IPS Athanasie de Limassol: "Să ne rugăm pentru nevoile fraților noștri, iar această milostenie spirituală se va întoarce în sufletul nostru ca răsplată dumnezeiască"

Să-L iubim pe Hristos, să ne punem nădejdea noastră în El, și să învățam să ne rugăm pentru alții, pentru toată lumea, pentru cei morți, pentru toți oamenii, rude sau străini, care se confruntă cu dificultăți, suferințe. Să ne rugăm pentru nevoile fraților noștri, și această milostenie spirituală se va întoarce în sufletul nostru ca răsplată dumnezeiască.

Nimeni nu-și poate imagina că este posibil să-și trăiască viața fără să trebuiască să treacă prin dificultăți. Oricine suntem, sfinți sau păcătoși, mergem la judecată. Cum este firea vieții noastre, așa este și viața noastră. Si necazurile fac parte din ea. Dumnezeu, desigur, nu este vinovat pentru ele; El nu ne trimite necazuri pentru a ne ispiti, așa cum mulți oameni își imaginează în "simplitatea" lor: "Dumnezeu ne-a trimis nenorociri și necazuri să ne ispitească!" - ca și cum Dumnezeu nu ar ști dacă credința noastră este puternică sau slabă și El ar vrea să ne pună puțin pe foc, pentru a înțelege cine suntem cu adevărat. Dumnezeu nu ne ispitește în acest sens. Și când spunem: "sunt în mijlocul ispitei", înseamnă că "mă îmbunătățesc". Ispita mă face mai bun; "încercat în ispită" înseamnă "experimentat".

Firea vieții noastre este așa, pentru că boala, necazul, suferința și moartea au intrat în om după căderea sa în păcat. Moartea în sine este un lucru înspăimântător pentru om, nu ne place, pentru că nu face parte din firea noastră. Nu am fost creați să murim și nu vrem moartea. Dar ea este și va rămâne până când Dumnezeu o va nimicnici definitiv la cea de-a Doua a Sa Venire, în ultima zi a Veacului acestuia. Și până atunci, noi toți, fără excepție, vom rămâne supuși stricăciunii și morții.

Timpul trece zi după zi. Ce este asta, dacă nu moartea? Am început acest interviu la 7:30. Este 7:35; au trecut cinci minute. Aceste cinci minute au trecut din viața noastră, și nu se vor mai întoarce niciodată. Suntem cu cinci minute mai în vârstă, mai bătrâni, mai ramoliți. Asta este! Adâncind reflecția noastră, ne întrebăm Cine ne poate da soluția, Cine poate să  ne elibereze din această realitate care este în mod natural grea și ne împinge la disperare? Hristos! El ne poate da răspunsul în măsura în care numai El singur a învins moartea și îi oferă omului posibilitatea să o depășească. Cum? Prin Învierea Sa, venirea Lui, prin anticiparea Împărăției Sale.

Este minunat să vedem cum omul se simte puternic și tare în încercări, datorată harului lui Dumnezeu. Am vizitat toate familiile afectate de catastrofa aeriană din 2005 (Un avion cipriot s-a prăbușit lângă Atena și 121 oameni și-au pierdut viața). Am constatat că aproape toate familiile erau întărite. În aceste momente teribile, acești oameni literalmente se adânceau în ei înșiși în căutarea mângâierii harului și rezistau loviturii. Am întâlnit două familii în Paralimni, un oraș din Cipru. Două femei m-au impresionat foarte mult. Fiecare dintre ele a pierdut cinci membri ai familiei: tatăl lor, mama lor și cei trei copii ai lor. Aceste femei mi-au făcut o impresie extraordinară. Erau femei simple; mi-au spus că sunt analfabete. Să spunem mai bine că aveau puțină educație. Dar ce putere și ce înțelepciune aveau! Și, în loc să le consolez eu, au ajuns să mă consoleze ele pe mine! Asta m-a marcat profund. Eram însoțit de un preot australian. L-am luat, ca să nu rămână singur. Înainte de a pleca, m-a întrebat, săracu': "Ce le vom spune acestor oameni? Cum îi vom mângâia?". Și când am plecat, mi-a spus: "Am venit să-i consolăm și noi am primit mângâierea!". A fost așa pentru că acești oameni aveau o comoară enormă de răbdare, de putere, și Îl lăudau pe Dumnezeu în timp ce acceptau încercările prin care treceau.

