Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Dacă Aaron este chip al omului din afară, al omului trupesc, Sfântul Isihie ne cheamă să fim ca Moise și ca Hristos, Care S-a stăpânit pe sine"

Moise și Aaron

Sfinții Părinți privesc pe legiuitorul Moise ca pe un chip al minții [139].

Mintea este chipul lui Dumnezeu și ne-a fost dată ca să avem legătură cu Dumnezeirea. Cum se realizează aceasta? Din preînchipuirile Vechiului Legământ, iar apoi din cel Nou, dar și din scrierile Părinților este cunoscut faptul că cea mai înaltă pildă a minții a fost Moise, care l-a văzut limpede pe Dumnezeu, după ce a postit și s-a înfrânat 40 de zile, iar apoi a trăit postind toată viața lui. Moise nu era călăuzit de o înțelegere omenească, ci numai de Dumnezeu. In felul acesta, a reușit să-L vadă pe Dumnezeu, și să-și mântuie poporul, și să-l conducă în Pământul Făgăduinței (Ieș. 24, 18).

Aici, Sfântul spune că, după cum Moise s-a curățit, tot așa trebuie să se curățească și propria noastră minte, dacă vrea să aibă legătură cu Dumnezeu. Pentru aceasta a fost făcută mintea noastră. Să ne amintim, de asemenea, de cele pe care le spune Sfântul Nicodim Aghioritul despre minte. În mod simplu, cu o logică ireproșabilă, ne explică ce înseamnă minte, pentru a cărei lucrare avem ca imagine viața lui Moise.

Căci el vede pe Dumnezeu în rug și fața i se umple de slavă.

Din Vechiul Legământ știm că Moise a văzut rugul care ardea și nu se mistuia și a desprins de aicea ideea Dumnezeirii (Ieș. 3, 2). În același fel, zice Sfântul, și propria ta minte să-L vadă în fiecare rug al vieții tale zilnice pe Dumnezeu.

Mai apoi, când Moise s-a întâlnit cu Dumnezeu pe muntele Horeb, fața i s-a luminat atât de mult încât iudeii nu puteau să o privească, și de aceea trebuia să și-o acopere (Ies. 34, 29). Tot așa și mintea se umple de lumina Dumnezeirii, se slăvește și, împreună cu ea, se proslăvește omul întreg.

De ce folosește Sfântul Isihie ca pilda pe Moise? Pentru că vrea să ne descopere că vasul care primește cunoștința lui Dumnezeu este mintea. Ea primește strălucirile harului, sfințenia și luminarea.

E făcut dumnezeu al lui Faraon de către Dumnezeul dumnezeilor.

Moise, care e luat ca chip al minții de către Părinți, a fost rânduit de Dumnezeul lui Israil ca un dumnezeu văzut pentru Faraon. Moise l-a amenințat pe Faraon că Dumnezeu îl va pedepsi cu diferite plăgi, iar acesta s-a speriat, pentru că, sub imperiul groazei, al fricii și al amenințării, înțelegem cu toții măreția lui Dumnezeu. Faraon, desigur, nu-L vedea pe Dumnezeu, ci pe Moise îl avea ca pe un Dumnezeu (Ies. 7, 1). Sensul este acesta: când mintea omului este curată, primește luminarea Sfântului Duh, se înduhovnicește, se îndumnezeiește, iar omul devine un dumnezeu văzut pe pământ care le conduce pe toate. Adică, poate să amenințe, să blesteme, să schimbe situațiile, să înnoiască, să oprească sau să pornească un război.

Urmăriți istoria și tâlcuirea diferitelor războaie, calamități, a tuturor întâmplărilor bune și rele, ba chiar și a fenomenelor naturale în Sfânta Scriptură. Veți vedea că toate acestea au cu adevărat o legătură cu oamenii care au dobândit puterea, voința, înțelepciunea și luminarea Sfântului Duh. De aici și-au luat modelul împărații bizantini și generalii lor când luau împreună cu ei monahi sfinți ca să-i însoțească în războaie sau le cerea binecuvântarea înainte de plecare. Aceasta pentru că au înțeles că, în cele din urmă, cel care stăpânește în lume, cel care a devenit stăpânitorul cerului și al pământului nu este Dumnezeu, ci omul căruia Dumnezeu îi dă harisma să împărățească, împărăția Sa și puterea Sa. Astfel omul devine Dumnezeul văzut, pentru că se îndumnezeiește.

