băut şi ea şi i-a făcut bine. Fratele meu o băut, da' nu s-o vinde­cat”. "Măi, ăla nu mă iubeşte”, a zis Părintele Arsenie.

Am avut şi eu nişte dureri la rinichi şi când am fost la Dră­gănescu, am băut apă dintr-o gă­leată care era în biserică. Poate era apă sfinţită, şi mai târziu mi-am dat seama că de atunci am scăpat de dureri. Altădată, a zis unui bărbat care era foarte bolnav: "Tu să te pregăteşti să predai”. Adică să-şi încheie so­cotelile cu viaţa asta pământeas­că. Maica Macrina a povestit că unei călu­găriţe i-a zis tot aşa, metaforic: "Toamna florile se ofilesc şi mor. Auzi, tu?!”. I-a dat să înţeleagă că nu mai are mult de trăit. Şi, într-adevăr, în toamna acelui an, a murit acea maică.

 Am fost de faţă când, în curtea parohială de la Dră­gănescu, au venit doi tineri, soră şi frate, care l-au întrebat:

- Părinte, avem în jur de 30 de ani. Ce să facem? Să ne căsătorim sau nu?

- Cine poate să nu se mai căsătorească. Timpul s-a scurtat.

Apoi, privind către el, îl întreabă:

- Da' tu câţi copii ai?

- Părinte, eu nu-s căsătorit.

- Eu nu te-am întrebat dacă eşti căsătorit sau nu. Câţi copii ai în sat?

- Doi.

- Da' tu le porţi grijă?... Mă, să ai grijă de ei, să aibă ce mânca şi ce îmbrăca!

În faţa Părintelui Arse­nie nu te puteai ascunde, că citea în tine ca-ntr-o carte. Ne-a zis odată, la plecarea de la Drăgănescu: "Mă, lăsaţi-vă, mă, în gri­ja lui Dumnezeu!”.

Lucrarea dumnezeiască

Am fost odată la Părin­tele Arsenie, doar ca să-l vedem. Era destul dacă-l vedeam şi eram liniştiţi un an. Aşa o putere ne dădea! Ştiind că nu-i uşor să creşti şase copii, ne-a zis: "Lasă, copiii îşi câştigă ei!”. Adi­că îşi câştigă ei cele ne­ce­sare traiului. Şi aşa a fost. Noi n-am avut nici casă, nici maşină, n-am avut nimic, dar din momentul în care am rămas însărcinată cu Emilia, ne-au venit şi din Piatra-Neamţ cunoş­tinţe de-ale Părintelui şi ne ajutau. Oameni care ştiau de Părintele Arsenie din anii '50, de la Mânăstirea Vladimireşti. Veneau s-o vadă pe Maica Macrina şi ne aduceau metri de mate­rial pentru cearşafuri, pentru scutece, pentru haine. Fiecărui copil, când a intrat la facultate, i-au trimis o sumă de bani. Ce oameni cumsecade! Doamna Griza încă trăieşte.

Cu adevărat, am văzut ajutorul lui Dumnezeu! Toţi copiii au avut bursă, au terminat cu bine studiile universitare, şi-au completat studiile în străinătate, unii au şi doctorat. Mirel a ajuns în locul tatălui său, preot la biserica din cartierul Ştrand din Sibiu. Ciprian, băiatul nostru mai mic, a fost şi el cu noi, la Părintele Arsenie. În primii ani după 1989, când era student la Teologie, mă tot rugam: "Părinte, ai grijă şi de copilul acesta, că-i la «Teologie»! Aşa cum te-a trimis pe tine la Athos, fă ceva şi ai milă de el!”. Şi aşa a aranjat Dum­nezeu lucrurile, încât a fost trimis la Institutul de Teologie Ortodoxă "Saint Serge” din Paris. L-a cunos­cut şi pe Părintele Rafail Noica şi a fost tuns în mona­hism cu numele Siluan, căci are mare evlavie la Sfân­tul Siluan Athonitul. Astăzi Ciprian, fiul nostru, este Preasfinţitul Siluan, Episcop al Episcopiei Orto­doxe Române din Italia.