Cu alte cuvinte, întrebarea esențială este: "Cum primim greutățile?". Nimeni nu-și închipuie că nu o să aibe vreuna. Trebuie să fim pregătiți și trebuie să știm că de-a lungul întregii noastre vieții va trebui să trecem prin ele. Căci aceasta face parte din viața credincioșilor și a ateeilor, a tinerilor și a bătrânilor, a bogaților și a săracilor, a sfinților și a păcătoșilor. Toți, fără excepție, suntem supuși acestora. "Cum poate omul să depășească greutățile?"; în asta constă esențialul. Dacă învățăm să o întâmpinăm cu răbdare, putere, rugăciune și nădejde în Dumnezeu, atunci încercarea noastră se va întoarce spre noi cu mângâiere. Apoi nu ne vom prăbuși, vom continua să mergem mai departe, iar întunericul nu ne va scufunda sufletul și dulcea lumină a lui Hristos va străluci mereu în existența noastră, pentru că unde este Dumnezeu, totul este plin de mângâiere și dragoste. Hristos este cheia. Este foarte important să înțelegem: chiar de am fi în iad, dacă Hristos este cu noi, iadul devine paradis. Și dacă ajungem în rai, dacă Hristos nu este cu noi, raiul va deveni un iad, pentru că El este totul pentru noi, El este Lumina lumii, Viața lumii.

Când ne confruntăm cu greutăți sau când vedem pe cineva într-o situație dificilă, trebuie să fim foarte atenți. Mai întâi de toate, trebuie să ne rugăm pentru frații noștri care sunt în necaz. Știți că este foarte important să vă rugați pentru cei care sunt în nevoi și greutăți? Rugăciunea pentru alții are o însemnătate imensă și o mare putere. De îndată ce auzim că cineva suferă, că se confruntă cu probleme, greutăți, chiar dacă rugăciunea noastră are doar două cuvinte, ea are o mare putere. Într-adevăr, așa învățăm să-i iubim pe frații noștri și împreună ne întărim unul pe celălalt și înțelegem că nu suntem indivizi izolați în ei înșiși, ca în niște cochilii, gândindu-ne: "Bine că acest rău nu s-a abătut asupra ​​casei mele, că nu trebuie să sufăr eu, nici rudele mele, nici cunoștințele mele, nici oamenii din orașul meu, nici cei din țara mea ...“. Indiferent de locul unde s-a dezlănțuit răul, toți suntem frați, suntem un singur Trup, și când ne rugăm pentru frații noștri în necazuri, încercați de durere, ispită și suferință, învățăm de fapt să-i întâmpinăm pe ceilalți ca pe frații noștri și să-i vedem pe toți oamenii ca fiind familia noastră, ca fiind un singur Trup. Pentru că așa este în realitate, noi suntem fiii și fiicele lui Adam și ai lui Dumnezeu. Suntem cu toții frați după trup în măsura în care provenim de la același Dumnezeu și de la aceiași strămoși, Adam și Eva, și suntem cu toții chemați să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu.

Prin urmare, este important să ne rugăm pentru alții. Să consacrăm fie și două cuvinte din rugăciunea noastră pentru frații noștri care suferă, chiar și atunci când nu am auzit de niciun eveniment dureros - acesta se poate întâmpla fără cunoștința noastră și nu trebuie să uităm sau să ne imaginăm că nu survine nimic. Când ne rugăm seara, să ne gândim la cei care sunt atunci în spitale, în sălile de de operație, la familiile împovărate cu probleme, la copiii și la oamenii care sunt înfometați, la cei care sunt afectați de mizerie, încercări, ispite. Și să ridicăm rugăciunea noastră plină de durere și iubire. Atunci, vom ajuta cu adevărat, în primul rând pe noi înșine, și apoi pe frații și surorile noastre în încercări. 