Bate Egiptul ,scoate pe Israil și dă legea.

Plăgile date lui Faraon și poporului egiptean au fost prevestite de Dumnezeu, dar Moise e cel care a poruncit ca ele să se împlinească. Primind porunca de la Dumnezeu, le-a vestit dinainte și a știut cu precizie reacția lui Faraon. Dacă, la început, împăratul egiptean s-a învârtoșat, după ce plăgile au urmat una după alta, și-a schimbat atitudinea (Ieș. 7, 14). Prin urmare, sfinții lui Dumnezeu pot să conducă lucrurile atât în năpaste, cât și să intervină pentru mântuirea popoarelor, să dea legi, așa cum s-a întâmplat și cu Moise. Desigur, legiuitorul este Dumnezeu, dar așezământul de lege a fost dat de către Moise, de aceea se numește așezământ de lege mozaic sau lege mozaică, porunci mozaice (Ieș. cap. 20). Prin urmare, Dumnezeu nu este numai nevăzut, dar intră și în inimile oamenilor curați, smeriți, simpli, firești, fără gânduri.

Care luate în chip figurat, după duh, sunt fapte și drepturi de-ale minții.

Din textul anterior am înțeles de ce oamenii nu îndrăznesc să-I vorbească ei înșiși lui Dumnezeu, ci cer mijlocirea oamenilor sfinți sau a sfinților care sunt deja în cer. Aceasta nu înseamnă că ei nu cred în Dumnezeu, ci că Îl găsesc pe Dumnezeu în mijlocul sfinților.

Luate în chip figurat, după duh. Când tâlcuim mistic și duhovnicește faptele lui Moise - că a pedepsit Egiptul, că a mântuit pe evrei și a dat legile - atunci vom înțelege că acestea sunt fapte și drepturi de-ale minții. Duhul este elementul existenței omenești care se împărtășește nemijlocit de Sfântul Duh și, îndumnezeindu-se, trimite strălucirea luminii pe care a primit-o și săvârșește semne minunate.

Expresia fapte și drepturi de-ale minții este înfricoșătoare și de neînțeles pentru cugetarea omenească pentru că are sensul că toate lucrările de mai sus nu sunt făcute direct de Dumnezeu, ci în chip mijlocit, prin intermediul omului. Adică a dat omului putința, capacitatea, însușirea de a putea să se îndumnezeiască și, mai ales, de a-și îndumnezei mintea, conducătoarea existenței omenești. Duhul nostru, împărtășindu-se de Sfântul Duh, devine și el Duh. După cum lemnele, când sunt aruncate în foc, devin și ele foc, și luminează, și încălzesc, după cum buretele care este folosit la Sfântul Potir devine burete sfânt si se umple de Sângele lui Hristos, așa și mintea a fost făcută de la începutul nașterii omului în așa fel încât să se poată îndumnezei. Prin urmare, însușirile și lucrările lui Dumnezeu devin însușirile și lucrările minții omenești. Atunci eu devin dumnezeu după har, am toată stăpânirea de a face tot ce face Dumnezeu.

Cum pot să dau dezlegare de păcate ca preot? Cum pot să cobor pe Sfântul Duh? Am primit în firea mea stăpânirea de-a preface pâinea și vinul în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu m-a făcut dintru început împărat, proroc și preot. După păcat însă, mi-am pierdut vrednicia preoțească, dar care mi-a fost data iarăși în mod preinchipuitor, profetic și tipologic în Vechiul legământ, iar în lucrare adevărată în Noul Legământ, în Biserică. Așa că omul a fost făcut cu putința de a fi dumnezeu, de a avea toate însușirile și lucrările Dumnezeirii, de a trăi precum îl vrea Dumnezeu. Aceasta înseamnă că ar fi putut și să nu păcătuiască și să rămână nemuritor precum era.

E, într-adevăr, minunat să vedem ce înțelesuri mărețe ascunde Sfântul în spatele simplelor sale expresii și ce descoperiri face!

Care luate în chip figurat. Toate cele spuse mai înainte, dacă le vom tâlcui omenește, nu le vom înțelege. Prin urmare, cer o tâlcuire adâncă și mistică, pentru că  nu sunt niște fapte omenești pe care mintea noastră le poate înțelege cu ușurință, cum ar fi, de exemplu, modul în care să ducem un război, în care să eradicăm sărăcia sau foamea, să ne zidim casa, să ajungem geniali. Cele omenești însă nu au nicio importanță. Lucrul care are importanță, și este realitatea cea mai mare, e îndumnezeirea noastră.