Parohia Părintelui Arsenie

Pe Părintele Arsenie l-am văzut ultima oară în 1988, la Drăgănescu, în curtea casei Părintelui Bu­nescu. Atunci i-a făcut cineva o fotografie. Am aflat apoi că Părintele s-a retras la Sinaia.

 Dacă am face o socoteală, oare cine a mai avut atâţia fii duhovniceşti, cum a avut Părintele Arsenie? Ierarhi, stareţi şi stareţe de mânăstiri, atâţia preoţi, monahi şi monahii şi o mulţime de credincioşi, sunt toţi sub înrâurirea sa. Apăi, parohie ca Părintele Arse­nie n-a avut nimeni: toată ţara!

Sursa: Formula AS, Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

***

Preoteasa Emilia Şpan este mama Preasfinţitului Siluan, Episcopul românilor ortodocşi din Italia. Fiică de preot din Apuseni, preoteasă, mamă a şase copii, toţi cu studii superioare, între care şi un preot, doamna Emilia Şpan este un model pentru alte preotese, dar mai ales pentru credincioşii care o cunosc. De fapt, întreaga familie este una model, călăuzită de o puternică credinţă în Dumnezeu. [...]

Cum v-aţi cunoscut soţul?

Sunt fiică de preot, născută în Apuseni. A fost o bucurie pentru mine când am întâlnit un teolog, mai cu seamă că în zona noastră nu erau decât preoţi bătrâni. Eram şi eu curioasă să văd cum arată un tânăr teolog. În '56 am terminat Şcoala Pedagogică, iar întâmplarea a făcut să fiu numită în comuna Lupşa. Când am aflat că este un teolog acolo, am dorit să îl văd, să îl cunosc, fără un gând deosebit. Terminase abia atunci anul I. Ne-am simpatizat reciproc, fără promisiuni, ne-am împrietenit, iar prin anul III s-a propus căsătoria şi ne-am logodit. În '59 ne-am căsătorit, dar hirotonia a urmat mai mult în secret, întrucât nu avea stagiul militar. Înaltul Teofil Herineanu, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului la acea dată, a avut curaj şi l-a hirotonit pentru o parohie din Apuseni. A urmat o perioadă grea, întrucât nefiind recunoscut de stat, soţul meu nu primea salariu. Am locuit la părinţii mei, în apropiere de parohia respectivă. Înaltul Teofil ne mai trimitea câte un ajutor. A venit pe lume şi prima noastră fetiţă. Nu a fost uşor. Toată lumea reproşa părinţilor mei: "De ce aţi lăsat-o, în zilele astea, să se căsătorească cu un preot, nu vedeţi cât e de greu?" Cei de la inspectoratul şcolar m-au ameninţat că mă dau afară din învăţământ, ziceau că în zece ani nu vor mai fi nici preoţi şi nici biserici. Eu mi-am dat demisia din învăţământ şi mi-am urmat soţul, pentru că eram mereu ameninţată că o să mă dea afară. După 1961, a trecut perioada aceea grea, iar soţul a fost recunoscut de stat ca preot. La 1 martie a fost dat un decret şi am fost repartizaţi în comuna Scărişoara, judeţul Alba. Un început greu pentru că nu aveam şi noi acolo o cameră, o bucătărie de început, locuiam cu soţia preotului de acolo, care decedase. Pe-atunci ţineam legătura cu un părinte călugăr, Gherman Baciu, care a fost dat afară din mănăstire, de la Alba Iulia, dar el ne încuraja, ne sfătuia, era un sprijin.

"Era o bucurie să merg cu copiii duminica la biserică"

Cum v-au primit oamenii acolo?

