marți, 7 mai 2019

Interviu cu Ierom. Macarie Simonopetritul despre Ortodoxia în timpurile actuale, modele duhovniceşti, rugăciune şi altele. "Trebuie mereu revigorată iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea aproapelui, prin lucrarea poruncilor evanghelice"


  • Credinţa trebuie să hrănească în noi ceea ce este dincolo de antihrist, de sfârşitul lumii şi anume: venirea lui Hristos, în slavă, biruitor. Acesta e sensul credinţei noastre ortodoxe: aşteptarea cu bucurie stăruitoare, fermă a biruinţei lui Hristos.
  • Toată Sfânta Liturghie, tot conţinutul ei, e sfârşitul timpurilor, un adevărat sfârşit al timpului pe care-l trăim zilnic în Liturghie: venirea întru slavă a Mântuitorului.
  •  Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Pavel Athonitul, fiecare cu un limbaj specific, cu o sensibilitate proprie fiecăruia şi epocii lui, a regiunii în care trăia, toţi au drept punct comun asimilarea învăţăturii evanghelice pentru a face din ea o experienţă personală. Ea se reflectă în relaţia omului cu Dumnezeu prin rugăciune.
  • Părintele Paisie, părintele Iosif, părintele Efrem, părintele Porfirie, toţi erau oameni foarte deosebiţi în privinţa caracterului şi a felului de a privi lucrurile. Aceasta este bogăţia Ortodoxiei! Sunt diferiţi, dar important este că nu se opun, nu se află în „rivalitate”. Nu există „şcoli spirituale”, rivalizând între ele. Fiecare avea felul său propriu de a-L sluji pe Dumnezeu, de a trăi propria experiere a lui Dumnezeu, transmisă ucenicilor săi.
  • Este un aspect foarte pervers, care distruge spiritul creştin din interior. Creştinii înşişi îl distrug şi nu este nevoie de persecuţie. Acest creştinism deviat, căldicel şi pervers, pătrunde acum în ţările ortodoxe prin modernism şi indiferentism, încât, în valul de acţiune occidentală modernă, e un semn al antihristului mult mai rău, mai pervers decât comunismul. Iată de ce, fără să fugim în munţi, pentru că nu putem scăpa de această evoluţie, trebuie să ne înarmăm spiritual şi lăuntric. Reacţia ortodocşilor este, în primul rând, prin rugăciune şi viaţă spirituală.
  • Consider că ecumenismul din zilele noastre nu mai reprezintă un pericol ca altădată. Este ceva care moare domol: congrese, vizite, publicaţii, nimeni nu mai crede în el. Se continuă pentru că „trebuie” continuat şi am impresia că şi conducătorii nu mai cred în el. Primejdia reală vine din altă direcţie, din sincretism, în ceea ce am putea numi drept lipsa de simţ al adevărului la modul global. Oameni care vor să reziste la toate acestea cad în cealaltă extremă: spiritul sectar şi fanatic. Trebuie să ştim să ne păstrăm echilibrul, spiritul eclezial, ataşat de adevăr, de unicul adevăr al Bisericii, al Sinoadelor şi al Sfinţilor, dar fără tendinţă schismatică, păstrând unitatea Bisericii.
Mănăstirea Simonos Petras se găseşte la două ore de mers pe jos de portul Dafni. Este o mănăstire cu o viaţă duhovnicească renumită în toată lumea. A fost ctitorită de sihastrul Simon, pe o stâncă aflată la câteva sute de metri deasupra mării. Priveliştea este impresionantă. Sfânta Maria Magdalena este ocrotitoarea mănăstirii. În 4 august am participat la sărbătoarea Sfintei, împreună cu mulţi mireni, monahi şi psalţi veniţi de pe tot cuprinsul Sfântului Munte. Mâna ei stângă, care e tot timpul caldă, este comoara cea mai de preţ a mănăstirii. Mănăstirea a fost distrusă de un incendiu şi reclădită de domnitorul român Mihai Viteazul.
Aici vieţuieşte Ieromonahul Makarios, mare scriitor bisericesc. A realizat ediţia franceză a unui Sinaxar ortodox, adaptat în cinci volume, şi Triodul comentat, lucrare care a apărut tradusă în limba română. A vizitat pentru prima oară România în anul 1975, fapt care a contribuit la adeziunea sa la Ortodoxie. În biblioteca mănăstirii, părintele Makarios îmi răspunde cu amabilitate în limba franceză.