Să nu credeți că Dumnezeu nu vă aude. Dumnezeu aude rugăciunile noastre, Dumnezeu aude rugăciunile pe care le ridicăm pentru frații și surorile noastre.

Iată un exemplu, care s-a petrecut în Rusia. Un preot nefericit era afectat de o patimă groaznică: îi plăcea să bea. În Rusia, climatul este aspru, oamenii au tendința să bea mai mult decât noi, din cauza frigului, a gerului. Și nu beau, desigur, apă, ci vin, vodcă, băuturi tari, din cauza climatului aspru. Și iată că acest preot bea peste măsură, fără limită. El se îmbăta și beția făcea să-și piardă mințile și să facă lucruri necorespunzătoare. Enoriașii s-au plâns mitropolitului. Iar acesta, după unele corecții, conversații și pedepse, a fost obligat să restabilească ordinea. După ultima conduită greșită, el a fost chemat de Mitropolit, care ia spus: "Nu te corectezi, nu meriți să mai fii preot. Îl mâhnești pe Dumnezeu și îi duci pe oameni în ispită. De acum înainte, nu mai ești autorizat să slujești Liturghia și celelalte slujbe. Nu vei mai sluji ca preot pentru că nu poți fi pe de-o parte preot și pe de alta să te îneci în băutură și să împingi oamenii în ispită". Ce-i mai rămânea să facă? Se smeri și răspunse: "Bine, Vlădica, fie așa cum spuneți. Este adevărat că sunt chinuit de această patimă și de această problemă. Înțeleg că nu mai pot fi preot". Seara, mitropolitul s-a rugat cu pace și s-a dus să se culce. El se așezase în pat, dar nu putea să adoarmă pentru că auzea țipete. O mulțime de strigăte scoase de o mulțime de voci. "Ce se întâmplă?" se întrebă Mitropolitul. A încercat să înțeleagă și, dintr-o dată, a înțeles. Această mulțime de voci strigau pentru că interzisese preotului să slujească. Își spuse: "Ce să fac? Este într-adevăr un om care nu este vrednic de preoție!" Nu a putut găsi soluția și a petrecut toată noaptea în această stare de luptă interioară. Dimineața l-a chemat pe preot și l-a întrebat: "Spune-mi ce faci!","Vlădica, cum nu știți ce fac? Îmi cunoașteți viața, de aceea m-ați pedepsit", "Nu. Trebuie să mai fie și altceva, Spune-mi, ce mai faci?", "Vedeți, Vlădica, nu fac nimic bun pentru că, după cum știți, eu sunt un bețiv, nevrednic să fiu preot. Cu toate acestea, seara, mă duc la cimitir și slujesc pentru cei adormiți, mă rog și mijlocesc înaintea lui Dumnezeu pentru toți morții care sunt îngropați în acest cimitir. Mă rog lui Dumnezeu să-i mântuiască pe toți, și prin rugăciunile lor, să mă mântuiască și pe mine. Asta e tot, nu mai e altceva". Vlădica a înțeles atunci că toate vociferările pe care le auzise erau strigate de sufletele celor decedați, pentru care preotul se ruga și slujea. Si, de îndată ce au fost privați de acestea, au început să strige.

Așadar, vedeți voi, este vorba de un preot nedemn, cu adevărat nevrednic dar, în măsura în care se roagă pentru alții, Dumnezeu îl îngăduie. Și nici unul dintre voi să nu vină să spună: "Eu nu sunt vrednic să mă rog pentru alții". Nu. Trebuie să ne rugăm pentru alții, căci este vorba de dragoste, de milă. Mai bine este să te rogi pentru cineva decât să-i dai zece euro. Desigur, dacă are nevoie, trebuie să-i dați și cei zece euro, dacă îi aveți. Dar, dacă nu avem nimic ce putem da, sau când nu este necesar să dăm? Rugăciunea pe care o ridicăm la Cer pentru cineva este mult mai valoroasă. Și, în plus, câte zeci de euro am putea da? Nu putem da la toată lumea! Putem oferi la cinci, zece, o sută de mii de oameni, dar ce-am putea face pentru toți ceilalți? Rugăciunea noastră, frații mei, este o binefacere de amplitudine mondială: ea cuprinde întreaga lume și chiar ajută foarte mult. Din experiență vă vorbesc, pentru că eu însumi am simțit de multe ori rugăciunile altora și înțeleg că ei mă ajută în strădaniile mele, că mă protejează și că atrag harul lui Dumnezeu. 

De aceea, este important să ne rugăm pentru alții, pentru că în acest fel mergem dincolo de propriul nostru ego și participăm la durerea fraților noștri, iar celălalt primește o mare putere care îl ajută să-și continue lupta. Știți că rugăciunea pentru aproapele ne-a permis să vedem minuni, transformări ale oamenilor, evenimente. Rugăciunea face posibilă schimbarea cursului istoriei lumii. Dacă oamenii se roagă pentru aceasta cu suficientă forță, o schimbă. Ați auzit, în Vechiul Testament, ce îi spune dreptul Lot lui Dumnezeu despre Sodoma și Gomora? El îi spune să nu distrugă orașul dacă se vor găsi cinci drepți. El a avut un fel de discuție cu Dumnezeu, și s-a dovedit că orașul nu număra nici măcar cinci drepți. Vedeți, atunci când există undeva oamenii care se roagă, acel loc primește putere, întărire de la Dumnezeu, deoarece rugăciunile acționează ca un magnet ce atrag harul lui Dumnezeu, care atrag protecția și grijea lui Dumnezeu și această protecție a lui Dumnezeu întărește lumea, o susține și dă putere și mângâiere oamenilor. Dar, când undeva nu este rugăciune, acolo lipsește puterea și mângâierea.

Astfel, în dificultățile noastre, în dificultățile fraților noștri, nu trebuie să slăbim mental, trebuie să ne rugăm. Este foarte important. Iată un exemplu din propria mea viață. Fără îndoială vă amintiți toate acuzațiile aduse împotriva mea în anul 2000, când au vrut să mă destituie din rangul de episcop, să mă aducă înapoi în starea de simplu călugăr și să mă trimită la Sfântul Munte. Ah, dacă ar fi reușit, ar fi fost un lucru foarte bun ... Dar, din păcate, nu au reușit, și am rămas aici să vă chinui! A fost pentru mine o mare încercare, foarte mare. Dar, vă mărturisesc că atunci nu înțelegeam nimic. Absolut nimic. Tot felul de oameni îmi telefonau și îmi spuneau : "Și încă reușești să mai reziști? Ai reușit să dormi noaptea? Dar să mănânci?". "Da, mulțumesc lui Dumnezeu. Am puțin mai mult decât pielea pe oase. Slavă lui Dumnezeu. Din păcate, mănânc. Nu mi-am pierdut apetitul. Am dormit astăzi destul, deși mi-ar plăcea să dorm puțin mai mult ..." Unul dintre prietenii mei din școală, un cleric, m-a sunat și m-a întrebat: "Ce mai faci, Athanasios?",  "Bine, Slavă lui Dumnezeu!", "Ah! Mie îmi vine să vomit de indignare și nu dorm noaptea și tu ești bine?", "Ce se întâmplă cu tine de nu dormi?", "Cum poți fi atât de insensibil! Nu-ți amintești ce se întâmplă?", "Și ce se întâmplă, părinte? Ce se întâmplă aici?" Să spună ce vor, să fie ce-o fi. Trebuie să lăsăm asta de-o parte. Mărturisesc că priveam la toate acestea ca și cum ar fi fost un spectacol, un film la cinema, ca și cum nu ar fi fost vorba despre mine, ca și cum ar fi fost altcineva care era acuzat, intimidat, cărora îi spuneau tot felul de lucruri. Nu înțelegeam nimic. Ca și cum era ținută o umbrelă deasupra mea care mă proteja. Mulțumită a ce? Cu siguranță nu din cauza virtuților mele; Nu am, ci datorită rugăciunilor oamenilor, pentru că mulți s-au rugat, mireni și călugări. Rugăciunea celorlalți m-a protejat. Astfel nu am suferit, sănătatea mea nu s-a șubrezit din cauza acestor dificultăți și ispite.