Moţii sunt deosebiţi, ne-au aşteptat cu lemne tăiate, chiar şi cu aşchii ca să putem face focul repede. Am simţit o căldură deosebită din partea lor; nu veneau pe la biserică fără să intre pe la noi; majoritatea ne aduceau câte ceva: un litru de lapte sau smântână, sau ouă, erau foarte buni şi darnici. Aşa, ne-am acomodat repede. Nu a trecut un an şi am avut al doilea copil. Femeile mă încurajau văzându-mă ocupată mereu, la aproape un an-doi a venit şi al treilea copil. Pentru noi, copiii au fost o bucurie mare. Nu purtam grija zilei de mâine, ne rugam mereu la Dumnezeu, căci de fiecare dată era o bucurie pentru mine să merg duminica la biserică cu copiii. Erau acolo obiceiuri deosebite, dacă intrai în biserică trebuia să duci o prescure şi o lumânare pe care să le îmânezi preotului la uşa altarului. De Paşte se dăruia un miel viu care, pentru copii, dar şi pentru noi, era o bucurie. Viaţa în parohie era destul de grea, cine cunoaşte Apusenii ştie că sunt case destul de răspândite, împrăştiate pe dealuri. Era câte un cătun aşa de departe că, dacă pleca părintele dimineaţa, abia seara târziu se întorcea. I se aducea un cal şi aşa putea să meargă. Dar căldura cu care ne înconjurau şi tinereţea noastră făceau să nu socotim toate acestea ca pe nişte inconveniente.

Cum aţi ajuns la Gura Râului, lângă Sibiu?

Fiica cea mare s-a îmbolnăvit foarte grav, iar Clujul ne-a recomandat să plecăm de pe Valea Arieşului. Fiind o regiune minieră unde se exploata uraniul, putea să-i facă mult mai rău. Dar nu cred că a fost cauza asta. A fost o anemie hemolitică microsferocitară. După ce am stat la Cluj vreo şase săptămâni, medicii şi-au dat seama - în vremurile acelea nu era aşa cunoscută această boală - şi au recomandat să-i facem o splenectomie, adică să i se scoată splina. Am fost la Bucureşti şi tot aşa ni s-a spus, astfel că am cerut mitropolitului Nicolae Mladin să ne ajute. Chiar aşa i s-a şi adresat soţul meu: "Încotro să ne îndreptăm Înalt Preasfinţite?", fiind şi profesorul, şi duhovnicul lui de altădată. Se vacantase chiar atunci o parohie lângă Sibiu, la Gura Râului; fără să ştim unde este, a făcut o cerere imediat şi a urmat transferul. Aici am stat 22 de ani. La fel ca şi în parohia unde am fost, prin grija părintelui s-au pictat bisericile. La Gura Râului s-a dezvelit şi pictura veche de la o biserică greco-catolică care, iniţial, a fost ortodoxă.

A fost deosebit de frumos aici, ni s-au adăugat alţi copii, al patrulea, apoi al cincilea, al şaselea şi eram foarte fericiţi. Copiii au fost bucuria vieţii mele, chiar dacă trebuia să stau acasă şi să-i îngrijesc. La un moment dat erau patru la Sibiu, nu era uşor să facă naveta, dar când veneau acasă se întâlneau cu atâta drag cu surorile mai mici. Noi ne bucuram de succesele lor, învăţau foarte bine. Cea mare a început şi a terminat ca premiantă la Colegiul "Gheorghe Lazăr" din Sibiu. Toţi au învăţat bine. Fiica cea mare este profesoară, a făcut Facultatea de Fizică, apoi a făcut Facultatea de Educaţie Tehnologică, a făcut şi specializarea în calculatoare, iar acum este profesoară. A doua a făcut Medicină, este medic epidemiolog, al treilea a făcut Teologie şi este preot în Sibiu, al patrulea este Preasfinţitul Siluan al românilor orodocşi din Italia, a cincea fată este asistentă, are doctorat în limbi moderne, iar a şasea, tot aşa, a studiat limbi moderne aplicate, a făcut un masterat şi un doctorat în Franţa, la Paris, legat de antropologia costumului popular românesc din Gura Râului.

Am avut copii buni, nu au fost pretenţioşi, nu ştiau să răspundă, erau respectuoşi. Poate că am fost puţin cam severi cu ei în perioada când erau mici. Am ajuns la concluzia că trebuie educaţi cel puţin până la vârsta de 3 ani, pe urmă se fac corecturi. Nu aveam probleme cu nici unul, erau foarte cuminţi. Au intrat cu toţii la facultate, cu bursă.

Oamenii erau apropiaţi de familia preotului în perioada aceea?