– Părinte Makarios, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte legate de începuturile acestei mănăstiri.

Întemeietorul ei din secolul al XIII-lea, Sfântul Simon vieţuia într-o peşteră din faţa mănăstirii. Într-o zi de Crăciun, în timp ce se ruga în peştera sa, a văzut o stea strălucind pe stâncă şi a auzit glasul Maicii Domnului care îi spunea să întemeieze o mănăstire pe acea stâncă în cinstea Naşterii Domnului. Mănăstirea trebuia să se numească „Noul Bethleem”. Adevăratul nume al mănăstirii noastre este deci „Nea Bethleem”.

În secolul al XVI-lea a fost un prim incendiu care a devastat mănăstirea. Mănăstirea a fost reconstruită de voievodul Mihai Viteazul. Pe vremea aceea, el a închinat o biserică din Bucureşti, biserica Mihai Vodă, care a devenit metoc al mănăstirii şi a susţinut mănăstirea timp de trei secole. Drept urmare, mănăstirea a avut multe relaţii cu Ţările Române până în secolul al XIX-lea. Călugării mergeau adesea în Ţările Române la această biserică din Bucureşti. Practic, la fel ca toate mănăstirile din Muntele Athos, prin daniile din Ţările Române mănăstirea a reuşit să trăiască în timpul stăpânirii turceşti. În secolul al XIX-lea, după întemeierea regatului României, aceste metocuri au fost naţionalizate şi mănăstirile au avut, după aceea, ca susţinător, Rusia.

În secolul al XIX-lea, a fost un mare incendiu care a distrus toată mănăstirea, iar călugării s-au dus în Rusia cu moaştele Sfintei Maria Magdalena şi, graţie darurilor făcute de poporul rus, mănăstirea a putut fi reconstruită. Mânăstirea de acum a fost reconstruită după incendiul din 1892. De aceea e una din puţinele mănăstiri din Sfântul Munte Athos care nu are pictură în frescă, nu a mai fost timp să se facă.

Acum se află în curs de restaurare şi este gata să fie şi pictată. O şcoală de pictură bizantină va picta în mănăstire icoane bizantine, în stil tradiţional. Şi, întrucât mănăstirea are unul din hramuri Naşterea Mântuitorului, una din scenele principale va fi aceasta.

Moastele Man. Simonos Petra
Odorul cel mai de preţ din mănăstire este mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena. Este mâna pe care a întins-o spre trupul Domnului nostru Iisus Hristos înviat. Adeseori se simte o bună mireasmă. A făcut multe minuni. Aici se găsesc o parte din moaştele Sfintei Ana, mama Preacuratei Maicii Domnului, o parte din moaştele Sfântului Pantelimon, ale Sfântului Trifon şi o bucăţică din Sfânta Cruce.

O icoană a Maicii Domnului se afla în locul unde se păstra uleiul, sub clădirea bisericii (la subsol). Şi în două rânduri, în 1974 şi în 1990, în momentul în care vasele pentru rezerva de ulei fuseseră golite tocmai pentru a primi uleiul nou, lucrare care se săvârşeşte la prăznuirea Maicii Domnului din noiembrie, chiupurile pentru rezervele de ulei au fost găsite pline. Iar acel ulei a făcut multe minuni.

– Părinte, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte din viaţa de azi a mănăstirii.

În mănăstire sunt călugări de opt naţionalităţi: din Africa de Sud, Franţa, Canada, Germania, Olanda, Grecia, etc. N-a fost voia stareţului de a face o comunitate atât de divers etnică, dar aşa s-a întâmplat. În trecut, aici au fost doar călugări din Asia Mică, încât era imposibil pentru cei din Grecia continentală să se călugărească aici. Şi în Mănăstirea Grigoriu au fost doar călugări originari din Peloponez. Cu adevărat, Athosul este un Munte Sfânt. Pentru Biserica Ortodoxă este un factor de redescoperire a valorilor existenţiale ortodoxe, a esenţei, a identităţii.