Uneori sunt oameni care vin și îmi spun: "Știți, cineva m-a acuzat pe nedrept de asta!" . Si lacrimile încep să-i curgă. Dar eu le răspund: "Să presupunem că un om, unul singur, te-a calomniat și a răspândit zvonuri în cartierul tău. Cât, în ceea ce mă privește, mi-au făcut același lucru în ziare, la radio și la televizor, și nu mi s-a întâmplat nimic! Ce să ți se întâmple doar pentru că cineva a spus niște lucruri despre tine?"

Când beneficiem de rugăciunile fraților noștri, o mare putere este cu noi. Scriptura ne vorbește de aceasta: întreaga Biserică se ruga cu ardoare pentru Sfântul Apostol Pavel când era în închisoare și Dumnezeu l-a protejat. Era un apostol și avea o putere spirituală, dar rugăciunile creștinilor de asemenea au putere, mai ales când se roagă împreună. Când suntem singuri, Dumnezeu aude rugăciunea noastră, dar rugăciunea comună, rugăciunea mai multora pentru alții, are o mare putere. Am putut observa asta și a fost dovedit și științific. Un psihiatru creștin a povestit următoarea experiență. Pacienții sunt împărțiți în două grupuri de câte cincizeci. Facem un al treilea grup de cincizeci de oameni care sunt însărcinați să se roage zilnic pentru bolnavii din primul grup. Nimeni nu s-a rugat pentru al doilea grup. Pacienții nu au fost informați despre această experiență. În mod evident pacienții din primul grup, pentru care se făceau rugăciuni, erau mult mai puternici și sănătatea lor s-a îmbunătățit substanțial. Astfel, chiar și în astfel de circumstanțe, rugăciunea se dovedește puternică. Cu cât mai mult este așa când ne rugăm în Biserică, ca Trup al lui Hristos?

Rugăciunea comună pentru cei apropiați are o mare putere. Deci, nu putem să rămânem nepăsători atunci când, de exemplu, Biserica ne cheamă să ne rugăm pentru o cauză sau alta, sau pentru a face o slujbă de mijlocire, priveghere sau o Liturghie pentru un scop anume. Să mergem apoi, să ne rugăm ca un singur Trup, știind că suntem Trupul lui Hristos, și nu elemente izolate, indivizi, atomi incapabili de a se dărui, incapabili de a se împărtăși cu alții într-o slujire comună. Suntem persoane legați de frații noștri prin dragoste. Să ne grăbim să participăm la rugăciunea comună, la slujbele comune, căci atunci devenim ipostas și dobândim puterea Bisericii; Însuși Hristos a spus: "unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor"(Matei 18, 20). Și dacă Hristos este printre noi, El aude rugăciunea noastră comună.