Odată a venit o vecină, voia să facă un avort. Ştiam de la părintele Arsenie că, decât să omori, mai bine mori. Am convins-o şi s-a întors de la autobuz, s-a întors acasă, a născut o fetiţă care, sigur, a fost bucuria ei. Noi mai trimiteam la mănăstiri pomelnice pentru Sfinta Liturghie, ne rugam la Dumnezeu amândoi, toată nădejdea era în mila lui Dumnezeu. La Gura Râului şi la Scărişoara lumea nu ţinea seama de vremurile care erau, îşi ţinea tradiţia creştină şi fiecare mergea înainte, chiar dacă pe ici, pe colo trebuia să fim atenţi la ce vorbim.

"Fie trăiesc o viaţă normală, fie mor la datorie"

Vă puteţi imagina viaţa fără copii?

Nu! Pentru mine au fost cea mai mare bucurie! Întâlnirea cu părintele Arsenie Boca a fost hotărâtoare. Mi-a spus fie să trăiesc viaţă normală, fie să mor la datorie şi mi-a dat şi un curaj, o putere poate nebănuită. Am fost de mai multe ori la el cu nişte probleme, am avut încercări destul de mari, dar rugam pe părintele, rugam pe Dumnezeu, pe Maica Domnului să mă ajute, şi aşa Dumnezeu m-a ajutat.

Câţi membri are familia lărgită?

Două dintre fiice ni s-au căsătorit cu preoţi. Avem în total 13 nepoţi. E o plăcere să se întâlnească, de acum sunt destul de mari şi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a rânduit. Mergeam cu soţul la părintele Arsenie şi adeseori el repeta: "Văduvele şi orfanii sunt ai lui Dumnezeu". Credeam că soţul meu este cel care trăieşte şi eu sunt cea care pleacă prima, dar a fost altfel... Am crezut în puterea lui Dumnezeu în toată vremea. Din punct de vedere material nu mă pot mândri cu nimic, dar nu ştiu de ce, nu am avut niciodată grija zilei de mâine. Am avut încredere deplină în Dumnezeu. Am fost uimită să văd că Dumnezeu ne poartă de grijă şi nouă. Mulţumesc şi Înalt Preasfinţitului Laurenţiu, care ne-a îngăduit să mai stăm în clădirea asta a mitropoliei, pentru că nu am avut casă, dar Dumnezeu ne-a rânduit de toate. Supravieţuim mulţumitor, mai mult nu putem să cerem de la Dumnezeu.

Cum au ales o parte din copii calea preoţiei?

La noi în familie se ştia că duminica se merge la biserică, nu rămâneau copiii acasă sau pe stradă. Acasă erau conversaţii în domeniu, vedeau şi ei care sunt preocupările noastre. Dacă erau prezenţi la Sfânta Liturghie, Dumnezeu a purtat grijă de ei. Noi nu le-am impus "du-te acolo" sau "nu te duce". Fiecare şi-a ales partea pe care o simţea că o poate face. Fiind totdeauna cu noi la biserică, şi lor le-a plăcut. Noi eram severi, se ştia că ce e drept e drept, ştiau regulile, ne-au ascultat mereu, dar fiecare şi-a ales să facă după cum a crezut el. Toată nădejdea ne-am pus-o în Dumnezeu, apoi, cu toţii au avut bursă, au fost şi burse de merit, burse republicane. Copiii noştri nu erau pretenţioşi, erau mulţumiţi cu ceea ce aveau, şi au învăţat bine.

"Toată biruinţa este bazată pe naşterea de copii"

Cum aţi trecut peste greutăţi?

