Arhimandritul Rafail Karelin despre inlocuirea trairilor duhovnicesti cu cele sufletesti. De ce nu zambeste icoana ortodoxa?

Unul din cele mai mari pericole in rugaciune este inlocuirea trairilor duhovnicesti cu cele sufletesti. Trairile sufletesti sunt expresive si aprinse. Ele sunt asemnea valurilor zgomotoase care se inalta si care sunt cu atat mai inalte cu cat albia este mai aproape. Ele cresc asemenea dealurilor acolo unde apa este mica, pe cand in mijlocul oceanului apa e linistita, suprafata ei se aseamana cu un camp neted, abia tulburat de valuri. Nu zadarnic cel mai mare dintre oceane este numit Pacific. Adeseori entuziasmul, exaltarea, starea de excitatie nervoasa, excentricitatea, insufletirea poetica sau intelectualismul rafinat sunt percepute de oamenii laici ca si trezire a duhului catre rugaciune, insa de fapt acesta este un surogat al rugaciunii.

Trei puteri sufletesti il robesc pe om. Prima e judecata impamantenita care, asemenea unui paianjen, impleteste panza gandurilor, inchipuirilor, banuielilor, planurilor, amintirilor, presupunerilor, perspicacitatii euristice, abstractiilor s.a.m.d., si alearga pe acest paienjenis, straduindu-se sa prinda in ea lumina adevarului.

A doua putere, care oprima duhul - este puterea impulsiva, de aparare a sufletului, care in starea noastra cazuta nu se manifesta in lupta cu pacatul, ci in concurenta, manie, furie, neimpacare. Aceasta energie a sufletului omenesc orientata gresit, pervertita, a devenit ea insasi o patima si, de obicei, se indreapta impotriva celui care il impiedica pe om sa-si implineasca dorintele.

A treia putere a sufletului este tendinta catre indulcire, permanenta sete de placeri. Indulcirea este asemenea apei de mare: ea lasa in urma ei gustul amaraciunii si nu potoleste setea, ci dimpotriva, o inteteste. Cine bea apa de mare amar-sarata, acela vrea sa bea si mai mult iar in mijlocul marii, moare de sete. Indulcirea imita mangaierea duhovniceasca, ia chipul bucuriei duhovnicesti, de aceea adeseori omul incurca stari opuse una cu alta: indulcirea sufleteasca si bucuria duhovniceasca. Indulcirea are un spectru larg de actiune. Aceasta nu este doar placerea senzuala bruta, ci si indulciri de alta ordine. Spre exemplu, astfel sunt indulcirile estetice, cele creatoare, pe care oamenii adeseori le socotesc a fi o stare duhovniceasca. Dar toate indulcirile sufletesti apartin timpului si pamantului. Toate sunt trecatoare. Ele pot crea dispozitia, dar nu starea. Indulcirile pot fi atat evident pacatoase, cat si tolerabile, unele fiind socotite de catre om rasplatire si odihna: indulcirea de prietenie, de bucuriile familiei, de comuniunea cu natura s.a.m.d. Dar toate acestea apartin pamantului si daca devin scop al vietii, atunci ele amortesc duhul.
 

Rugaciunea trebuie sa apartina intotdeauna planului duhovniceasc, fiindca rugaciunea este dezlipirea mintii si inimii de la pamant si indreptarea catre vesnicie. Aceasta e insotita adeseori de efort si durere, ca si cum omul ar dezlipi un plasture lipicios de pe o rana sangeranda. Din aceasta pricina, o rugaciunea cu luare aminte e cea mai mare fapta de vitejie. In rugaciune nu e oprit sa ceri lui Dumnezeu bunuri pamantesti, dar nu ca un scop in sine, ci ca mijloc pentru intretinerea puterilor in drumul pamantesc. Rugaciunea sufleteasca, oricat de aprinsa ar fi, oricat de insufletita ar parea, este o denaturare a insasi esentei rugaciunii. Duhul se trezeste doar prin pocainta si lupta cu patimile. Cuvantul "pocaiti-va" este cel cu care si-au inceput propovaduirea atat Mantuitorul Hristos, cat si Inaintemergatorul Lui, Ioan (Matei 3, 2; 4, 17). Unicul drum catre Imparatia lui Dumnezeu este pocainta. In afara ei lucreaza puterile patimase ale sufletului, iar lucrarile acestora omul le poate lua drept stari duhovnicesti.

Sfantul Dimitrie Priluki (Димитрий Прилуцкий)

Acum sa ne indreptam catre unul dintre planurile mistice ale Ortodoxiei - icoana. Icoana e manifestarea harului lui Dumnezeu pe pamant. Noi nu putem introduce in acest domeniu un sistem oarecare. "Duhul sufla unde vrea" - a spus Domnul (Ioan 3, 8). Noi doar vom indica unele particularitati ale icoanei ortodoxe - putin inteleasa multora dintre contemporanii nostri. Chipul in icoanele vechi este maret si sever. Acolo nu-si are loc sentimentalismul si gingasia - aceste manifestari ale sufletului fiind un surogat al iubirii. Dragostea duhovniceasca, reflectata in chipurile din vechile icoane este aspra si exigenta. Privirea lor priveste din vesnicie si parca cuprinde intreg universul. In aceasta ura pentru pacat, in acest adevar necrutator este o singura dorinta, o dorire deplina - mantuirea omului. Adevarata iubire, iubirea duhovniceasca reflectata de catre iconografii din vechime, nu accepta compromisuri. Aceasta pare multora dintre oamenii contemporani o adevarata cruzime. "Chipuri aspre si infricosatoare" - spun acestia. Ei vor ca icoana sa-i mangaie, ei vor sa se "giugiuleasca" cu icoana. Dragostea duhovniceasca este nemasurat mai profunda decat cea sufleteasca. Aceasta ne compatimeste si sufera mult mai mult pentru noi. Ea e sfasiata de durere, dar nu pentru nenorocirile noastre vremelnice, ci pentru indepartarea noastra de Dumnezeu, Izvorul Vietii. Ea se infricoseaza pentru pierzarea noastra vesnica.

Chipurile Sfintilor din icoanele facatoare de minuni din vechime sunt aspre, deoarece sunt stravazatoare. Ei vad lumea demonilor - o lume a serpilor si scorpionilor infricosatori care il inconjoara pe om, lumea ucigasilor nevazuti; vad cuibul pacatului - lacasul satanei in inima omului. De aceea, chipurile lor sunt neclintite si severe. Dupa cum marturiseste Traditia, Domnul si Maica Domnului nu zambeau niciodata. Cum puteau ei sa zambeasca privind la neamul omenesc? Cum poate sa zambeasca o Maica daca vede ca trupul copilului sau este incolacit de un sarpe, sau daca el aiureaza aflandu-se intr-o boala grea si chinuitoare?

In "icoanele" catolice nu este tragism metafizic. Acolo e tragismul trairilor omenesti, sufletesti, pamantesti. Iar cel mai adesea este altceva, si anume senzualitatea omeneasca, cea care e indreptata catre pamant si apartine pamantului. Raiul sau iadul fie sunt uitate, fie sunt impamantenite, transferate pe pamant. In imaginile catolice, chipurile au o privire pamanteasca, poate plina de bunatate, dar privirea nu cuprinde decat lumea pamanteasca.

Tiziano Vecellio: Înălţarea la cer a Fecioarei, 1516-1518

In fata unei astfel de "icoane", pacatosul, netrecand prin focul pocaintei, se poate lasa pe deplin in voia trairilor sufletesti. De aceea, atat de des in Occident poetii o cantau pe Fecioara Maria ca pe "frumoasa Doamna", iar cavalerii o numeau regina a inimii lor, ceea ce pentru Ortodoxie este un sacrilegiu ingrozitor si o profanare a celor sfinte. Aceasta senzualitate sufleteasca si acest sentimentalism al "icoanelor" catolice este perceput de subconstientul omenesc ca posibilitate de impacare cu Dumnezeu fara pocainta, fara schimbare launtrica. Din aceasta pricina se vorbeste atat de mult in mistica catolica despre dragostea inflacarata, exaltata si atat de putin despre pocainta, curatia inimii si lupta zilnica si apriga cu patimile. Constiinta ortodoxa simte strainul din aceste chipuri care sunt frumoase pamateste si care au un rafinament dulceag, dar sunt nerenascute in plan duhovnicesc.
Aceasta expresie zambitoare a "icoanei" catolice actioneaza asupra pacatosului asemenea unei adormiri, ca o capitulare si impacare cu pacatul. Pacatosului ii place cand la obrazniciile lui se priveste cu indulgenta. De unele "icoane" catolice oamenii se indragosteau. De icoana ortodoxa e cu neputinta sa te indragostesti. Acolo patimile se sting si se trezeste duhul. Iar omul patimas si iubitor de placeri se grabeste sa se departeze de o astfel de icoana. In icoanele vechi nu este compatimire, alean si tot ceea ce am numi a fi odihnitor pentru constiinta pacatosului. Cine cunoaste grozavia raului transcendental, acela nu il va linisti pe pacatos. Acela va privi altfel suferintele pamantesti care sunt atat de neinsemnate fata de vesnicie. Comuniunea cu Dumnezeu fara curatia inimii sau, mai bine zis, fara straduinta pentru curatia inimii, este cu neputinta. Curatia inimii e cu neputinta fara pocainta si fara lupta cu pacatul. De aceea, iertarea pacatosului fara hotararea lui de a se lupta cu sine, fara a-si varsa sangele, este cu neputinta - aceasta iertare este o minciuna. 

Icoana veche facatoare de minuni este in acelasi timp apropiata si indepartata pentru pacatos. In icoana salasluieste apropierea iubirii duhovnicesti, a iubirii de om ca si chip al lui Dumnezeu, si in acelasi timp o distanta enorma - distanta sfinteniei. Omul simte ca Dumnezeu ii este aproape, dar simte si cat este de departe el insusi de Dumnezeu. Una dintre insusirile sfinteniei este ura fata de pacat. Lucrul sfant nu se poate uni cu cel pangarit si necurat. Razele soarelui cad pe suprafata malstinii, dar de la acestea, murdaria nu se preschimba in lumina.

Icoana este lumina care se revarsa din departare. Lipsa cuviintei fata de sfintenia din icoana o pogoara in sfera simturilor omenesti si sufletesti, si poate, intr-o constiinta pervertita a pacatosului sa se transforme intr-o autoimpacare mincinoasa si chiar in garantia ramanerii in pacat: "Pacatuieste cat vrei, Domnul oricum te va primi si pe tine pentru marea Sa milostivire".

Privirea icoanei vechi pare instrainata de lume. Aceasta privire e indreptata catre cel care se roaga, de unde de Sus si trece prin el asemenea razei care strabatand sticla trece mai departe; aceasta privire il vede pe om pe fondul vesniciei in sferele de intrepatrundere a pamantescului cu lumea transcedentala. Aceasta privire vede in inima omului ceea ce nu vede el insusi, iar adeseori, omului insusi ii e frica sa vada. De chipurile icoanelor vechi se infricoseaza demonii, inaintea lor se tulbura si striga cei posedati, cei pe care ii numim de obicei "alienati". Icoana veche pare cuprinsa de o vapaie nevazuta, in care arde fara sa arda, precum rugul pe muntele Sinai.

Arhimandritul Rafail Karelin

Din Indrumar iconografic, vol. I, Arhimandrit Rafail Karelin, Mihail Dunaev, Nikolai Gusev, Ed. sophia, pag 320-324

Arhimandritul Rafail Karelin