În ultimii 25 de ani, în Sfântul Munte este o renaştere a vieţii duhovniceşti, este un miracol. În 1960, când s-a sărbătorit mileniul Athosului, toţi credeau că era moartea Sfântului Munte. Nimeni nu mai era atras să vină aici, chiar în această mănăstire n-au mai venit călugări tineri timp de 40 de ani. Erau şi puţini pelerini. Unii sperau ca toate mănăstirile să fie transformate în muzee, iar călugării să fie concentraţi în una sau două lavre. În anul 1970 a venit prima comunitate la Stavronikita, apoi altele au venit de la Meteore.

Au venit şi călugări singuri, mai ales la schituri care doreau să ducă viaţa părintelui Iosif Isihastul. A avut loc şi o renaştere a studiilor patristice, mai întâi în Tesalonic, dar şi în toată lumea ortodoxă. S-au realizat ediţii ale Sfinţilor Părinţi, texte din Filocalie, texte din părinţii pustiei. Mulţi au înţeles că descoperirea identităţii reale a Ortodoxiei este întoarcerea la propriile ei rădăcini. Acum vin mulţi pelerini la Sfântul Munte şi viaţa lor se schimbă după întâlnirea cu Athosul.

– Ortodoxia greacă contemporană are ceva specific?

– Ca francez, deci un om originar din Occident, deşi am trăit 26 de ani în Muntele Athos, nu pot spune că am trăit „în Grecia” şi, de aceea, nu sunt în măsură a evalua Ortodoxia greacă. Cunosc temeinic numai Muntele Athos, nu am stat şi în alte regiuni ale Greciei. Ceea ce cunosc din Ortodoxia greacă e prin intermediul Muntelui Athos, pe el l-am iubit, îl iubesc şi, de aceea, mi-a plăcut să rămân aici. Este vorba de legătura sa organică cu Bizanţul, de tradiţia bizantină şi aceasta nu numai prin limbă – Liturghia se oficiază în limba originară – dar şi prin însăşi legăturile directe cu aceste origini bizantine, iar prin Bizanţ cu rădăcinile apostolice ale Bisericii.

Aceasta ar fi specificul Ortodoxiei greceşti, evident numai un aspect al Ortodoxiei greceşti dintr-o societate foarte puternic marcată de cele patru veacuri de ocupaţie turcă. Cele patru secole de servitute sub turci au forţat poporul grec să se replieze, la fel ca toate celelalte popoare ortodoxe aflate sub jugul musulman, într-o măsură chiar mai mare decât românii. Grecii au fost siliţi să se replieze asupra propriei identităţi naţionale. Prin urmare, turcii au fost cei care au generat, indirect, naţionalismul ortodox.

În epoca bizantină nu exista naţionalism, tendinţa aceasta de închidere ermetică în propria identitate, acest şovinism poate fi o ispită pentru ortodocşii de astăzi – nu numai pentru greci, ci pentru toţi ortodocşii – şi s-a manifestat, aşa cum s-a putut vedea, în dezvoltarea naţionalismelor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Această situaţie a fost şi un rezultat al opresiunii turceşti, care a obligat popoarele supuse să intre în defensivă. Dar aceasta nu a fost total negativă pentru Ortodoxia greacă, întrucât a determinat-o să sublinieze apartenenţa la Bizanţ, sursa ei tradiţională.

– Muntele Athos este un loc al rugăciunii pentru mulţi sfinţi. Vă rugăm să ne vorbiţi despre viaţa şi rugăciunile marilor isihaşti.

– Viaţa celor din trecut este cunoscută, ca şi a părinţilor contemporani. Ne bucurăm de şansa de a avea „biografiile” lor şi, mai ales, a marilor personalităţi contemporane cum sunt: Iosif Isihastul, părintele Paisie, părintele Arsenie, părintele Efrem, care au contribuit la o revigorare duhovnicească a Sfântului Munte. Desigur, punctul comun care îi uneşte pe toţi aceşti sfinţi contemporani este jertfa de sine în ascultare, în rugăciune, în greutăţile vieţii, în dificultăţile existenţei din Muntele Athos, într-o perioadă de timp în care viaţa materială era foarte anevoioasă aici.


