 |
| Icoana de Georgios Kordis |
"Cu cat mai mult vad pe Dumnezeu, cu atat mai inflacarata mi se face pocainta, caci cu atat mai limpede imi constientizez nevrednicia inaintea Lui". (Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 221)"Acel cuvant al Psalmului 33 s-a adeverit si in cazul meu, si nu o data: "Saracul acesta a strigat, si Domnul au auzit pre dansul"..."Temeti-va de Domnul... ca nu este lipsa celor ce se tem de Dansul". De departe nu este o fericire a se vedea "sarac", a constientiza propria orbire. Nespus de dureros si infricosat lucru este a-ti auzi osandirea la moarte pentru ca esti asa cum esti. Insa in ochii Ziditorului meu - sunt fericit anume pentru aceasta cunoastere a propriei mele saracii (cf. Matei 5, 3). Aceasta viziune duhovniceasca tine de faptul ca ni s-a descoperit "imparatia cerurilor". Eu trebuie sa vad pe Hristos "precum este", pentru a ma cumpani fata de El, si din aceasta comparatie sa imi simt propria "neasemanare" - uraciune. Eu nu ma pot cunoaste pe mine insumi daca nu se afla inaintea mea Sfant Chipul Sau. Puternica imi era, si inca imi mai este, respingerea fata de sine-mi. Insa tocmai din aceasta groaza s-a nascut inlauntrul meu o rugaciune de o anumita deznadejde care ma afunda intr-o mare de lacrimi. Eu nu vedeam atunci nicio cale spre vindecarea mea; imi parea ca uraciunea-mi nu se poate preschimba intru asemanarea frumusetii Lui". (Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 79-80)
*
- Ati citit mai devreme un pasaj din scrierile Staretului Sofronie unde acesta spune ca dupa o perioada de pocainta a cunoscut harul dumnezeiesc si pocaintei i-a urmat mangaierea. Cum a recunoscut harul si cum putem si noi sa recunoastem harul in pocainta noastra sau atunci cand incercam sa ne pocaim? Si daca nu simtim ca am primit aceasta mangaiere, este aceasta un semn ca pocainta noastra nu este sincera?
Arhim. Zaharia Zaharou: Ne dam seama ca am dobandit har daca, de pilda, devenim mai puternici in a tine piept ispitelor. Daca vigoarea noastra in lupta impotriva pacatului sporeste, aceasta este un semn ca am aflat har. Daca ne vine mai usor sa ne smerim inaintea fratelui nostru, sa-i dam lui intaietate si sa ne punem pe noi pe locul doi, din nou aceasta este un semn ca am aflat har. Daca putem sa ne rugam mai usor, mai curat, si cu mai multa evlavie, aceasta este din nou un indiciu ca starea noastra nu este una pur sufleteasca, ci impreunata cu har.
Sunt si feluri practice de a ne pune la incercare. Cand Sfantul Ioan Scararul ne infatiseaza anumite criterii prin care sa ne cercetam sporirea duhovniceasca, el nu spune ca cel ce privegheaza trei ore se afla pe prima treapta a scarii urcusului duhovnicesc, iar cel ce privegheaza cinci ore pe cea de a doua si asa mai departe. Pentru el, crieteriul care nu da gres este reactia pe care o avem atunci cand cineva ne mustra sau ne corecteaza. El spune ca daca ne silim sa nu-i intoarcem vorba, atunci ne aflam pe prima treapta a scarii desavarsirii. Iar daca nu numai ca tacem si nu raspundem cu rautate, ci ne si dam seama ca gresim si ne osandim pe noi insine pentru greseala noastra, atunci ne gasim pe cea de-a doua treapta. Daca dam slava lui Dumnezeu pentru ca am fost mustrati spre folosul si indreptarea noastra, atunci suntem pe cea de-a treia treapta. Iar daca ne rugam pentru cel ce ne-a gresit si-l consideram binefacatorul nostru, atunci suntem cu un pas mai sus pe scara spre desavarsire. Ba mai mult, Sfantul Ioan spune ca atunci cand cineva ne face o observatie si noi ii intoarcem vorba, ne uram propriul suflet. Nu noi trebuie sa avem ultimul cuvant. Sau daca e sa avem ultimul cuvant acesta trebuie sa fie intotdeauna "Amin" sau "Sa fie binecuvantat" fara sa mai adaugam nimic altceva.
Sursa: Omul cel tainic al inimii, Arhim. Zaharia Zaharou, Ed. Basilica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu