Parintele Arhimandrit Roman Braga a trecut la Domnul in Manastirea Adormirea Maicii Domnului din Rives Junction, Michigan, SUA,pe 28 aprilie 2015, putin inainte de miezul noptii, la varsta de 93 de ani. Inmormantarea va avea loc pe 1 mai 2015 in cimitirul manastirii, acolo unde odihneste si sora lui mai mare, Maicuta Benedicta Braga. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Biografie
Parintele Roman s-a nascut la Condrita in Basarabia pe 2 aprilie 1922, fiind cel de-al saptelea copil al sotilor Cosma si Maria Braga. A fost crescut in credinta ortodoxa insuflata in special de catre mama sa care participa la lungi slujbe manastiresti, iar la varsta de 7 ani incepe scoala in satul natal. Cinci ani mai tarziu este trimis la Manastirea Caldarusani, in apropiere de Bucuresti si mai apoi la seminarul de la Cernica, unde intalneste mari Parinti duhovnici ai neamului romanesc, precum Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Benedict Ghius, Grigore Babus si Gratian Radu.
In 1942 se intoarce la Chisinau, in Basarabia, si incepe sa studieze la in mod simultan Institutul de Teologie, Scoala de Litere si Filozofie si Seminarul Pedagogic "Titu Maiorescu". Absolvă Facultatea de Teologie din Bucureşti cu mentiunea „magna cum laude” (1947). Obţine certificatul de profesor de Limba Romana şi Religie. Urmează cursurile anului I de doctorat la Facultatea de Teologie din Bucuresti.
Pe 16 iulie 1948 incepe calvarul închisorilor din timpul regimului comunist. Este arestat înscenându-se o posibilă legatură cu mişcarea legionară, deşi Roman Braga nu era legionar. După un an de cercetări şi anchetări la Ministerul de Interne şi la Jilava, este condamnat la 5 ani temniţă grea pentru omisiune de denunţ şi ajutor. Cunoaste teroarea „reeducării” de la Pitesti şi apoi distrugerea fizică şi morală din lagărele de muncă forţată de la „Canal”, la colonia Peninsula.Este eliberat în 1953, cu domiciliu obligatoriu în Bucureşti.
Între timp reuseşte să meargă pe ascuns la Iaşi, unde se afla sora lui Maica Benedicta. Mitropolitul Sebastian Rusanu îl cãlugãreste (2 ianuarie 1954) şi îl hirotoneşte întru diacon (6 ianuarie)
În anul 1959 începe un nou val al arestărilor aşa-zise politice de care nu scapă. Sub închipuite învinuiri, anchetat timp de un an de zile, este acuzat în final de singura vinovăţie că a făcut parte din „grupul” Rugului Aprins de la Mânăstirea Antim, în timpul studenţiei. Este condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru activitate duşmănoasă la adresa regimului “democrat” comunist. Execută în Balta Brailei la colonia Salcia, numai cinci din ei, fiind eliberat cu ocazia amnistiei generale a deţinutilor politici, din 1964.
După eliberare a urmat un timp de pelerinaj, prin Episcopiile şi Mitropoliile României, unde era primit cu indiferenţă şi chiar izgonit. Dar prin mila lui Dumnezeu i se aprobă Episcopului Valerian Zaharia de la Oradea sã-l hirotonească preot. Un timp lucrează in arhiva Episcopiei. La 1 Ianuarie 1965 este instalat ca preot la Negreşti, Ţara Oaşului, unde functionează timp de trei ani. Este mutat la Parohia din comuna Sârbi, lângă Oradea, ca în final să fie trimis misionar în Brazilia. Slujeşte ca preot pentru comunitatea româneasca din Sao Paulo, Brazilia (1968-1972).
În anul 1972 Episcopul Valerian Trifa (ROEA) îl cheamã la Episcopia de la Vatra. Aici timp de 7 ani se ocupă de educaţia religioasă a copiilor, traduce texte religioase din româna în engleză şi transpune cântările bisericeşti pe texte englezeşti.
Este numit preot la parohia „Sfânta Treime” din Youngstown, Ohio (octombrie 1979), şi apoi la Catedrala „Sfântul Gheorghe”, din Southfield, Michigan (ianuarie 1982). Slujeşte ca preot şi duhovnic (1983-1988) la Mănăstirea „Schimbarea la Faţa” din Ellwood City, Pennsylvania, iar în 1988 se retrage la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, Rives Junction, Michigan, unde a ramas pana in ultima clipa.
Despre neam
In primul rand Dumnezeu ne-a facut persoane, asa cum este El. Ori, o persoana insemneaza sa fi tu insuti, si noi nu ne putem mantui decat ca noi insine. Dar, aceasta persoana, Dumnezeu a facut sa fie in familie, intr-un alt cerc. Familia are o personalitate a ei. Stiti, cand Scriptura spune: "nu este bine omul sa fie singur" si a luat din coasta lui Adam [pe femeie], ca sa arate Dumnezeu aceasta relatie dintre femeie si barbat, care, acuma, incepe icoana aceasta sa se sparga. Ce se intampla in Pittsburgh, si in toate casatoriile barbat cu barbat si femeie cu femeie, este impotriva legii naturii. Si legile naturii sunt dumnezeiesti, ca Dumnezeu le-a pus.
Deci a facut pe femeie, dar nici femeia si barbatul nu au fost reflectia Sfintei Treimi, cand Dumnezeu a spus: sa facem pe om dupa chipul si asemanarea Noastra, Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pana n-a spus: cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul. Deci, familia este o alta personalitate in care individul creste. Dar familia este si ea inclusa intr-un grup etnic, in care exista un fel de a gandi, un fel de a imagina lucrurile, un fel de a crea, un neam. Un neam, sigur ca da, ca neamul nu are hotare. Neamul e... sa nu ne ganidm neaparat la Prut. Poate sa fie neamul romanesc oriunde; este o chestie culturala si o chestie de spiritualitate. Si, pe urma, neamul intra in sfera mare a Bisericii.
Aceasta este foarte scripturistic, pentru ca la Turnul Babel, cand oamenii au creat un Turn, "sa nu ne mai despartim, sa ramanem impreuna", Dumnezeu, a avut planul ca sa creasca, sa se inmulteasca, sa stapaneasca pamantul si sa plaseze [pe] pamant, sa creasca intr-o anumita arie geografica si cosmica - pentru ca interdependenta dintre mediu material, geografic, si persoana, iti da cultura respectiva. De aceea, noi, in Carpati, avem felul nostru de a gandi. Este un umanism carpatin, un fel de a gandi al nostru in istorie, in matematica, in chimie, in toate. Noi trebuie sa fim noi insine in toate!
Dumnezeu nu a vrut ca oamenii sa ramana singuri. Exista in Profetul Daniel, capitolul 10, un lucru extraordinar, peste care multi trec: ca fiecare natiune are un inger pazitor. Acolo se spune ca ingerul poporului asirian nu se intelegea cu ingerul egiptenilor. Ce insemneaza lucrul acesta? Iar Arhanghelul Mihail spune eu sunt Mihail, Arhanghelul poporului evreiesc. Deci, fiecare natiune are un destin, asta inseamna ca fiecare natiune are un inger al ei.
Diferentele acestea nu erau decat niste diferentele de felul specific de a fi al unuia si a altuia. In Scriptura sunt foarte multe, [locuri unde este pomenit neamul]. Cand Dumnezeu a trimis pe Apostoli [la propovaduire] a zis: "duceti-va si invatati toate neamurile". Toate neamurile, a spus! Si de aceea a venit Duhul Sfant vorbind in chip de limbi de foc, pentru ca fiecare neam are un fel al lui de a intelege Evanghelia. Nu le-a spus: "duceti-va si invatati evreieste, taiati imprejur si..." Nu! Ci invatati toate neamurile, in felul lor. Iar Mantuitorul acelasi lucru spune, Hristos, Care este Dumnezeu intrupat, vorbeste la Judecata Viitoare ca vor fi chemate neamurile la Judecata. Deci, noi vom fi judecati, romanii, in contextul neamului nostru, cu Voievozii nostrii, cu toata istoria noastra.
Nu exista din punct de vedere ortodox judecata individuala si mantuire individuala. Mantuirea este sobornica, in sobor, comuna; in Biserica ne mantuim, ca membrii ai Trupului tainic al Domnului, si in neamul in care Dumnezeu ne-a lasat. De aceea spune ca vor veni la Judecata toate neamurile, nu toti indivizii! Deci, fiecare cu presedintii lui, cu regii lui, cu istoria lui, cu boierii lui, cu traditia lui. Fiecare vom fi judecati in acest context extraordinar de frumos, daca intr-adevar am fost asa, cum ne-a lasat Dumnezeu sa fim. Noi, vom fi judecati, romanii, daca am fost adevarati romani sau nu! Si daca faptele bune, si Evanghelia am trait-o in felul nostru, nu in felul rusesc sau in felul bulgaresc, ci in felul in care Dumnezeu ne-a lasat sa traim si sa intelegem Evanghelia noastra, si spiritualitatea, si misticismul nostru. Pentru ca, o femeie din Ardeal, care ingenuncheaza si saruta podeaua bisericii intr-o bisericuta de lemn cu o candela acolo inaintea Maicii Domnului, ea, face o Liturghie a neamului.
Multumesc lui Dumnezeu ca m-am nascut in Carpati si ca sunt intr-o tara in care Ortodoxia nu a inceput nici cu crestinismul, poate, ca are niste radacini precrestine in spiritualitatea protoparintilor nostri traci. Pentru asta nu am cuvinte sa multumesc lui Dumnezeu si il rog ca atat, doi-trei ani cat imi mai da, [interviul a fost facut in aprilie 2012 n.n.] sa pot trece aceasta mostenire mai departe, altora. Dar, in acelasi timp, vreau sa accentuez un lucru: cand iti iubesti tara si religia in care te-ai nascut... Pentru ca in Ortodoxie identitatea este foarte importanta pentru mantuirea sufletului. Nu putem sa iesim din Ortodoxie, din romanism si sa spunem ca te-ai mantuit pentru ca Dumnezeu acolo ne-a plasat, si El ne-o dat mentalitatea asta, cultura aia, traditia aceia... Vreau sa spun ca, atunci cand iti iubesti identitatea ta, intelegi si identitatea altora. Si de aceea noi lucram, sa-i facem si pe americanii acestia sa se regaseasca si sa se implineasca in Ortodoxie.
In cele ce urmeaza puteti sa urmariti un dialog (in franceza si subtitrat in romana) intre Christos Yannaras si Sorin Dumintrescu, pe care, personal, as putea sa spun ca il cunosteam chiar mai dinainte de a vedea aceasta inregistrare. Aceasta pentru ca reflecta foarte bine modul de a fi al omului occidental si al omului rasaritean, punctele pe care le suscita lumea ortodoxa din occident fata de ortodoxia pe care o cunoastem de la noi din tara.
Temele sunt asezarea in genunchi duminica, spovedania si impartasania, postul, importanta unui duhovnic, parohia si catolicitatea bisericii (obs. slabind sobornicitatea ajungem sa cautam catolicitatea n.n.) ascultarea si critica in sanul Bisericii, spiritul consumist chiar si pe plan metafizic, seriozitatea in fata mortii unde nu au loc discursuri psihologice, natura si persoana umana.
P. Valentin Berechet: Hristos a inviat! dragi ascultatori, va spunem astazi Parintele Valentin Berechet si invitatul nostru de astazi, Parintele Cezar Axinte. Parinte, Hristos a inviat!
P. Cezar Axinte: Adevarat a inviat!
P. Valentin Berechet: Dragi ascultatori astazi vom incerca sa vorbim despre viata si Inviere si, asa cum am spus, doar vom incerca, pentru ca nu stiu cine ar putea, nu sa epuizeze, ci doar macar sa cuprinda aceste notiuni, aceste realitati. Dar, de vorbit si sa ne gandim la ele, trebuie, pentru ca reprezinta chiar existenta, chiar fiinta noastra. Despre viata multi zic ca stiu foarte multe, unii chiar sunt specialisti. Despre Inviere, probabil ca teoretic s-o zice la fel. Ideea este ca putem cunoaste multe despre viata, [insa] despre Inviere cunoastem foarte putine. Asa ca haideti sa plecam de la viata, cativa pasi asa, ca o incalzire. Ati putea spune in doua cuvinte ce simtiti dumneavoastra prin voia Duhului Sfant, din unghiul crestin al existentie noastre, cam ce este viata?
P. Cezar Axinte: Ca sa pastrez nota aceasta buna, sanatoasa, de umor, "ca o incalzire", eu deja am transpirat la intrebarea care mi-ati pus-o. Sa stiti ca nu e o intrebare simpla, de incalzire, e chiar de ultim exercitiu, asa, fiindca nu s-a raspuns in mod satisfacator la ce este viata. Adicalumea stiintifica n-a raspuns, lumea ideiilor, si lumea filozofilor, n-au raspuns la intrebarea ce este viata. De fapt, nici nu poti sa raspunzi la intrebarea aceasta, fiindca ar trebui sa pornesti de la o premisa falsa, si anume ca ea exista in sine, de la sine. Cam vedem ce este viata, fiecare vede ce este viata, de la plantuta regnului zis "simplu", vegetal, pana la om, vedem ca este ceva care iti taie respiratia, te uimeste prin toate aspectele ei. Dar, ce este viata nu poate fi definit daca nu ai o cauza, fiindca trebuie sa existe o relatie intre cauza si efect. Viata este un efect, nu este o cauza, la om. Noi observam un efect, noi observam ca se desfasoara, o infinitate de posibilitati prin ipostas -vorbim acuma despre viata omeneasca. Dar, trebuie sa fie o cauza, si pana nu definesti ce este cauza, sau Cine este cauza acestei vieti, nu poti sa raspunzi satisfacator la intrebarea ce este viata. Si, v-am spus, stiintific nu s-a raspuns la intebarea aceasta, dar daca asculta cineva, este un om de stiinta care poate sa ne spuna definitia ei, si sa fie si satisfacatoare, asteptam cu drag.
Lumea ideilor, iar, n-a definit. Exista un exercitiu de incalzire - dar au facut si "febra musculara", chiar - ca, ce poate sa fie filozofia decat aceasta de a exersa mintea pana la urma, a despica idei. Chiar in lumea ideilor religioase se vorbeste despre viata, darraspunsul satisfacator il da doar Ortodoxia, il da doar Hristos, ce este Viata. Si, vorbeste Duhul Sfant prin gura, si prin pana, Evanghelistului Ioan, care spune ca Hristos este Viata. Chiar la inceputul Evangheliei lui Ioan vorbeste despre Lumina - un binom Lumina-Viata - si despre Cuvant, Care S-a intrupat,si Cuvantul S-a facut trup - Cuvantul Acesta, Care era Viata. El era viata si in El era viata si de la El vine viata. Deci viata omului, pana la urma, este darul Celui Care este Izvorul Vietii, darul lui Dumnezeu facut omului, care - foarte interesant aici, putem ajunge pana la urma la o idee dogmatica, foarte adanca, teologica, sa spunem asa. Veti spune: bine, dar viata apare cel mai devreme de-o data cu omul. Nu? Nu putem vorbi de viata umana inainte de om! Prin urmare omul era cumva, din veci in mintea lui Dumnezeu. Stiti, pentru ca altfel, Dumnezeu fiind Izvorul Vietii, El isi este suficient si necesar Siesi pentru viata, pentru existenta. Dar, daca vorbim de viata in afara lui Dumnezeu, atunci ne gandim, sigur, la modul cel mai inalt la zidire, dar ne gandim in modul cel mai inalt la chipul lui Dumnezeu din om, la existenta aceasta numita persoana. Foarte important: numita persoana! Si cand vorbim de asta, trebuie sa ne gandim in mod necesar, [cum] spune Sfantul Maxim Marturisitorul ca omul nu putea sa nu fie. Daca a existat din veci un plan de mantuire, daca a existat din veci planul intruparii, atunci, in mod necesar, viata aceasta, si omul - asa cum suntem noi acum, si bine, de la Facere si pana in vesnicie -, era in mintea lui Dumnezeu de la inceput. Foarte frumos, foarte interesant! Sigur ca aici risc tot felul de discutii teologice dar, sa stiti ca este un adevar aici, pentru ca nu putem vorbi despre viata fara sa vorbim despre gandul lui Dumnezeu, care, de fapt, se intrupeaza in om, fiindca spune in alta parte, foarte frumos, ca Hristos l-a avut pe om in minte, cand l-a creat pe Adam. Stiti, si atuncea toate acestea se leaga.
Deci, viata aceasta este o consecinta a existentei din veci a lui Dumnezeu si a fiintei lui Dumnezeu care este iubire. Deci, natura lui Dumnezeu, fiinta lui Dumnezeu este iubire. Ei bine, aceasta natura a lui Dumnezeu se revarasa asupra celorlalte Persoane ale Prea Sfintei Treimi si, din preaplinul acestei iubiri, il aduce pe om de la nefiinta la fiinta. Deci viata este expresia iubirii lui Dumnezeu. Daca ar fi acuma sa dau o definitie teologica, fiindca nu m-am gandit ca o sa-mi puneti o intrebare atat de complexa - care pare a fi atat de simpla -: viata este intruparea iubirii lui Dumnezeu.
P. Valentin Berechet: Da! Frumos de tot! Mai ales ca incet, incet, am ajuns pe calea care trebuie, si am ajuns la iubire, acolo unde este fundamentul. Spuneati si pentru filozofie, si pentru stiinta ca se construiesc tot felul de ipoteze, dar toate fundamentate pe intamplare, ceea ce nu se poate, pentru ca nu poti sa construiesti nimic. Pe cand Hristos spune: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Este o realitate solida, puternica, si cu multa autoritate.
P. Cezar Axinte: In primul rand spune: sunt. Cand a spus Eu sunt Cel Ce Sunt. Si in Gradina Ghetsimani, spune Iisus - cand il intreaba: Cine este Iisus? -: Eu sunt! Deci existenta peste existenta si pe aceasta se construieste, pe aceasta se fundamenteaza.
P. Valentin Berechet: Spuneati ca iubirea inseamna o traire pana la jertfa, pana la un dar de sange si spunem tot din Sfanta Scriptura ca viata e in sange, deci din darul Lui de Sange a intrupat viata. Spuneati la un moment dat ca viata nu e de la sine ci este in sine, adica nu vine din intamplare cum nu cred ca au incercat, s-au straduit poate - eu merg pe ideea ca cei care au gandit asa, din intamplare, poate nu au facut intentionat, poate unii au mai alunecat pe ici pe colo. Erau cautari infantile, cautari ale omenirii in intuneric sau in clar-obscur, asa.
P. Cezar Axinte: Stiti de ce omul are legatura cu tema emisiunii? De ce omul a ajuns la concluzia - eronata, de altfel - ca viata este produsul hazardului, o loterie cosmica, care joaca de la sine? Fiindca n-a rezolvat problema mortii! Orice om rezolva problema mortii, stie ca viata nu poate sa fie produsul hazardului. Deci, cei care sunt tinuti de moarte, de frica de moarte, si de moarte, cam toti vor spune acelasi lucru. Ca este o legatura, daca vreti, matematica, intre originea vietii, ca fiind hazardul si rezultatul ei, moartea. E o legatura matematica - nu intram in demonstraii matematice-, dar aceasta este consecinta. Atunci cand spui ca viata, existenta, si cu atat mai mult existenta umana e produsul hazardului, al intamplarii, al lipsei de cauza, atunci, in mod necesar, ajungi [la faptul] ca moartea are ultimul cuvant in creatie. Si, este un fatalism! Atat de absurda este viata pe cat de absurda este cauza ei.Daca cauza vietii este hazardul, intamplarea, atunci moartea are ultimul cuvant si viata este absurda, e fara sens, se termina in moarte si totul e absurd.Ce sens mai are sa lupti pentru iubire? Ce sens mai are sa lupti pentru ideal? Ce sens mai are sa lupti pentru devenire, pentru desavarsire? Totul devine absurd, si totul intra intr-o dezordine, intr-o des-fiintare. Ca daca nu exista o in-fiintare, atuncea totul se duce catre o des-fiintare, catre nefiinta, totul aluneca cate nefiinta.
P. Valentin Berechet: Da, sunt zone ale existentei noastre in care se merge pe acest fatalism. De aceea si existenta este ciudata, violenta, intoarsa pe toate partile, si nu tenteaza de loc. Daca viata este asa cum spuneam, si este atat de frumoasa si o deschidere catre implinire, in felul acesta, de ce credeti ca tremura omul pentru viata - pentru viata omul se zbate, si tremura, si sufera, si o doreste, chiar si acolo unde nu mai exista nici o nadejde, nici o speranta, nici o sansa -, doar pentru ca se teme de moarte, sau mai este si alta tentatie a vietii, alta chemare?
P. Cezar Axinte: Da, sunt doua perspective legate intre ele. Unu, ca omul nu are in fiinta sa intima inregistrata amprenta mortii, adica nu este in firea omului sa moara si atunci tendinta omului este sa caute nemurirea, sa fie nemuritor, sa permanentizeze viata. De aceea si avem basmul "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", ca omul nu vrea sa permanentizeze viata asa, intr-o doara, cumva, ci vrea sa permanentizeze tineretea, fericirea, sa fie in putere. Pentru ca altfel supunem: da', ce viata e asta? Avem expresia aceasta, stiti?! Noi traim, dar avem expresia aceasta, si zicem: da' ce viata mai e si asta?! Adica, care e supusa necrozei, care e supusa bolii, care e supusa mortii. Deci asta este o perspectiva, ca omul nu are in trasaturile chipul sau moartea.
P. Valentin Berechet:De aceea se si teme, ca nu are program sa o digere, sa o proceseze.
P. Cezar Axinte: Da, noi ne invatam cu moartea, cum spunea Eminescu:nu credeam sa-nvat a muri vre-o data. Noi ne invatam cu moartea, ca: "Ce-i acolo?", "Pai un cimitir!", "Si ce se intampla acolo?", "Pai oamenii se descompun ajung pamant de flori.", "Bine, si asta e tot?" Si, atunci, la intrebarea asta raspundem: "pai, daca mor, atunci - ziceam - totul e fara sens".Si daca se zbate omul pentru viata este ca el crede ca moartea este, de fapt, stapana. Si el zice: "sa traiesc acum! Fac orice sa traiesc!"Ne spune Mantuitorul cacel ce isi va pastra cu orice chip viata, adica calcand pe cadavre, facand rau, neiubind si toate celelalte, numai ca sa traiasca, oricum va muri. Iar cel care se jertfeste pentru aproapele sau, pentru mine, pentru Evanghlelie - ca Evanghelia, de fapt asta este, Vestea cea Buna a Invierii -, cel care se jertfeste pentru Inviere va invia si va avea viata vesnica.
Deci omul se teme de moarte pentru ca nu o cunoaste, nu o are inscrisa, cum ati spus, in soft, si in chipul lui Dumnezeu nu exista aceasta, si doi, intr-adevar se teme de moarte, si circumscrie toate faptele sale potrivit cu aceasta. Raporteaza faptele sale cu aceasta frica de moarte.
P. Valentin Berechet: Da, avem un telefon Parinte. Spune Tiberiu!
Tiberiu: Voiam sa zic ca dobandirea vietii este dobandirea Duhului Sfant, cum zic Parintii. Este dobandirea Duhului Sfant in raportul nostru cu lumea aceasta vazuta, care este de fapt lista mortii. Cautand viata, asa cum spunea Parintele Papacioc, este o stare de prezenta continuua. Adica, neavand starea de prezenta continuua poate murim.
P. Cezar Axinte: Vreau sa va intreb ceva: stiti care este antonimul cuvantului viata?
Tiberiu: Nu cred ca are! Eu stiu....
P. Cezar Axinte: Da, ati raspuns corect! Are un antonim, dar nu este moartea, este nefiinta. Exact, cum spunati, toata explicatia aici duce de fapt, ca moartea nu mai exista. Noi folosim moartea ca antonim al vietii, dar nu e corect din punct de vedere gramatical, si, bineinteles duhovniceste nici atat. Da, atata am vrut sa...
Tiberiu: Da, cred ca moartea nu exista. Exista, asa... dar practic crestinul nu are moarte, nu moare asa... Si, cum a fost si in Evanghelia de miercuri, cu Sfantul Apostol Toma, care avand credinta Dumnezeu l-a auzit chiar cand a venit in a opta zi, care de fapt era duminica, deci tot la Sfanta Liturghie - a propos de Sfanta Liturghie cum dumneavoastra ne indemnati mereu sa mergem - si care este viata in sine. Prima zi a fost duminica cand Toma n-a fost... P. Cezar Axinte: Mai e un simbol aici, la ziua a opta. Este chiar Parusia.
Tiberiu: Da, Parusia, exact.
P. Cezar Axinte: E un alt simbol foarte adanc aici, a opta zi.
Tiberiu: Da, am auzit eu la Parintele Staniloae de Parusie, foarte greu cuvantul, nu prea am inteles eu, asa... Dar a propos de Sfantul Apostol Toma el se afla la Sfanta Liturghie, asa cum era atunci, frangerea painii si asa mai departe. Si noi, ca credinciosi, trebuie sa mergem la Sfanta Liturghie pentru ca credinta noastra sa fie mai puternica, sa se intareasca. Deci el se afla practic in biserica lui Hriostos, se afla cu Apostolii acolo, si Dumnezeu i-a vazut "necredinta", pentru ca nu era o necredinta, era o indoiala. Dar el de fapt era mai puternic decat ceilalti, caci era plecat din cetate sa vada ce s-a intamplat, si s-a intors. Deci nu era o necredinta, asa. Ce mi-a placut mie si mi-a dat asa, nadejde, in necredinta mea, ca chiar daca nu inteleg prea mult, sau daca ma aflu intr-o necredinta, sau intr-o cadere, este ca daca ai, de fapt, gandu la Dumnezeu, Dumnezeu te aude. Cum a fost si cu Sfantul Apostol Petru, cand a cazut si iar, cu "necredinta" lui Toma. Deci Dumnezeu ne aude pentru ca a doua oara cand a venit, a opta zi, si a intrat prin usile incuiate, prin ziduri, a doua oara, imediat El l-a intrebat pe Toma. Deci Mantuitorul stia de fapt, despre problemele si indoiala lui.
P. Valentin Berechet: Da, i-a adus raspunsul direct, si nu a mai stat sa intrebe, i-a iesit in intampinare.
Tiberiu: Da, cum era si la Sfantul Siluan Athonitul, cand i s-a zis: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui", exact teama asta a fost si acolo. Trebuie sa avem mintea la Dumnezeu, desi suntem in iad si Dumnezeu se uita la noi sa vada daca ne punem nadejdea in El. Si Toma, intr-adevar avea nadejdea in Dumnezeu.
P. Valentin Berechet: Multumim foarte mult! Da! Multumim, Tiberiu, ca ai prins ideea aceasta si ca suntem impreuna. Suntem impreuna ca si Apostolii acolo, la rugaciune. A opta zi e ziua vesniciei, deci si clipa de astazi face parte din a opta zi. Frumos spunea, Parinte, Tiberiu, la un moment dat ca viata incepe la Sfanta Liturghie, viata in plinatatea ei.
Vorbeam despre Viata si despre Inviere, si, bineinteles va trebui sa aducem vorba si despre moarte si va fi pasul intermediar, si absolut necesar de scufundare in aceasta realitate pentru a gusta plinatatea Invierii. Si, pentru ca este momentul, Parinte, sa vorbiti despre Inviere, haideti sa spunem cateva cuvinte despre raportul intre Viata si Inviere. Am inceput cu viata, care o cunoaste toata lumea, ne zbatem pentru ea, de la painea pe care o mancam pana la toate celelalte care, zicem noi, sunt inerente vietii. Despre Inviere stim foarte mult, mai ales crestinii, teorie asa, dar nu stiu daca ne-am implicat foarte mult. Ce este invierea? Asa, o prelungire a vietii? P. Cezar Axinte: Pana la urma sa stiti ca firea aceasta cazuta, adica firea aceasta nefireasca, a omului de dupa cadere - este oarecum o caracteristica comuna - are chiar un paradox: chiar daca toti vrem sa fim vesnici, chair daca avem in noi nazuinta aceasta a vesniciei, nu credem in inviere.
P. Valentin Berechet: Adica percepem vesnicia ca multa viata, si atata tot.
P. Cezar Axinte: Exact! Si, dupa cum spunea si Dumnezeu acolo, ca din pamant iesi si in pamant te vei intoarce, nu ca blestem, ci ca iubire, pentru ca rautatea acestei vieti, boala acestei vieti, sa nu fie fara capat.
P. Valentin Berechet: Slabiciunea vietii sa se opreasca.
P. Cezar Axinte: Inchipuiti-va sa traim o mie de ani, sau zece mii. Ei, Doamne, fereste! Si de aceea vorbim de moarte si de inviere, si de prefacerea acestui trup, de invierea lui - sadit intru trup omenesc si inviat intru trup duhovnicesc - pentru ca iata, ca si ucenicii - cum spunea ca suntem in a opata zi - suntem in a opta zi, dar ei stau tot ascunsi de frica. Vedeti?! Trec de la ucenici, de la Apostoli, vad invierea ficei lui Iair, vad invierea fiului vaduvei din Nain, il vad pe Lazar, unii vad si Schimbarea la Fata, si toate celelalte minuni, si, cu toate aceste, il vad pe Mantuitorul duminica seara, deci inviat a treia zi, Care intra si le spune: "Pace voua!", si cu toate acestea stau inchisi de frica iudeilor, adica de frica de moarte, de condamnare, adica nu cred in inviere. Vad Invierea lui Hristos, iata Toma zice: "Domnul meu si Dumnezeul meu!", si sa stiti ca se spune ca a pus mana in coasta Mantuitorului, dar nu scrie nicaieri asta. De unde rezulta ca n-a fost o intrebare obraznica, ci un strigat, o rugaciune: "Doamne, da sa Te vad!". El nu pune mana acolo. Este, sigur, o reprezentare a unui pictor celebru, Caravaggio, care arata ca Toma baga degetul in coasta, si e foarte realista, nu stiu ce, suprarealista, dar nu-i asa! Si Toma nu e un obraznic, si nu pune mana acolo, ci il vede pe Hristos inviat si cade la pamant, si spune: "Domnul meu si Dumnezeul meu!".
Si cu toate acestea nu credem in inviere! Aici este marea problema. Ca invierea, sigur, este un eveniment cosmic, universal, si accesibil, si de trebuinta tuturor. Dar este aici un criteriu, este, daca vreti, o conditie pentru inviere. Iarconditia pentru inviere este credinta! Incredintarea - vedeti ce cuvant extraordinar are limba romana, ce semantica extraordinara are acest cuvant credinta, si cat este de important! Si de unde ne dam seama? "Tomo, nu fi necredincios, ci credincios!".Fericiti cei ce nu au vazut - cu aparatul acesta, numit ochi, atat de minunat, nimeni nu stie care e treaba cu el - si totusi fericiti cei ce n-au vazut si au crezut. Asta ce inseamna? Ca incredintarea ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu intrupat, si ca a murti si ca a inviat nu cade sub simturile noastre sensibile, ci inteligibile. Adica, exact cum spunea Tiberiu, care a dat, de fapt concluzia, ca viata este salasluirea Duhului Sfant in om - incredintarea aceasta vine ca dar a lui Dumnezeu. Credinta este dar a lui Dumnezeu pentru om, pentru o inima sincera cautatoare. Noi nu putem sa ne incredintam de Inviere asa, pur si simplu rational, fiindca, altfel, ajungem exact la ce discutam inainte de emisiune, la urarile acestea: Craciun fericit! Paste fericit! Toate sunt fericite, dar, de fapt, omul este profund nefericit. Si, aceasta incredintare, ca Hristos este Dumnezeu si om vine de la Duhul Sfant si necesista niste conditii. Adica omul trebuie sa fie intr-o situatie de a primi acest dar de la Dumnezeu. Si vorbeam despre Sfanta Impartasanie. In chipul cel mai vadit primim aceasta prin partasia intima cu Hristos cel inviat, prin Trupul si Sangele Mantuitorului.
Am intrebat care este pacatul cel mai mare al lui Iuda. Sigur vanzarea, sangele, dar noi pe toate le-am facut pe astea, mai mult decat Iuda! Si o sa ziceti: da, dar una n-am facut: nu ne-am sinucis! Corect! Dar Sinuciderea lui Iuda este consecinta necredintei!El nu a crezut ca Hristos peste trei zile va invia. Stiti ca Iuda s-a sinucis inainte de a muri Hristos pe cruce? Este foarte interesant! Adica el a zis: stii ceva? El, intr-adevar era foarte nevinovat! Si, din punct devedere moral am facut o nedreptate, am vandut sange nevinovat. Nici nu s-a mai gandit ca va fi rastignit sau nu sau va muri, sau ca... Pentru ca nu a avut credinta, macar ca le-a vazut pe toate.
Iata, deci, ca pentru Inviere, este necesar ca omul sa cultive legatura de incredere dintre el si Dumnezeu. Adica aceasta legatura de incredere se numeste indeobste credinta. Si dupa aceea toate celelalte... P. Valentin Berechet: Ajungem sa vedem, incet, incet ca si problema mortii, despre care vorbeam in prima parte a emisiunii se rezolva prin inviere. Ce a mai adus nou Invierea? Ce fundament nou a adus Invierea vis a vis fata de moarte si viata, si, pe de cealalta parte, pentru om, incepand cu Hristos pana spre noi si pana spre final? Pentru ca, categoric, alta era viziunea vietii inainte de Hristos si alta este acum, cel putin intre cei care s-ar stradui si se cerceteaza... P. Cezar Axinte: Intai de toate ca moartea a fost desfiintata, puterea mortii, stapanirea mortii a fost desfiintata. O putere mai are, dar nu este stapana. Si cei care cred ca moartea are ultimul cuvant, ca omul pleaca in nefiinta -cum mai auzim pe la radio - asta nu ineamna ca moartea nu a fost desfiintata, ci ca aceia nu-L cunosc pe Hristos. Asa cum un trib din Africa, cum nu a auzit de ampicilina moare de o boala, si un sat intreg se decimeaza. Asta nu inseamna ca rujeola - sigur, pastrand raporturile si analogia, sa intelegem exact, ca este o chestiune de dimensiune aici. Dar faptul ca aborigenii din Australia nu au auzit de aspirina sau de antibiotic, de penicilina, poftim, si mor de plamani, nu inseamna ca boala aceea nu a fost stapanita, nu mai are stapanire. Exact asa este si boala aceasta, moartea, nu mai are stapanire asupra omului. Este desfiintata moartea, prin Inviere. P. Valentin Berechet:Da este desfiintata ca speietoare, ca imagine pe care o avea inainte, deci ea este data pe fata, este cercetata si este evaluata cu alti ochi si din alte perspective. Am putea spune ca asta este unghiul corect, stiintific, din care este privita moartea, nu ca inainte. Deci, inainte, pana si stiinta, asa cum este perceputa de noi, privea moartea...
P. Cezar Axinte: ...ca unica certitudine.Da, ca unicul adevar abosolut. De fapt acesta era unicul adevar absolut de la care pornea umanitatea, un adevar pe care-l traia tragic si prin experienta. A pus mana. Uite-l! E rece. Si Hristos vine si spune absurd aproape, ii spune vaduvei din Nain: "nu mai plange!". "Cum adica? Sunt vaduva, nu mai am niciun statut, si unicul meu fiu, uite-l pe nasalie, il ducem la groapa, in cateva zile se descompune si Tu imi spui asa ceva?" Da! Acelasi cuvant i-l spune si Mariei Magdalena dupa Inviere: "femeie, de ce plangi? Pe cine cauti?". "Pai il caut pe Domnul meu care e mort, care L-au dus de aici, vreau sa-L imbalsameze. Vreau sa implinesc ritualul ingroparii mortului" ...nu stiu ce. "Nu! n-ai de ce sa mai plangi! Moartea nu mai exista!". Asta este cuvantul pe care ni-l adreseaza Hristos prin inviere: de ce plangeti oameni buni? Sigur ca plangem sentimental, ca ne despartim de cei iubiti ai nostri. Si este adevarat ca noi nu ne-am obisnuit cu moartea, dupa cum am spus. De aceea plagem, ca nu putem sa ne obisnuim cu ea, oricat am vedea.Dar, Dumnezeu Cel Atotputernic n-a creat zidirea aceasta ca-n mijlocul ei sa puna un cimitir! O duhoare de descompunere este toata istoria omenirii de la inceputul ei pana la sfarsit, daca nu exista Inviere! Ori, ce fel de Dumnezeu gandim fara Inviere? Ma minunez de celelalte idei religioase in care nu exista Hristos intrupat, ca Dumnezeu intrupat, ca om si Dumnezeu, si care e mort ca om, si Inviat ca om! P. Valentin Berechet: Trag niste concluzii. Invierea a adus lumina in doua aspecte fundamentale. Unu, viata nu vine din intamplare - e o mare minciuna prin care diavolul innebunea toata existenta noastra, iar [doi] moartea nu inseamna nimic sau nefiinta - cum spuneati. Deci doua minciuni cu care tatal minciunii a lovit si a tinut in robie, in sclavie, in lanturi omenirea atata vreme si pierdea suflete. Acuma, Parinte, in cateva sfaturi, ca si timpul fuge, ce sa facem noi, oamenii de astazi, crestinii, care stim ceva dar nu stim complet, sau stim ceva, dar nu stim bine pe linia aceasta. Nu mai zic de ceilalti. Ceilalti se iau dupa crestini. Dar ce sa facem noi, crestinii, sa intram cat mai sanatos pe fagasul acesta al inverii, nevirusat, nealterat?
P. Cezar Axinte: Foarte simplu! Germenele invierii este pocainta! Asta inseamna taina, inseamna spovedanie, si cu sensul de a ajunge la Potir, Sfanta Impartasanie, ca sa te impartasesti, sa mananci... Stiti, ca spune si omul de stiinta, foarte simplu, ca esti ceea ce mananci. Pai eu il mananc pe Hristos cel inviat si atunci sunt viu! P. Valentin Berechet: A avut dreptate, desi nu s-a gandit la asta!
P. Cezar Axinte: Da! Sigur ca a avut dreptate, dar orice alta discutie despre esti ceea ce mananci [presupune ca] esti mort, pentru ca orice fruct sau orice hrana oricat de mult ar tine termenul de garantie, 5 ani, 10 ani, pana la urma moare. Deci, esti ceea ce mananci, adica mananci lucruri care sunt supuse mortii [si mori], dar eu il mananc pe Hristos cel inviat, si atunci sunt viu! Asta este sfatul si nu exista alt sfat, dar nu-l dau eu. Spune Hristos: de nu veti manca trupul Meu si de nu veti bea sangele Meu nu veti avea viata intru voi. Iata care e definita vietii, dar nu putem intra abrupt, pentru ca puteati sa spuneti: pai, ce sa spuna Parintele acesta?
P. Valentin Berechet: Deci, sigur, nu exista o alta cale. Stiti de ce? Pentru ca filozofiile, religiile, tot felul de gandiri din acestea omenesti cauta acest fagas, cauta o usita, o portita, mai speciala, mai particulara sau una in plus, si alte cai si pentru ei. Lucrurile se pare ca nu sunt altfel.
P. Cezar Axinte: Dar vedem ca ce alta certitudine ne trebuie? P. Valentin Berechet: Hristos a marturisit: Eu sunt usa! Pot unii sa incerce sa intre si pe aiurea, dar o s-o pateasca, cum sa zicem?
P. Cezar Axinte: Parinte draga, noi una singura stim: ca Hristos a inviat! Si ne mai spune asa: daca Ma vei manca pe Mine, Cel inviat, vei fi viu! E fara bani, e fara efort, sigur, din acesta pe care il propune societatea! Este vorba de o curatire a inimii, care iti este buna si tie, daca vrei, din punct de vedere moral si medical, ca orice om care tine un pic de post... - dar intram in alta [sfera de discutie]. DeciHristos ne spune: nu veti avea viata in voi de nu veti manca trupul si sangele Meu.Daca te lipsesti de Mine, te lipsesti de Viata. Deci Asta este viata: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Eu sunt Viata. Eu ti-am dat viata, eu intretin viata, eu te duc in vesnicie in viata. Ramane doar sa spui: cred, Doamne si marturisesc ca esti cu adevarat Fiul lui Dumnezeu care ai venit in lume sa ma mantuiesti pe mine. Si, de asemenea, cred ca daca Te voi manca pe Tine, Cel Viu, voi invia si eu. Asta este credinta noastra! Cred in invierea mortilor! Astept invierea cea de obste!Viata inseamna credinta in Hristos cel inviat!
P. Valentin Berechet: Este interesant ca lucrul acesta, la nivel de credinta, pare mai usor si oamenii se misca mai greu aici [...] Ca o concluzie, la tot ce a spus Parintele aicea, este ca Invierea este capatul celalat al pocaintei, al pocaintei autentice prin care Hristos este si ramane, cum spunea Sfantul Apostol Toma, Domnul si Dumnezeul nostru.
P. Cezar Axinte: Stiti de ce? Pentru ca Hristos a inviat. Dar tu, ai inviat? Aicea este batalia! Din Invierea Lui inviezi si tu, bineinteles, dar invierea ta inseamna aceasta transfigurare care incepe de aici.Iar aceasta metanoia, este pocainta. Pocainta iti schimba grupa de sange. Crestinii nu mai au grupe de sange din cele pe care le invatam la [scoala]. Au o grupa de sange care inseamna vesnicie, care inseamna nemurire. Dar asta se transfigureaza prin partasie cu Hristos, Care este Viata. P. Valentin Berechet: Va multumim foarte mult! Doamne ajuta si
Hristos a inviat!
Toaca și clopotele la Mănăstirea Putna
În Săptămâna Luminată toaca și clopotele se bat după o rânduială specială. În această perioadă se bat deodată toaca de mână, tochița de fier, toaca din clopotniță și clopotele, într-o irumpere de sunete care vestește lumii că Hristos a înviat!
Mironosiţele femei, foarte de dimineaţă, stând înaintea mormântului Dătătorului de viaţă, aflat-au înger pe piatră şezând; şi acela, grăind către dânsele, aşa a zis: Ce căutaţi pe Cel viu printre morţi? Ce plângeţi pe Cel nestricat, ca şi cum ar fi în stricăciune? Mergând, vestiţi ucenicilor Lui.
Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea. (Ps. 117:24)
Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile;
Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit;
Paştile cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm;
O Paştile, izbăvire de întristare!
Că astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară strălucind Hristos, pe femei de bucurie le-a umplut, zicând: Vestiţi apostolilor!
Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand, si celor din morminte viata daruindu-le!
***
Pastorala la Învierea Domnului, 2015,
a Mitropolitului Ierotei de Nafpaktos
Hristos, iubiţi fraţi, de mai înainte a
vestit ucenicilor Lui Învierea, atunci când le-a spus: „Fiul Omului va
să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va
învia” (Matei 17: 22-23). Ucenicii nu ştiau ce înseamnă că Fiul Omului
va fi omorât şi va învia la trei zile după moartea Sa şi, mai mult decât
atât, „se temeau să Îl întrebe” (Marcu 9: 31-32).
Expresiile „Fiul lui Dumnezeu” şi „Fiul
Omului” denumesc cele două firi ale lui Hristos, dumnezeiască şi
omenească, care împreună lucrau în Hristos, fără ca vreuna din ele să
îşi piardă trăsăturile proprii.
După Înviere, Hristos S-a arătat întâi
femeilor mironosiţe, care se duseseră în zori la mormânt să Îi ungă
trupul cu aromate, iar pe urmă, în aceeaşi zi, S-a arătat ucenicilor
Săi. Te-ai fi aşteptat să Se arate celor care L-au răstignit,
cărturarilor şi fariseilor, arhiereilor, lui Irod şi lui Pilat şi
tuturor celor care au căzut la învoială ca El să pătimească şi să fie
răstignit, în felul acesta făcându-i să creadă. Dar nu a făcut asta, şi
dintr-un motiv anume.
Întâi de toate, Hristos nu acționează
pur și simplu în virtutea unor raţiuni sociale, nici ca să vădească
Dumnezeirea Sa unor oameni care nu cred în El. Chiar şi atunci când
făcea minuni şi tămăduia pe oameni, o făcea după ce mai întâi le vedea
credinţa.
Pe urmă, arătarea lui Hristos fiecărui
om este un eveniment de dimensiuni veşnice şi cu urmări cutremurătoare
asupra sa. A se întâlni cineva cu Dumnezeu poate fi osândă pentru el,
dacă nu este pregătit cum se cuvine. Ca atunci când privește cineva
soarele fără nici o protecţie și, din cauza prea puternicei lumini a
soarelui, îşi vatămă ochii, tot la fel, atunci când omul nu are ochiul
duhovnicesc pregătit cum se cuvine, nu poate suporta lumina puternică a
Învierii lui Hristos.
Așadar, din dragoste şi iubire de oameni
nu S-a arătat Hristos celor ce L-au răstignit, ca ei să nu pătimească
ceva rău.Era mai bine ca ei să afle despre Înviere de la alţii, ca
astfel, poate, să creadă şi să se mântuiască. Aveau încă timp să creadă
liber, să se îndrepteze, ca văzându-L la a Doua Sa Venire întru slavă,
să se mântuiască, nu să se osândească. Negreşit, întâlnirea cu Hristos
este un moment crucial, este viața veşnică sau iadul veşnic.
Mai mult, Hristos, după ce a înviat, S-a
arătat ucenicilor care se pregătiseră şi, în pofida căderilor lor, erau
pregătiţi să vadă Lumina Învierii. Esenţialul este că Hristos S-a
arătat ucenicilor după Înviere nu doar ca ei să creadă, ci ca să îi
călăuzească la îndumnezeire. Acesta era rostul cel mai profund al
arătărilor lui Hristos Înviat ucenicilor Săi, care erau curăţiţi şi
luminaţi de mai înainte şi trebuia ca de-acum să ajungă la îndumnezeire.
Fireşte, vreme de patruzeci de zile i-a pregătit cum se cuvine, ca în
ziua Cincizecimii să primească Duhul Sfânt şi să devină mădulare ale
Trupului Său.
Ceea ce s-a petrecut cu ucenicii lui
Hristos se întâmplă cu mulţi oameni de-a lungul veacurilor. Deja, îndată
după Cincizecime, Apostolul Pavel a văzut pe Hristos Înviat (Fapte 9:
3-9), Întâiul-Mucenic Ştefan „a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus
stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7: 55), iar milioane de creştini
până astăzi au devenit martori ai Învierii lui Hristos. Aceasta
înseamnă că scopul omului este să se pregătească cum se cuvine, prin
nevoință, prin Sfintele Taine, curăţire şi rugăciune, ca să vadă pe
Hristos Înviat şi să fie călăuzit la îndumnezeire.
Acesta este cel mai profund scop al
teologiei şi al Bisericii ortodoxe. Teologia ortodoxă nu este una
filosofică, speculativă, morală, ci este o teologie a Sfintelor Taine și
a vieții de nevoință. Iar Biserica nu urmăreşte pur și simplu
împlinirea nevoilor sociale şi materiale ale omului – deşi face şi
aceasta -, ci ţinteşte să îl sfinţească pe om, să îl facă să vadă pe
Hristos Înviat şi să îl călăuzească la îndumnezeire.
În această cheie trebuie să vedem
vieţile tuturor Sfinţilor de peste veacuri, ale Apostolilor, ale
Mucenicilor, ale Mărturisitorilor, ale Părinţilor, ale Asceţilor, şi,
îndeobște, ale creştinilor ce trăiesc însoţirea cea după Hristos. Toţi
aceştia sunt martori ai Învierii lui Hristos şi ne fac să înțelegem că
şi noi trebuie să Îl vedem pe Hristos Înviat, Care ne va dărui
îndumnezeirea şi sfinţirea.
Este nevoie ca din această perspectivă
să vedem ţelul Bisericii şi înţelesul Praznicelor, ca să nu secularizăm
lucrarea şi scopul vieţii bisericeşti. Şi, fireşte, trebuie să avem
nădejde în inima noastră că nu trăim numai pentru cele materiale, ci ca
să simţim puterea Învierii lui Hristos înlăuntrul nostru.
Pelicanul este un simbol al Mântuitorului folosit destul de timpuriu,atât în Răsărit cât şi în Apus şisemnifică atotputernicia jertfei lui
Hristos. În creştinism Dumnezeu e răstignit; drumul către înviere trece
prin cruce. Pelicanul care
îşi străpunge pieptul pentru ca din sângele său să-şi hrănească fiii şi
să le dea viaţă, Îl simbolizează pe Hristos, care pe toate le ţine şi le
mântuieşte prin jertfa Sa. Pe lângă simbolul patimii Mântuitorului, care are conotaţie euharistică (Sângele Lui a curs pentru viaţa lumii), pelicanul
simbolizează de asemenea şi sfâşierea fără durere a Învăţătorului care
transmite ucenicilor destoinici cunoştinţe atât de aprofundate încât fac
parte din fiinţa Sa. De aceea cuvântul Său este unul care mântuieşte, căci este „rupt” chiar din fiinţa Sa şi astfel are putere multă. În Prohodul Domnului este amintit şi simbolul pelicanului:
„Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte, şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii care au murit, răspândind asupra lor izvoare văi!” (Starea II, strofa 42).
(Arhidiacon Sebastian Serdaru, Catacombele romane, pp. 54)
În istoriile vechi se scrie despre următoarea întâmplare:
în cuibul unui pelican a intrat odinioară un şarpe veninos. Pelicanul nu era în cuib, erau numai puişorii singuri. Şarpele a început să muşte şi să bage veninul lui ucigător în toţi puişorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit şi pelicanul. La zgomotul aripilor lui, şarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă.
Bietul pelican a văzut cu durere că puişorii lui sunt pe jumătate morţi, fiind otrăviţi de vrăjmaşul şarpe. Fără să stea prea mult pe gânduri, el se hotăreşte să-i scape cu orice preţ. Şi iată anume ce face: îşi găureşte coasta cu ciocul şi cu sângele său adapă pe toţi puişorii care sunt ameţiţi de veninul şarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava şarpelui şi prin aceasta puişorii lui se înviorează şi scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca şi bâtlanul. Când puişorii lui sunt aprinşi de sete sau sunt vătămaţi de jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul îşi răneşte coasta sa şi îi adapă cu sângele său.Iată o pildă minunată de dragoste părintească, care ajunge până la jertfa.
Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului, la starea a doua, se pomeneşte despre pelican şi anume iată cum se zice:
„Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, înviezi pe fiii Tăi, revărsându-le dintru coasta Ta izvor mântuitor!".
Cuvintele Prohodului aseamănă Jertfa cea de pe Cruce a Domnului cu jertfa pelicanului, care îşi varsă sângele pentru viaţa puilor săi. Căci după cum şarpele cel firesc otrăveşte puişorii pelicanului, tot astfel şi vicleanul diavol intrând oarecând în şarpe, a otrăvit pe strămoşii noştri în Rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu s-au putut izbăvi strămoşii noştri din osânda cea veşnică, decât numai prin sângele cel scump al Domnului.Toţi cei născuţi din Adam aveau în firea lor otrava păcatului strămoşesc şi pentru aceasta erau osândiţi la moarte veşnică (ca şi puii pelicanului din istorie).
Domnul nostru Iisus Hristos primeşte de bună voie (ca şi pelicanul) să-și străpungă sfânta Lui coastă cu suliţa, pentru izbăvirea zidirii Sale. Din Sfânta Lui coastă s-au deschis două izvoare de mântuire: sângele şi apa. Aceste izvoare mântuitoare alcătuiesc temelia Sfintei noastre Biserici, căci după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfânta noastră Biserică este plătită din Coasta Domnului. Şi anume, apa care a ieşit din coasta Domnului închipuie Taina Sfântului Botez, iar sângele închipuie Taina Sfintei Împărtăşiri. Fără aceste două Taine nimeni nu se poate mântui, căci ele sunt cheile mântuirii.
(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 399-400)
[...]Din viața păsărilor s-a inspirat și fericitul compozitor al
strofelor Prohodului Mântuitorului Hristos când L-a asemuit pe
Răscumpărătorul nostru cu un pelican. Se apropie săptămâna Sfântă și
Mare a Patimilor Domnului. Cu flori în mâini și cu lacrimi Îl vom însoți
pe Marele Răstignit și-I vom cânta stihuri tulburătoare. Undeva la
starea a doua vom zice așa:
„Ca un pelican
Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;
Şi-ai dat viață l-ai Tăi fii, care au murit,
Răspândind asupra lor izvoare vii.”
Ce legătură este între Hristos și un pelican? Răspunsul ni-l oferă un
sfânt drag nouă tuturor, un frate de-al nostru român, Sfântul Ioan
Iacob. În cartea „Din Ierihon către Sion. Scrieri duhovnicești”,
sfântul nemțean dezleagă acest mister, căci amintind de vechea legendă a
acestei păsări, potrivit căreia pelicanul atât de mult își iubește
puii, încât este dispus să își rănească coasta sa pentru a-i hrăni cu
sânge când îi vede zăcând în cuib flămânziți, însetați, vătămați de vreo
boală sau de veninul otrăvitor al șerpilor.
Sfântul Maxim
Mărturisitorul chiar face o analogie între istoria mântuirii umanității
și viața pelicanului. Pelicanul Îl închipuie pe Domnul Hristos, iar puii
lui sunt Adam şi Eva, firea noastră.Cuibul lui este Raiul, iar şarpele
diavolul cel răzvrătit. Deci şarpele, începătorul răului le-a insuflat
prin neascultare protopărinţilor veninul său şi aceştia s-au făcut morţi
prin păcat. Dar Mântuitorul Hristos din iubire de oameni S-a înălţat pe
cinstita Cruce şi din coasta Sa străpunsă ne-a dăruit viaţa prin Duhul
Sfânt, adevăr confirmat și de o cântare din Octoih:
„Picăturile
sângelui celui din Dumnezeu curs și ale apei, care s-a vărsat din coasta
Ta, au înnoit lumea; căci cu apa speli păcatele tuturor, Doamne, iar cu
sângele scrii iertarea.”
Deniile se savarsesc incepand cu seara Floriilor, pana in Vinerea Mare, cand se canta Prohodul Domnului.
Cuvantul "denie" vine de la slavonescul "vdenie" si inseamna priveghere
sau slujba nocturna. In Transilvania, intalnim cuvantul "straste"
pentru denii. Acest termen are semnificatia de "patima". Expresia "a
merge in strasti" insemna "a merge la denii".
Deniile se savarsesc numai in doua
saptamani din timpul unui an bisericesc si anume: in saptamana a cincea
si a saptea din Postul Sfintelor Pasti. S-a pastrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Saptamana
Patimilor, pentru ca ele se savarsesc seara, potrivit troparului: "Iata,
Mirele vine in miezul noptii...".
Chiar daca Denia este o Priveghere, ea difera de ceea ce Tipicul indica prin Priveghere. Denia este doar Utrenia simpla a zilelor de rand, in vreme ce Privegherea presupunea Utrenia unita cu Vecernia
si Litia. Dar si ca Utrenie simpla, Denia nu se aseamana cu Utrenia din
zilele de rand, pentru ca ea cuprinde cantari si rugaciuni specifice
doar perioadei Sfintelor Pasti (troparul "Iata, Mirele vine...",
luminanda "Camara Ta, Mantuitorule", troparul "Cand slaviti
ucenici...").
Mitropolitul Ilarion Alfeev: In acest film vom vorbi despre icoane - sfinte chipuri pe care crestinii le numesc ferestre catre vesnicie. Ce este o icoana? De ce sunt cinstinte icoanele in Biserica Ortodoxa? Cine a pictat prima icoana? Cum arata Iisus Hristos in realitate? Cum a aparut chipul lui Hristos pe giulgiul din Torino? Cum icoanele Maicii Domnului au schimbat istoria Sfintei Rusii?
R: Vechiul Testament interzicea cu strictete reprezentarea lui Dumnezeu. Aceasta interdictie era indreptata impotriva inchinarii la idoli, deoarece orice reprezentare era perceputa ca un idol. Dupa natura sa Dumnezeu este nevazut. Exact de aceea orice reprezentare a Sa ar fi fost rodul imaginatiei omenesti. Insa, cand a venit plinirea vremii, Dumnezeu a binevoit sa Se arate oamenilor in chipul lui Hristos - Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. Dumnezeul cel Nevazut S-a facut Vazut, luand asupra Sa trup omenesc. Dupa aceasta a aparut posibilitatea de a reprezenta Chipul lui Dumnezeu, asa cum a fost vazut El de oameni.
Icoana, intr-un fel, a devenit pentru Biserica o a cincea Evanghelie. Marele teolog si poet, Ioan Damaschin, spune:
"Daca va veni la tine un pagan si iti va spune sa-i arati credinta ta, sa-l duci la biserica si sa-l pui in fata diferitelor chipuri sfinte"
Cele mai vechi icoane crestine sunt considerata picturi murale din catacombele romane. Si astazi, in multe biserici peretii sunt in intregime acoperiti cu fresce pictate care ii infatiseaza pe Hristos si pe sfinti. Insa, atunci, la inceputul erei crestine, cand Biserica era persecutata cu cruzime, limbajul icoanelor era diferit. Erau utilizate pe scara larga simbolurile si semnele tainice, care slujeau crestinilor drept amintire a personajelor biblice. Astfel, de exemplu, Mantuitorul era reprezentat simbolic sub forma unui peste, sau ca un Bun Pastor - un tanar cu o oaie in spate. Pestele este un semn tainic al primilor crestini. El il simbolizeaza pe Hristos. Pelicanul care isi hraneste puii, era reprezentat ca un simbol al iubirii parintesti, plina de jertfa. Strugurele simboliza Euharistia. Mielul Il simboliza pe Acel Miel care ridica pacatul lumii.
Pestele si cele 5 paini
Hristos Bunul Pastor - Catacombe Roma
Pelicanul care isi hraneste puii
Hristos Bunul Pastor - Mozaic Roma
In catacombe se intalneau si chipuri realiste ale lui Hristos. Cel mai adesea El era infatisat ca un tanar fara barba, cu parul scurt, cum se obisnuia la romani. Acest chip simbolic a existat inclusiv pana in sec. al VI-lea, atunci cand a fost inlocuit cu chipul lui Hristos cunoscut noua: ca un barbat de varsta mijlocie cu barba si parul lung, cu carare pe mijloc.De unde a aparut aceasta reprezentare?
Chipul cel nefacut de mana - Icoana sec. XII, Novgorod
Mitropolitul Ilarion Alfeev:Un raspuns definitiv la aceasta intrebare nu avem pana in prezent. Insa avem destule motive sa credem ca prototipul tuturor icoanelor contemporane ale Mantuitorului a fost Chipul Sau cel nefacut de mana. Pana in anul 944, acest chip s-a aflat la Edesa, dupa care a fost mutat la Constantinopol. Se intelege ca intreaga lume crestina dorea sa aibe o copie a acestui chip. Astfel a aparut in biserica Sf. Sofia din Novgorod aceasta icoana din sec. al XII-lea. Astazi ea se pastreaza in galeria Tretyakov. Originalul, in 1204, cand Constantinopolul a fost jefuit de cavalerii celei de-a patra cruciade, a fost dus din capitala Bizantului intr-o directie necunoscuta.
R: 150 de ani mai tarziu, lumea a aflat de chipul lui Hristos care este cunoscut astazi ca giulgiul din Torino. Este o veche panza avand lungimea de 4 m, cu doua amprente, pe fata si pe spate, ale unui barbat in toata inaltimea sa, desfasurate in directii opuse. In mod evident, trupul a fost pus pe una din jumatatile giulgiului, si acoperit cu cealalta jumatate, pusa deasupra capului celui adormit - asa cum se obisnuieste la o inmormantare evreiasca.
Giulgiul din Torino - fata si negativ fata
Interesul imens stiintific pentru Giulgiu s-a dezvoltat la sfarsitul sec. al XIX-lea. Datorita inventiei fotografiei a fost facuta o descoperire incredibila: pe negativul pozei giulgiului din Torino a aparut chipul canonic al lui Hristos. Au fost multe ipoteze care contestau autenticitatea Giulgiului. Totusi, studiile au condus oamenii de stiinta la o concluzie certa: pe panza nu exista nici o urma de vopsea. Aceasta imprimare a aparut la nivel molecular, ca rezultat al arderii fibrelor tesaturii si nu poate fi reprodus artificial. Cu alte cuvinte, Chipul este nefacut de mana.
Istoricii au gasit documente, insemnari ale pelerinilor, ale cavalerilor, conform carora giulgiul din Torino, pana la cucerirea Constantinopolului de cruciati, se pastra in biserica Sfanta Sofia. De sarbatori acesta era scos spre inchinare. Unele surse bizantine sugereaza ca giulgiul de inmormantare al Mantuitorului, insa pliat in patru, reprezenta de fapt acel Chip nefacut de mana, care a fost adus din Edesa.
E surprinzator faptul ca generatii intregi de crestini, timp de cateva secole nu au stiut cum arata Hristos in realitate, iar crestinii sec. VI si VII, datorita aflarii Chipului nefacut de mana, au cunoscut adevaratul chip al Mantuitorului.
Apostolii la mormant
Mitropolitul Ilarion Alfeev: Sfantul Ioan Teologul, in Evanghelia sa, povesteste despre faptul ca dupa Invierea lui Hristos, el a alergat la mormant si a vazut ca acolo zaceau giulgiurile si mahrama, care fusese pusa pe capul Invatatorului. Vazandu-le pe acestea, Sfantul Ioan a crezut. Ucenicul iubit al lui Hristos a vazut in mormant ceva care l-a ajutat imediat sa creada in Invierea lui Hristos. Poate el a vazut ca pe acest giulgiu s-a intiparit chipul Mantuitorului aflat in suferinta? Sau, poate, in spatele acestui chip al unui om suferind el a vazut chipul Dumnezeului Inviat? A vazut si a crezut.
R:Unirea a doua firi, a celei dumnezeiesti si a celei omenesti, in Iisus Hristos, a devenit punctul-cheie in formarea canonului iconografic crestin. Icoana nu este un portret sau o ilustratie. Pictorul trebuie sa reprezinte pe placa sau pe perete nu doar pe Omul Iisus din Nazaret, ci pe Dumnezeu-Omul Hristos, in toata maretia si slava Sa dumnezeiasca. Nici icoanele Maicii Domnului si nici cele ale sfintilor nu sunt simple portrete.
Icoana il infatiseaza pe om nu in chipul sau pamantesc, ci in starea lui transfigurata, atunci cand in el salasluieste harul Sfantului Duh.Fiecare om este creat dupa chipul lui Dumnezeu, dar, din cauza unei vieti pacatoase, acest chip, in multi dintre noi, devine intunecat, asemenea unei icoane acoperite cu un strat gros de funingine. Mergand pe calea sfinteniei, omul, ca un restaurator, care indeparteaza straturi de funingine de pe o veche icoana, treptat, restaureaza inlauntrul sau acest chip al lui Dumnezeu. Anume, acest chip il infatiseaza icoana ortodoxa.
Sfintii din icoane ne arata calea catre transfigurarea duhovniceasca. Icoana ne invata nu doar dogmele credintei ci si viata ascetica. Iconograful intentionat face mainile si picioarele subtiate, iar trasaturile fetei alungite, schimband uneori proportiile trupului, pentru a transmite acea schimbare duhovncieasca prin care trece trupul, datorita ascezei si lucrarii Duhului Sfant.
In zilele noastre icoanele se scriu conform canoanelor ce s-au format nu mai tarziu de sec. al VIII-lea. Iconografii folosesctempera pe baza de ou - vopsele minerale amestecate cu galbenus de ou. Levcasul - stratul de grund, este pregatit din praf de creta sau gips, care ste dizolvat in clei de peste sau animal. Vopseaua se aplica pe levcas in cateva straturi. Voluminozitatea nu se obtine prin suprapunerea umbrelor peste culorile deschise, ca in pictura laica, ci invers, datorita iluminarii anumitor parti ale unei compozitii.
Mitropolitul Ilarion Alfeev:Conform traditiei, primul iconar a fost Sfantul Apostol Luca. Acesta era medic, pictor, si o cunostea indeaproape pe Sfanta Fecioara Maria. In Evanghelia sa se afla astfel de scene din copilaria si tineretea lui Hristos, despre care i-ar fi putut spune Insasi Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Se considera ca anume el a fost cel care a pictat prima icoana a Maicii Domnului.
Maica Domnului din Vladimir
Aceasta icoana, adusa in Rusia din Constantinopol in sec. al XII-lea, a ajuns pana la noi. Toata lumea o cunoaste ca icoana Maicii Domnului din Vladimir.
Astazi luminos se impodobeste slavitul oras Moscova, primins, Imparateasa, ca pe un rasarit de soare icoana ta facatoare de minuni.
R: Desigur, imaginea pe care o vedem astazi nu dateaza din primul secol. Istoricii de arta spun ca aceasta dateaza din sec. XI-XII. Dar, nu putem exclude faptul ca sub acest strat de vopsea a existat o alta imagine, mai veche. Se stie ca atunci cand icoanele se estompau, acestea erau repictate, adica peste un strat de vopsea era aplicat un alt strat, cu o noua imagine.