P. Efrem de la Katunakia
Toţi aceşti oameni erau nişte luptători neînfricaţi, care aveau o lucrare duhovnicească şi puterea duhului. Rugăciunea lor nu poate fi separată de viaţa de asceză, de nevoinţe, de jertfa de sine. Nu doar în post, în privegheri, în nevoinţă trupească tradiţională constă lucrarea lor, ci mai ales în lepădarea de sine, în ascultare. Un model în acest sens este părintele Efrem de la Katunakia, care, timp de 40 de ani, a trăit în desăvârşită ascultare, dobândind o asemenea transparenţă a sufletului, încât ea se putea vedea pe chipul lui. Fiind un om care se lepădase cu totul de sine, de ego-ul lui, atunci când intra în legătură prin rugăciune cu Dumnezeu era imediat luminat. Lumina lui Dumnezeu venea să-l lumineze, tocmai pentru că eul său nu mai punea frână, nu mai era o oprelişte la aceasta.

În ceea ce priveşte rugăciunea, nu se poate separa rugăciunea isihastă de „restul” vieţii monahale, de viaţa spirituală, de lucrarea poruncilor evanghelice şi, mai ales, de lupta aceasta cu egoismul, iubirea de sine fiind principala piedică în calea rugăciunii. Rugăciunea nu e un lucru în sine, ci vârful, sinteza întregii vieţi creştine.

Marii părinţi duhovniceşti dinaintea noastră ne-au arătat calea evanghelică. Ei erau oameni evanghelici înainte de a fi isihaşti, în sensul desăvârşit al cuvântului. De fapt, a fi isihast înseamnă a fi apostolic, evanghelic. Primul dintre isihaşti e Sfântul Apostol Pavel. Ar fi o greşeală să considerăm isihasmul drept o „şcoală spirituală”, aşa cum fac, de obicei, occidentalii. Nu e un curent, ci pur şi simplu însăşi viaţa duhovnicească, mistică, dezvoltată pe temeliile evanghelice în linia tradiţiei monastice ortodoxe. Şi toţi aceşti sfinţi din secolul al XX-lea erau oameni cu aceeaşi experienţă a rugăciunii, ca marii isihaşti din secolul al XIV-lea.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Pavel Athonitul, fiecare cu un limbaj specific, cu o sensibilitate proprie fiecăruia şi epocii lui, a regiunii în care trăia, toţi au drept punct comun asimilarea învăţăturii evanghelice pentru a face din ea o experienţă personală. Ea se reflectă în relaţia omului cu Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales în rugăciunea mentală [noetica n.n.] – νοερά προσευχή (noera prosevhi) – rugăciunea lăuntrică a inimii, a minţii care coboară în inimă. De fapt, aceasta e doar o expresie, un pic tehnicizată, pentru curăţirea inimii, dobândită prin punerea în lucrare a Fericirilor – fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta ar fi viaţa isihastă.

– Toată lumea se poate ruga cu Rugăciunea lui Iisus? Care e deosebirea dintre rugăciunea oamenilor din lume şi cea a marilor isihaşti?

Nu este o deosebire în formă, ci de intensitate. Deosebirea nu este în rugăciunea însăşi, în forma ei, deoarece ea este foarte simplă. Extraordinar în Biserica Ortodoxă este faptul că de la copilul mic, de şase anişori, care abia bâiguie ceva, până la marele isihast avem aceeaşi rugăciune. Toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe practică aceeaşi rugăciune, dar cu o tărie diferită, în condiţii diferite. Nu forma rugăciunii se schimbă, ci intensitatea ei, dispoziţia interioară, starea lăuntrică sunt cele care prezintă o adevărată ierarhizare în funcţie de felul în care cel ce se roagă trăieşte relaţia sa cu Dumnezeu, în funcţie de intensitatea iubirii de Dumnezeu implicată în rugăciune.

Pur şi simplu, rugăciunea exprimă iubirea pe care o avem pentru Dumnezeu. Deosebirea fundamentală dintre laicul ce trăieşte în lume şi călugăr, unul şi celălalt având aceeaşi rugăciune, este aceea că laicul, după cum spune Sfântul Pavel într-o epistolă a sa, trebuie să lupte împotriva răspândirilor, împotriva distragerilor de la rugăciune prin grijile vieţii materiale, de viaţa de familie. Rugăciunea lui va fi încununată de lupta cu ispitele şi încercările vieţii de fiecare zi, pe când monahul şi-a „asigurat”, lepădându-se total de lume, mijloacele să trăiască fără distrageri, fără rătăcire, cum zice Sfântul Pavel. Aşadar, fundamentul vieţii duhovniceşti nu rezidă în faptul că cineva este sau nu căsătorit, ci în eliberarea de grijile vieţii care te distrag de la rugăciune. Iar dacă Sfântul Pavel pune în faţă problema căsătoriei, nu o face din punctul de vedere al vieţii trupeşti, ci al grijilor, al intereselor traiului – al asigurării stării de lipsă de griji.

Fireşte, viaţa monastică ne dă posibilitatea de a sta în faţa lui Dumnezeu fără distrageri, fără a avea mintea alergând încolo şi încoace, cu gânduri pline de griji care ne zbuciumă. Mai mult decât călugărul cenobitic, cel isihast îşi leapădă mijloacele de trai pentru a nu avea mintea robită şi a nu se gândi la cele ale vieţii. El taie rădăcinile gândurilor, izvorul lor, de alipire de lucruri şi ocupaţii diverse. Aşadar, are un minim ataşament faţă de persoane sau lucruri. Fireşte, este şi sărac prin lepădarea avuţiei, a proprietăţilor, tăind din rădăcină tot ceea ce ar putea genera tensiuni şi sfâşieri interioare, numite prin termenul „λογισμός” (logismos), în sensul de „gând pătimaş”.

Oricum, gândurile rămân, cugetarea noastră nu poate fi fără gânduri, dar scopul rugăciuni isihaste e evitarea gândurilor pătimaşe, care exprimă patimile noastre, şi dobândirea cugetării concentrate, unită în jurul chemării numelui lui Iisus. Aceasta conduce la simţirea prezenţei Domnului. Deci, scopul rugăciunii nu e repetarea numelui lui Iisus, ci prin repetare să ajungem la simţirea prezenţei lui Iisus, a divino-umanităţii Sale. Nu e vorba de prezenţa Sa fizică, de senzaţia unei reprezentări corporale, a unei viziuni. Toţi părinţii ne povăţuiesc să evităm acestea, pentru a avea sentimentul interior că ne aflăm în prezenţa lui Hristos. Tocmai prin rugăciune ajungem să depăşim răspândirea, pentru a deveni μοναχός (monahos), acel călugăr unit-unificat în această prezenţă a numelui lui Iisus, a persoanei Sale. În Biblie, numele este perceperea persoanei. Prin urmare, numele lui Iisus este însuşi Iisus prezent.

– Sunt tot mai mulţi oameni care vin la Ortodoxie, chiar şi în America. Cum vedeţi dumneavoastră acest fenomen?

– Este ceva firesc, deoarece Ortodoxia a rămas fidelă propriilor ei izvoare şi, de aceea, are toată bogăţia Sfinţilor Părinţi. Bogata experienţă a sfinţilor, a unor sfinţi care nu sunt o simplă referire istorică – aşa cum fac romano-catolicii, cu referinţe la sfinţii care au trăit cu secole în urmă – ci oferă acest lanţ neîntrerupt al sfinţeniei până astăzi. E această fidelitate atât faţă de izvoarele biblice şi apostolice, cât şi faţă de continuitatea experienţei, a trăirii directe a sfinţeniei.

Omul contemporan nu caută ideile, deoarece cunoaştem „totul” prin accesul în prezent la toate informaţiile. Nu de cunoaştere intelectuală, ci de experienţă, de trăirea real-directă este însetat omul de azi, fiind lipsit de experienţa reală a lucrurilor spirituale. Mulţi occidentali cunosc mai multe decât ortodocşii, chiar şi despre Ortodoxie, despre Sfinţii Părinţi au mai multe cunoştinţe decât noi. Au citit mult mai multe decât noi, dar cunoaşterea exterioară nu-i împlineşte. Ei sunt lipsiţi de experienţă, de experiere. Iar Biserica este tocmai laboratorul experienţei îndumnezeirii, care lucrează activ şi căruia îi reuşeşte această experienţă.

– Părintele Seraphim Rose e un mare apologet al Ortodoxiei. În prezent, el este ţinta unor atacuri. De ce?