Chiar dacă am avut momente mai dificile, eu obişnuiam să mă rog, să postesc şi între posturi, mă rugam, toată nădejdea mea era în Dumnezeu, în Maica Domnului, în sfinţi. La început ne era foarte greu, nu era material bibliografic ca acum. A fost o minune că l-am întâlnit pe părintele Arsenie şi am primit "Cărarea Împărăţiei" în manuscris. Mergeam des la părintele şi ne sfătuia. Am căutat sprijin la Dumnezeu şi prin mijlocirea preotului. Noi aşa am făcut şi nu ne-am înşelat. Fiecare copil a primit de la Dumnezeu - aşa şi spunea părintele Arsenie, "lasă, îşi câştigă ei" - şi într-adevăr Dumnezeu le-a rânduit la toţi, le poartă grijă la toţi. Niciodată nu m-am îndoit! Dacă era ceva de răbdat, răbdam. Ne rugam şi Dumnezeu le rezolva. Niciodată nu am cerut ca un copil să aibă nu ştiu ce carieră. Adevărul e că am zis: "Doamne, ce n-aş da să am şi eu un fiu călugăr! Doamne, primeşte şi un fiu de preot". Şi, la un moment dat, mi-a spus fiul că se călugăreşte. La început parcă am tresărit, dar deşi m-am bucurat foarte mult, când a plecat la mănăstire, ne-am despărţit mai mult lăcrimând. M-am bucurat foarte mult şi pentru că se întâlnise şi cu părintele Rafail Noica. Am fost fericită de fiecare dată când termina facultatea unul dintre copii, toată viaţa m-am bucurat de ei. Dumnezeu ne-a rânduit aşa, fără să cerem în mod deosebit.

Cum aţi îndruma o tânără preoteasă?

Nu e chiar uşor nici în zilele noastre. Dar şi pe vremea tinereţii mele a fost greu, cum v-am spus. Acum nu mai e la modă să se nască mulţi copii. Cred că tot succesul şi toată biruinţa sunt bazate pe naşterea de copii. Zicea părintele Arsenie: "Măi, dacă nu îi naşteţi la rând, dacă faceţi ceva cu copiii, se varsă păcatul pe cei care sunt în viaţă". Mie mi-a fost teamă, ştiam că nu avem ce să le dăm copiilor din punct de vedere material, atunci nu mi-a rămas decât să lupt, să mă rog, cât mi-a stat în putinţă, la Dumnezeu, să ne ajute cum ştie. După ce soţul meu a murit, a fost foarte greu, e o sfâşiere pe viu. În momentul în care simţeam durerea aceea mare citeam un paraclis, un acatist, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Siluan, Sfântul Ioan din Kronstandt, nu mai ştiu ce nu am citit, cuvinte de îmbărbătare şi, împărtăşindu-mă des, Dumnezeu mi-a dat o putere pe care nu o pot descrie, să depăşesc acele momente, toate cu folos. Ceva mai frumos nu poate să fie decât să fii aproape de Dumnezeu, iar Dumnezeu le rânduieşte toate.

Nu vă spun după cărţi, vă spun din ce am trăit. Aş fi fericită să fie mereu preoţi şi preotese cu credinţă. Însă Dumnezeu pe toţi ne apropie, poate nici noi nu am fost de la început aşa trăitori, dar a avut grijă Dumnezeu să ne dea şi câte o încercare, şi câte un semnal de alarmă, cum e drept, cum e bine, şi noi am biruit.

Dumnezeu este aşa de bun, chiar dacă nu începem aşa de sinceri, are mijloacele Lui de a ne întoarce, de a ne atrage, pedagogia lui. Rugăciunea să nu lipsească.

Nici eu nu ştiu cum am avut curajul să spun atunci că nu pot să slujesc la doi stăpâni. Dar Dumnezeu, chiar în naivitatea aceea a mea, nu m-a lăsat. Trimitea ajutoare Dumnezeu, că m-am cutremurat. Uneori mi-a trimis câte o mătuşă care nu avea copii şi care mă mai ajuta. Mai ajungea câte un pachet, câte un cadou. Eu atât vă spun, ca rugăciunea să nu lipsească preoteselor, dacă s-ar putea. Să aibă curaj să nască copii. Copiii sunt cheia succesului. Eu sunt o preoteasă demodată. Am trăit în anii aceia când se ştia mai mult de Dumnezeu, dar şi acum sunt impresionată de trăirea preoţilor. În zilele astea, soţiile de preoţi trebuie să se încadreze şi cu serviciul şi cu toate. Dar eu am îndrăznit şi mi-a ajutat Dumnezeu.

Sursa: Slujirea Preotesei Doamna preoteasă Emilia Şpan: „Copiii au fost bucuria vieţii mele“