Fapte și drepturi de-ale minții. Așadar, mintea omului îndumnezeit vede pe Dumnezeu, și atunci omul este proslăvit, devine dumnezeul lui Faraon, spânzura păcatul așa cum a spânzurat Moise șarpele în pustie (Num. 21, 6-9), mântuiește norodul, așează legi în inimile oamenilor și în Biserică. De ce ziceau Apostolii și Sfinții Părinți: "Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă" (F.A. 15, 28)? Ar fi fost niște obraznici dacă nu ar fi avut această cunoștință, deoarece conjuncția "și" leagă întotdeauna lucruri de același fel. Prin urmare, "și nouă" înseamnă că și noi suntem, după har și prin bunăvoința Domnului, minți duhovnicești, avem fapte și drepturi de-ale lui Dumnezeu. Prin urmare, putem să poruncim în Biserică: Hristos este o persoană a Sfintei Treimi și suntem datori să-L ascultam; de asemenea, ca să mergem la biserică, trebuie să ne pregătim. Adică etosul, fapta, viața, dogma, toate sunt rânduite de către duhul omenesc. Vedeți ce dumnezeu mare este omul atunci când comunică și se împărtășește de Dumnezeu?

Iar Aaron, fratele legiuitorului, este socotit chip al omului din afară [140]

In Vechiul Legământ ni se spune că Aaron, spre deosebire de Moise, de multe ori a dat dovadă de neputință și numai puțin a lipsit ca să-și piardă viața (Ies. 32, 1). Prin urmare, deși era arhiereu al lui Dumnezeu, este chip al omului din afară, trupesc și carnal, nu al celui păcătos, care nu slujește cu duhul, ci al celui neacoperit și neamestecat cu Dumnezeu, care acționează pe baza principiilor minții naturale, omenești. În realitate însă, aceasta nu este mintea în stare naturală, ci mintea rănită de păcat, care s-a îmbolnăvit și acum e ca moartă, care adică și-a restrâns cercul însușirilor. Pentru că Adam altfel Îl vede pe Dumnezeu înainte să păcătuiască, și altfel după ce a păcătuit.

Chip așadar, al omului care nu este afundat în harul dumnezeiesc este fratele leguitorului, Aaron. Acest om nu-și folosește partea sa înțelegătoare, mintea sa, potrivit cu simțul duhovnicesc, ci numai la arătare. Se conduce pe sine, povățuiește Biserica, pe copiii săi, viața sa personală, păcatul său, lupta sa duhovnicească după simțirea și părerea sa individuală.

De exemplu, eu, ca Stareț, mă întreb: "Ce-o fi pățit cutare monah? In fiecare zi vin rudele lui la mănăstire, și el a ajuns un răzvrătit. Nu mai ascultă, nu se mai poate ruga. Ce să fac? Să interzic părinților să mai vină? Să-l închid în chilie? Să-i schimb slujirea?" Încep să-mi dau părerea și să mă gândesc. Încerc să dezleg problema cu propriile mele gânduri omenești ca să-i salvez sufletul. Se poate, desigur, să reușesc și așa, se poate să ajute și Dumnezeu. Dar propria mea acțiune este omenească. Nu sunt chipul lui Moise, ci sunt asemenea lui Aaron.

Sau postește unul șase luni, iar apoi zice: "Ce-am rezolvat cu postul, Nimic! O să cer de la Stareț și mai mult post". Hotărârea lui este o socoteală omenească. Omul duhovnicesc însă nu se bazează pe părerile lui, ci pe ceea ce îi va spune Dumnezeu, Duhul Sfânt.

Dar îmi veți spune: "Bine că nu suntem păcătoși și nu ne folosim părerile, însușirile și virtuțile firii noastre!". Dar dincolo de toate acestea, ceea ce are mai mare importanță este cât Duh Sfânt am absorbit, cât am devenit noi Duh Sfânt. De aceea Sfântul Isihie spune că, atunci când ne folosim rațiunea, zbaterea noastră, neliniștea noastră, pentru a face față unei situații, se poate ca acestea să fie folositoare, dar sunt totuși omenești.