Îmi voi aminti mereu un anumit eveniment. Am trăit în Sfântul Munte, la Nea Skiti. În față, un bătrân ascet viețuia ca pustnic. Boala îl făcea să sufere. Viața lui se apropia de sfârșit și suferea un martiriu, evident, fără niciun ajutor medical. Era deșert și nu ajungea niciun ajutor medical acolo. Ne-am întrebat ce am putea face, cum să avem grijă de el. Intrase, plin de durere, în ultima etapă a vieții lui. Starețul nostru ne-a spune atunci: "Părinți, haideți să ne adunăm în biserică, să ne rugăm lui Dumnezeu și să-I cerem să-l ajute pe acest Stareț, care este la ultima limită a vieții sale". Așadar, ne-am adunat în biserică și am decis să ne rugăm cu rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-l și ajuta-l pe robul Tău". Și când tocmai am marcat ultimul nod al mătăniei, fratele care se afla la capul patului Starețului ne-a chemat: "Părinților, veniți repede! Gheron Kallistos a murit ..."

Este foarte important să cerem rugăciunea fraților noștri. Nu este greșit să-l rogi pe fratele tău: "Știi, am nevoie de rugăciunea ta" sau "Mâine trebuie să mă confrunt cu o dificultate, roagă-te pentru mine!" Este important să mergeți la biserică și să cereți preoților și sfinților să se roage pentru voi, iar rugăciunea noastră pentru ei este, de asemenea, importantă. Atunci vom forma un singur Trup și vom lua parte la lupta comună a tuturor, a întregului Adam, așa cum a spunea Sfântul Paisie. Și, știi ce fel de beneficii primește cel care se roagă pentru ceilalți? Un mare beneficiu pentru că este vorba de porunca iubirii, este vorba despre iubirea adevărată. În acest fel, purtăm jugul fratelui nostru, jugul întregii lumi. Înțelegeți, astfel, ce fel har primește cel care se roagă în sufletul lui pentru frații săi, pentru frații săi decedați?! Aceștia au nevoie mai mult decât cei vii, pentru că acolo unde sunt au nevoie de rugăciune pentru a primi harul lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-i poată ajuta, să-i întărească și să-i mângăie prin prezența Sa, în acel spațiu spiritual unde se găsesc.

Ce generează punerea în practică a iubirii, prin rugăciune, milostenie, sprijin și orice faptă de iubire? Beneficii spirituale! Vedem inutilitatea a tot ceea ce este uman, vedem vanitatea acestei vieți, a omului și ajungem să ne spunem: "Ce mai are sens în viața aceasta pe care o trăim? Cu ce ne vom alege în cele din urmă?" Adesea, ne plângem: "Cineva sau altcineva m-a ofensat, m-a acuzat pe nedrept! El este bogat și eu sunt sărac! A luat ceea ce-mi aparținea!" Și tot așa, toate lucrurile care ne preocupă în fiecare zi. Și, apoi, ne gândim: dar toate acestea vor avea un sfârșit, absolut totul. Cu toții ne vom afla înaintea lui Hristos și acolo vom vedea cine este înțelept și cine nu, cine a reușit și cine a eșuat, cine este cu adevărat bogat și cine este cu adevărat sărac. Ce spune Apocalipsa? Pentru că ești sărac și orb și gol, vino să-ți dau bogăție, bogăția Mea, hainele mele albe și tot ce am. (cf. Apoc. 3, 17-18). Ceea ce aveți este fals, efemer, lipsit de valoare, inutil. Ești gol, sărac, mort, porți un nume, te crezi în viață, dar ești mort. În cele din urmă, ceea ce are un sens este să înțelegem că trăim când suntem aproape de Dumnezeu, suntem bogați când suntem aproape de Dumnezeu, reușim atunci când trăim lângă Dumnezeu. Tot restul nu este solid, este zadarnic, deșertăciunea deșertăciunilor. Și toate acestea vor avea, mai devreme sau mai târziu, o mică importanță, deoarece moartea se apropie inexorabil de fiecare, chiar și la o vârstă înaintată. Să avem, așadar, discernământ și să judecăm viața prezentă, nu după circumstanțele actuale, spunând: "Ah, aceasta este foarte bine!", ci în funcție de viața de dincolo. Trecutul va fi evaluat la final, acest sfârșit se va imprima asupra omului ca o pecete a reușitei sau a deșertăciunii sale.