Istoria Rusiei este strans legata de multe dintre icoanele Maicii Domnului. Totusi, icoana din Vladimir se deosebeste intre acestea. Este suficient sa spunem ca pentru rugaciunile facute inaintea ei, poporul rus a fost salvat de navalirile lui Tamerlan si Napoleon. Batalia de la Borodino a avut loc in ziua praznuirii icoanei Maicii Domnului din Vladimir. Sfarsitul jugului mongol - confruntarea de pe raul Ugra, de asemena este praznuita de Biserica Rusa ca fiind sarbatoare a icoanei Maicii Domnului din Vladimir.
Icoana Maicii Domnului Feodorov
Una din cele mai vechi copii ale acestei icoane este considerata de catre cercetatori icoana Feodorov. Aceasta icoana facatoare de minuni a fost strans legata de familia lui Alexandru Nevski. In 1613, anume cu aceasta icoana a fost binecuvnatat, la domnie, Mihail Romanov. De atunci acest chip era cinstit intr-un mod special de catre casa regala. Iar tarinele ruse de origine straina au inceput sa primeasca patronimul Feodorovna. Astfel, mama ultimului tar rus, printesa Dagmar a Danemarcei, a fost numita Maria Feodorovna, sotia lui, printesa germana Alex, a devenit Alexandra Feodorovna, iar sora ei mai mare a devenit Elisabeta Feodorovna.
Icoana Maicii Domnului Donskaia
O alta proslavita copie a icoanei din Vladimir, este icoana Donskaia. Conform traditiei, aceasta a fost comandata lui Teofan Grecul de catre Cazacii de pe Don, care au daruit-o cneazului Dimitrie Donskoi inainte de batalia de la Kulikova.
Cu copierea chipului icoanei din Vladimir si a Chipului nefacut de mana a Mantuitorului isi incepea activitatea creatoare cuviosul Andrei Rubliov. Icoanele cuviosului Andrei au dobandit faima inca din timpul vietii acestuia. De altfel, exista presupunerea ca a fost numit Rubliov, deoarece icoanele sale erau foarte pretuie. Pentru acestea oamenii nu plateau doar copeici, ci ruble.
Mitropolitul Ilarion Alfeev: Se stie ca monahul Andrei a fost unul din staretii sobornicesti ai manastirii. El isi petrecea zile in rugaciune, post si contemplare. Conform letopisetului, acesta lucra in zilele de rand, iar in zilele in care nu se cuvenea sa lucrezi, de exemplu in sarbatori, el pur si simplu statea in fata icoanelor si le contempla. Cuviosul Andrei Rubliov este acel caz rar, cand Biserica a preaslavit omul, nu atat pentru biografia acestuia, despre care stim foarte putin, cat pentru opera sa, pentru acele lucrari nemuritoare ce ne-au ramas de la el.
Sfanta Treime pictata de Sf. Andrei Rubliov
Sfintii Parinti spuneau ca taina Preasfintei Treimi se intelege nu prin ratiune, ci prin experienta duhovniceasca. Ea se descopera omului pe masura cresterii sale duhovnicesti. Cuviosul Andrei Rubliov a patruns aceasta taina si a pictat o astfel de Treime despre care preotul Pavel Florenski a spus:
"Exista Troita lui Rubliov, deci exista Dumnezeu!"
Ideea principala, pe care a vrut s-o impartaseasca lumii Andrei Rublev prin aceasta icoana, ii apartine cuviosului Serghie de Radonej:
"Sa priveasca oamenii mereu la Sfanta Treime, si, cu acea dragoste pe care o vor primi drept raspuns, sa invinga vrajba plina de ura a acestei lumi".
Aceasta icoana a fost pictata pentru Catedrala Sfanta Treime a Lavrei Cuviosului Serghie, pictarea careia era condusa de Sfantul Andrei. Aici, sub conducera lui, a aparut primul in istorie, iconostas integral, nedespartit de stalpi.In Bizant, iconostasul ca atare nu exista. Doar in Rusia acesta a ocupat locul central in decorul bisericii, iar cu timpul, iconostasul se intalta. In sec. XV, iconostasul cuprindea trei randuri, iar apoi patru. In sec. XVII au aparut deja iconostase cu cinci si chiar cu sapte randuri.
Iconostas
Toate chipurile din iconostas sunt asezate intr-o ordine stricta. Randul cel mai de sus cuprinde chipurile proorocilor si ale dreptilor Vechiului Testament. Mai jos se afla randurile cu chipurile apostolilor, precum si randul sarbatorilor, ce cuprinde icoanele sarbatorilor mari. In randul de jos, cel local, la dreapta usilor imparatesti, se afla icoana Mantuitorului, iar la stanga acestora - icoana Maicii Domnului. In unele biserici si manastiri, pana in prezent s-a pastrat o veche traditie: barbatii, in timpul slujbei, stau in partea dreapta a usii de la intrare, iar femeile in stanga. Astfel, unii vad in fata idealul barbatesc, al lui Hristos, iar altii pe cel feminin, al Maicii Domnului. Icoana hramului sau cea locala, aproape intotdeauna este a doua la dreapta usilor imparatesti. Este icoana acelui sfant caruia i-a fsot inchinata biserica, sau a acelei sarbatori in cinstea careia aceasta a fost inaltata.
Perspectiva inversa
Una din tehnicile utilizate din antichitate in iconografie este perspectiva inversa, i.e. atunci cand liniile se intalnesc nu in adancul imaginii, ci chair spre omul care se roaga. Astfel, aceasta fereastra catre lumea sfanta parca s-ar deschide in fata omului, si Imparatia Cerurilor se deschide inaintea lui. Si, deja omul nu priveste spre icoana, ci icoana il priveste pe om.
Mitropolitul Ilarion Alfeev:In sec. XX oamenii de stiinta au constatat ca perspectiva inversa este singura metoda corecta pentru transpunera spatiului tridimensional in plan. Acest lucru a fost dovedit de celebrul fizician si inginer, academicianul Rausenbah, atunci cand acesta se ocupa cu conexiunea navelor cosmice. Cosmonautul vede tot ce se intampla pe un ecran. Un ecran bidimensional obisnuit nu permite reprezentarea adecvata a spatiului tridimensional. A fost nevoie de crearea unui ecran special care se baza pe principiile perspectivei inverse.
In aceasta legatura dintre cele exterioare si cele interioare se afla sensul teologic al iconostasului, care nu este conceput pentru a acoperi spatiul altarului de privirile credinciosilor, ci invers, pentru a le descoperi tainele lumii de dincolo prin acele reprezentari care, intr-un fel, reprezinta niste ferestre catre lumea aceasta.
Icoana reflecata si ajuta la intelegerea vietii liturgice si a experientei Bisericii. Ea participa la slujba in rand cu Evanghelia. In fata icoanei se aprind lumanari, se inchina. In fata ei se tamaiaza, se fac inchinaciuni mici si pana la pamant. Bineinteles, in acest timp credinciosiii nu se inchina lemnului si vopselelor, ci celui care este reprezentat pe ea. Ioan Damaschin spune ca cinstea data icoanei se ridica la prototipul ei. Cinstea oferita icoanei lui Hristos se intalta la Insusi Hristos.
Icoana este rugaciunea intruchipata in vopsele. Icoana se creeaza in timpul rugaciunii si pentru rugaciune, iar forta motrica a rugaciunii este dragostea catre Dumnezeu, dorinta de a ajunge la El.
Traditional, crestinii ortodocsi creaza in casa lor pentru rugaciune un loc special, coltul rosu, unde toate obiectele ne ajuta sa ne concentram in ruga. In iconostasul de acasa de obicei sunt mai multe icoane, in fata carora se obisnuieste sa se aprinda lumanari sau candele. Inainte, in Rusia, oaspetii, intrand intr-o casa, se inchinaul in primul rand la icoane, si abia dupa aceea salutau gazdele. Expresia "macar ia si-i scoate pe sfinti afara" ne aminteste despre faptul ca langa icoane purtarea necuviincioasa este de neingaduit.
Fiecare icoana are un profund sens moral. Astfel, de exemplu, icoana Maicii Domnului cu Pruncul, care s-a lipit cu gingasie de obrazul ei, nu este doar o imagine a Preasfintei Fecioare si a lui Hristos, ci si un simbol universal al maternitatii, pe care Biserica il adreseaza fiecarei femei ce paseste pragul bisericii Acesteia, amintindu-i de vocatia ei suprema.
Mitropolitul Ilarion Alfeev:Icoana ii aminteste omului contemporan despre faptul ca pe langa lumea in care acesta traieste, exista si o alta lume; ca pe langa bunurile materiale exista bunuri duhovnciesti. De fapt, fiecare icoana poarta in sine o puternica incarcatura morala. Astazi icoana este un propovaduitor tacut si elocvent al Ortodoxiei, cum spunea un binecunoscut teolog:
"A fost o vreme cand Biserica se lupta pentru icoana, iar acum icoana se lupta pentru Biserica".
Icoana lupta pentru adevar, pentru frumos. In cele din urma, ea se lupta pentru sufletul omenesc, deoarece mantuirea sufletului este sensul si scopul existentei Bisericii.
În anul 1972 Episcopul Valerian Trifa (ROEA) îl cheamã la Episcopia de la Vatra. Aici timp de 7 ani se ocupă de educaţia religioasă a copiilor, traduce texte religioase din româna în engleză şi transpune cântările bisericeşti pe texte englezeşti.