– Pot fi atacate ideile sale de persoanele de un spirit modernist, pentru că este un tip tradiţionalist (în sens orientativ). Unele persoane moderniste, chiar din sânul Ortodoxiei, ar putea ataca anumite idei, pe care le avansa părintele Seraphim Rose. Anumite persoane sunt jenate de grija lui pentru Ortodoxia tradiţională. Dar Ortodoxia, prezentată de Seraphim Rose, nu e toată Ortodoxia, nu este plenitudinea Ortodoxiei, ci doar o versiune riguroasă a Ortodoxiei, un pic îngustă.

Există în Ortodoxia tradiţională, cea efectiv trăită cum este cea greacă, mult mai multe înlesniri şi grade de libertate, mai multe elemente de naturalitate. Sunt unii convertiţi la Ortodoxie, care vor să fie riguroşi, pentru că au trăit, au pătimit toată această risipire, această rătăcire a Occidentului. Convertindu-se la Ortodoxie, ei şi-au asumat o formă un pic zelotă a Ortodoxiei. Părintele Seraphim Rose nu era un zelot, constatăm la el doar o anumită rigoare. Fără îndoială, cei care îl atacă greşesc, sunt de orientare clar modernistă.

– Sfântul Grigorie Palama este şi el atacat în zilele noastre. Şi el are adversari.

– Totdeauna a avut inamici Sfântul Grigorie Palama, nu e ceva nou, dar cred că în Ortodoxie nimeni nu vrea să-l atace pe Grigorie Palama. Sunt nişte oameni care nu cunosc Ortodoxia, care ignoră chiar şi propria lor tradiţie. Dimpotrivă, tendinţa actuală, mai ales la catolici, este una de apropiere de învăţăturile lui Palama chiar la un nivel oficial. În urmă cu 30 de ani, dominicanii, specialişti în scolastică, în doctrina lui Toma d’Aquino, aveau ca ţintă atacarea tezelor fundamentale ale Sfântului Grigorie Palama. În prezent, printre ei sunt şi unii care îl apără pe Grigorie Palama. În lumea teologică are loc o continuă evoluţie, care se îndreaptă spre demonstrarea justeţei învăţăturii lui Palama. Cei care îl atacă pe Grigorie Palama sunt ecumenişti sau liber cugetători ce nu-i cunosc teologia, ignoră Ortodoxia şi nu cunosc tradiţia ortodoxă.

– Vă rugăm, să oferiţi câteva sfaturi tinerilor din întreaga lume care, mai mult sau mai puţin, sunt victime ale televiziunii şi ale celorlalte mijloace media.

Aceasta este marea primejdie a lumii noastre, mai ales în ţările ca România sau Rusia, ieşite de sub comunism, care a ţinut ortodoxia la adăpost. Paradoxal, comunismul a persecutat credinţa, dar, de fapt „a păzit-o”, a conservat-o. Pentru că, atacând-o fundamental şi frontal cu violenţă, nu a distorsionat credinţa ortodoxă. A încercat să facă să dispară credinţa, dar a eşuat, fără a distorsiona înţelegerea Ortodoxiei. Singurul lucru pe care comuniştii nu l-au atacat, lucru foarte preţios mai ales în România, dar şi în Rusia, au fost riturile. Au încercat ei cu biserica vie, dar tocmai aceasta a salvat Ortodoxia: viaţa cultică. Istoricii şi-au dat seama, că, deşi provoacă dificultăţi acest ritualism în Ortodoxie, e important în Ortodoxie pentru lumea modernă, este ceva ce Occidentul a pierdut.

Într-un anumit fel, comunismul a „ocrotit” Ortodoxia, atunci când facem comparaţia cu ce se petrece în Occident, unde creştinismul a fost complet uzat, erodat, din interior. Creştinii înşişi au fost cei care au distrus creştinismul. Creştinii sunt liberi în Occident să meargă la biserică, să creadă, să-şi crească în credinţă copiii, dar este un aspect foarte pervers, care distruge spiritul creştin din interior. Creştinii înşişi îl distrug şi nu este nevoie de persecuţie. Acest creştinism deviat, căldicel şi pervers, pătrunde acum în ţările ortodoxe prin modernism şi indiferentism, încât, în valul de acţiune occidentală modernă, e un semn al antihristului mult mai rău, mai pervers decât comunismul. Iată de ce, fără să fugim în munţi, pentru că nu putem scăpa de această evoluţie, trebuie să ne înarmăm spiritual şi lăuntric.