Sunt episcop și, prin urmare, trebuie să merg în locuri foarte diferite, inclusiv în case și saloane de lux, unde îmi amintesc de chilia Starețului Paisie, în care nu era nimic. Știi ce înseamnă "nimic"? Absolut nimic, în sensul deplin al cuvântului. Doar vreo cutie veche și haine vechi pe care le-a găsit și asamblat; era ceea ce el numea "canapeaua" lui. Și el spunea: "Această canapea, am comandat-o special în Franța, este un Ludovic". Ne spunea asta ca să ne facă să zâmbim. Când am început să-l vizitez, eram tânăr și mi-a spus: "Pentru tine, "părințele", am un fotoliu special. Stai jos aici, e foarte special; l-am primit de la niște vizitatori de mare rang!" Și, ce credeți că era? O cutie mică acoperită cu o pernă, și o altă pernă plasată în sus pe perete, pentru a ține cald atunci când adormeam pe ea. Nu avea nimic; icoanele sale erau imagini de hârtie învelite în celofan; ca scaun folosea un taburet și pentru a scrie punea o planșă în poala lui. Sărăcie! Și la el nu găseam nimic, nu pentru că nu avea nimic, ci pentru că nu voia nimic. Dacă ar fi vrut, ar fi fost bogat, milionar, dacă ar fi vrut. Dar nu a vrut asta. Toate bunurile sale erau într-o scorbură: fasole, puțin orez, și ceea ce i se aducea de la mănăstiri, fructe uscate sau lukum, cu care îl delecta pe oaspeții săi. Dar nicio oală, sau orice lucrul ce pentru noi ar fi evident necesar, pentru el erau doar lux.

Într-o zi, Starețul Paisie pregătea ceaiul pentru un vizitator. Cum, credeți? Într-o cutie de conserve. Așa cum au făceau bunicile noastre odinioară. A aruncat câteva ierburi într-o cutie de conserve și le-a lăsat să se infuzeze. Apoi a turnat ceaiul într-o altă cutie, dar ierburile au curs cu ceaiul. Omul s-a dus să-i cumpere o strecurătoare, dar el i-a spus: "Copilul meu, de ce ai adus asta? Vrei să trăiesc în lux acum?". "Gheronda, o strecurătoare pentru ceai, este un lux? Așa, ierburile nu vor cădea în ceai ... Ce este asa de luxos în asta?". "De ce ai adus asta? De acum înainte, va trebui să o spăl. Va trebui să găsesc un cui ca să o agăț, un ciocan ca să bat cuiul și va trebui să fiu atent să nu o pierd. De ce îmi impui toate astea? Păstrează strecurătoarea, nu numai că nu am nevoie de ea, dar nu o vreau".

Pentru el, toate aceste lucruri simple erau un lux. Cu toate acestea, vă asigur că aș da toate saloanele lumii pentru chilia aceia infinit sărăcăcioasă și umilă, dar unde totul era impregnat de Dumnezeu, până și praful, totul era plin de Dumnezeu. Mi s-a povestit ce au făcut americanii: au venit și au luat cârpa care era pe jos și pe care Sfântul Paisie își ștergea picioarele înainte să intre în chilie. Au tăiat-o în bucăți mici și le-au distribuit oamenilor. Aceste bucăți mici de cârpă pe care își ștergea picioarele sunt cinstite și au devenit o sursă de minuni. Mi-am spus: iată oamenii lui Dumnezeu! Ajung până-într-acolo încât să venereze praful picioarelor sale.