Să vedem acum ce-a pățit Aaron:

De aceea și noi, mustrându-l pe acesta cu mâine, ca Moise pe Aaron care a greșit, îi zicem: "Cu ce ți-a greșit Israil că te-ai grăbit să-i depărtezi pe ei de la Domnul Dumnezeul cel viu, Atottiitorul?"

Moise a plecat, s-a suit pe Horeb, iar evreii așteptau. In cele din urma, au obosit și au început să protesteze înaintea lui Aaron: "Unde e Moise și poruncile? Unde-i Dumnezeu? Nu putem trăi fără Dumnezeu! Dă-ne un Dumnezeu ca să ne închinăm!". Aaron s-a aflat atunci într-o situație grea. De ce? Oare nu credea în Dumnezeu? Desigur, credea, pentru că era singurul arhiereu al adevăratului Dumnezeu. Dar știa că iudeii sunt tari la cerbice și nu vor da înapoi. Dacă ar mai fi așteptat, ei ar fi fost în stare să se întoarcă în Egipt sau să-l omoare sau să-L hulească pe Dumnezeu. De aceea își pune în joc rațiunea și zice: "Ca să nu se întâmple ceva mai rău" (In. 5, 14), să le fac în mod provizoriu, până va coborî Moise, un vițeluș ca să i se închine, fiindcă știu ei că nu e Dumnezeu. Într-adevăr, toți evreii știau asta, pentru că le fusese interzisă nu numai facerea vițelului, ci și a oricărei imagini a lui Dumnezeu. Cum intră însă în joc rațiunea! Deși știau ca vițelul nu e Dumnezeu, cer să se închine vițelului ca lui Dumnezeu și să-i aducă acestuia jertfele lor. Aaron, era sigur că Moise, când se va întoarce, pentru că era foarte aspru, îi va pedepsi și iarăși vor merge înainte.

Intre timp Moise coboară de pe vârf, vede vițelul, se mânie, și îi spune lui Aaron: "De ce nu ai rămas credincios cuvântului lui Dumnezeu? De ce te-ai arătat trupesc, Aaroane? De ce mintea ta nu este duh? Cu ce ți-a greșit Israil? Ce rău ți-a făcut poporul lui Israil, de l-ai aruncat într-un păcat așa de mare, de s-au adunat toți în jurul idolului și i s-au închinat? Ce ți-ar fi făcut dacă le-ai fi refuzat cererea? Cel mult te-ar fi omorât, dar Dumnezeu te apară. Că te-ai grăbit să-i depărtezi pe ei de la Domnul Dumnezeul cel viu, Atotțiitorul. De ce i-ai făcut să se îndepărteze și să se despartă de Dumnezeu?". Așadar Aaron a greșit. Si-a arătat, desigur, iubirea sa pentru Dumnezeu, frica lui, credința și râvnă lui, chiar și mânia lui, cerând evreilor să aducă toate aurăriile lor, sperând că astfel vițelul îi va costa, iar ei își vor părăsi dorința. Ei însă s-au arătat de neînduplecat, și de aceea răul s-a săvârșit. Atunci Moise l-a certat pe Aaron (Ieș. 32, 21- 24).

Așa să faceți și voi, zice Sfântul Isihie, cu voi înșivă: mustrându-l pe acesta cu mâine, ca Moise pe Aaron care a greșit. Când mintea voastră este omenească, atunci când nu aveți urmele vieții duhovnicești lucrând și acționând, când nu aveți curăție, când, în timp ce vreți să fiți liniștiți, și să nu mințiți și să nu urâți, și să nu țineți minte ce v-a făcut altul, faceți tocmai pe dos, când nu sunteți chipuri ale Sfântului Duh, acționați atunci cel puțin ca Moise: loviți-vă pe voi înșivă, zicându-vă: "Tu greșești!". În continuare, îndreptați-vă smulgând rădăcinile vechii voastre vieți. Cum? Făcând ce a făcut Moise, care a stricat și ars vițelul (Ieș. 32, 20)

[...] Dacă Aaron este chip al omului din afară, al omului trupesc, Sfântul Isihie ne cheamă să fim ca Moise și ca Hristos, Care S-a stăpânit pe sine.

Sursa:  Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la Filocalie, Sfântul Isishie, cuvânt despre trezvie, Ed. Sf. Nectarie