Cine este cel care a reușit? Cel care a trăit în palat, de care nimeni nu-și  mai amintește, decât copiii săi, sau săracul ascet, fără pregătire, și care a trăit singur în munți, dar pe care harul lui Dumnezeu l-a umplut, ca și bucuria, fericirea, optimismul, și care a devenit o sursă la care venim să ne umplem și noi de bucurie și fericire? Toți am mers acolo, la fel ca toți cei ce sufereau, și am băut pe săturate apa care curgea de la acest sărac, care adesea nu aveau nimic de mâncat.

Îmi amintesc că odată, fiind în Salonic, am cumpărat lapte praf pentru Stareț, deoarece el ar fi putut să-l bea în ciuda problemelor sale de digestie, și i l-am adus. "Ce este?","Gheronda, e pentru sistemul vostru digestiv! Puțină apă, o lingură de pudră și aveți lapte!". "Bine, lasă-l acolo!". După un an de zile m-am întors și am găsit pachetul de lapte exact în același colț. Nici măcar nu era deschisă cutia, nu l-a atins. Era așa cum l-am cumpărat. "Gheronda, binecuvântați, ați lăsat pachetul acolo?". "Dacă aș fi vrut, l-aș fi cumpărat eu. Nu ți-am cerut să mi-l aduci! Nu e nimic la mine pentru că nu vreau nimic; Am decis că asa să fie viața mea. Dacă aș fi vrut, aș fi putut trăi altfel".

Nu voi face la fel, ca să-l imit, pentru că în lumea în care trăim nu putem și nu trebuie să facem astfel de lucruri din cauza obligațiilor noastre. Dar inima noastră trebuie să rămână liberă și înțeleaptă și trebuie să învățăm ceea ce dă sens vieții noastre și, în cele din urmă, numai Dumnezeu are sens. Trebuie să judecăm viața noastră nu în termenii a ceea ce este lumesc sau uman, ci prin criteriile lui Dumnezeu; atunci vom fi de trei ori fericiți când Dumnezeu este cu noi.

Mi s-a spus: "Nu am reușit asta, am eșuat în cealaltă, nu am devenit ceea ce mi-am dorit, ce am visat". De ce am vrea toate aceste lucruri trecătoare și inutile? Singurul Care are valoare și merită să fie atins este Dumnezeu. Ai ajuns la Dumnezeu? Il ai pe Dumnezeu în inima ta? Aspiri tu la Împărăția lui Dumnezeu? Iată ce are valoare. Tot restul nu durează decât un scurt moment. Și când ajungem la toate aceste obiective lumești, ce am obținut? Cei care au, trebuie să fie ca cei care nu au, așa cum spune Apostolul (1 Cor. 7, 30). Păstrăm asta doar pentru un scurt timp, apoi îl pierdem. Aceste lucruri nu le păstrăm toată viața. Când vine timpul dificultăților și problemelor, lucrurile, și cele mai dragi ființe, nu sunt lângă noi. Dar Dumnezeu, El întotdeauna este alături de tine, în El trebuie să-ți pui nădejdea, în Hristos. Pe El trebuie să-L căutăm.

În viața noastră, toate dificultățile noastre ne învață că, în cele din urmă, de Hristos avem nevoie. Așa cum spunea Sfântul Porfirie: Hristos este totul. Când Îl ai, nu mai ai nevoie de altceva. Dar când nu-L ai pe Hristos, nu mai ai nimic. Oricât de multe bogății și proprietăți ai putea achiziționa, niciodată nu va fi de ajuns, pentru că este imposibil să găsești pacea în ceea ce este fals.

Să-L iubim pe Hristos, să ne punem nădejdea noastră în El, și să învățam să ne rugăm pentru alții, pentru toată lumea, pentru cei morți, pentru toți oamenii, rude sau străini, care se confruntă cu dificultăți, suferințe. Să ne rugăm pentru nevoile fraților noștri, și această milostenie spirituală se va întoarce în sufletul nostru ca răsplată dumnezeiască.

Traducere de Român Ortodox în Franța: La lorgnette de Tsargrad: Métropolite Athanasios de Limassol: La Prière (1/4), (2/4), (3/4), (4/4)