Unul dintre primele lucruri ale unui creştin care vrea să ducă o viaţă creştinească serioasă şi se îngrijeşte să aibă o viaţă în duh, o viaţă spirituală adevărată, e să închidă televizorul. Deoarece, suntem în faţa unui fapt pervers căci televiziunea poate avea excelente emisiuni religioase sau de alte genuri. Dacă te laşi antrenat de o emisiune religioasă te uiţi şi la altele, şi nu atât conţinutul emisiunilor şi a celor transmise prin mass-media, ci metoda de spălare a creierelor, aplicată de mediile de informare, îţi face rău. Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage. Desigur avem imagini, impresii şi o sumedenie de griji: „ce se petrece în Afganistan?” ori „ce se petrece în Irak?” etc. şi nu ne mai putem ruga.

Uneori putem mijloci pentru nenorocirile din lume, dar una e o mijlocire şi altceva este rugăciunea. Putem mijloci şi să ne rugăm pentru toate necazurile acestei lumi, obsedată de informaţii, dar nu putem ajunge la rugăciunea contemplativă, isihastă. Dacă cineva doreşte o viaţă duhovnicească, de trăire a tainei lui Hristos în sufletul său, primul lucru pe care trebuie să-l facă e să taie sursa gândurilor. Aşa cum face monahul prin retragerea din lume, aşa poate să facă şi laicul fără să se retragă din lume; înseamnă a tăia ocaziile de a absorbi milioanele de informaţii care intră şi rămân în minte. Tot ceea ce percepe omul rămâne în creier. După cum ştim, memoria este un mecanism de rechemare, impresiile sensibilităţii şi cele mentale se păstrează în memorie. Memoria cuiva e slabă, când mecanismul de rechemare a impresiilor este deficient. Dar memoria conţine infinit de multe informaţii. Avem deci un întreg depozit interior, care trebuie simplificat pentru a ajunge la această simţire a prezenţei lui Hristos, αίσθηση („εsthιsi”), cum spun Sfinţii Părinţi.

Dincolo de ateism, materialism, individualism de toate lucrurile abominabile ce se văd, imoralitatea şi celelalte năvălesc în galop şi în ţările ortodocşilor, care nu au apărare, n-au anticorpi. Nu au reacţii de apărare contra lor şi se impresionează, încât toate aduc duhul grijii de multe, specific Occidentului, risipirea minţii ce pătrunde şi în ţările ortodoxe. Scopul mediilor de informare e spălarea creierelor: primim foarte multe informaţii, iar oamenii care se pricep să manipuleze mediile de informare ştiu foarte bine ceea ce fac. Foarte bine ştiu cum să impună idei, iar ideile care „au trecere” şi li se dă curs sunt ideile anticreştine. Reacţia ortodocşilor este, în primul rând, prin rugăciune şi viaţă spirituală. Iar oamenii care au acces la mediile de informare trebuie să producă anti-medii (medii de informare alternative), care să poarte mesajul ortodox: ziare, situri, posturi de radio ortodoxe, fiecare acolo unde e el difuzând mesaje spirituale pozitive.

– Vă simţiţi apropiat în mod special de un Sfânt Părinte?

– De toţi Sfinţii Părinţi, dar în special de cei care se referă la viaţa spirituală, părinţii neptici, Părinţii Filocaliei. Îl iubesc deosebit pe Sfântul meu protector, Sfântul Macarie Egipteanul, de la care ne-au rămas foarte frumoase Omilii spirituale. Dar rolul monahului nu este de a se specializa în studiul unui Sfânt Părinte sau altul, ci de a prelua întreaga tradiţie şi de a se hrăni cu ea. Este atât de bogată tradiţia! Cu trecerea anilor, trăind într-o mănăstire, urmărind perindarea ciclică a vieţii sfinţilor, nu mai doreşti să cunoşti noi şi noi lucruri, ci mai curând de a aprofunda clasicii spiritualităţii. Şi eu recitesc periodic aceeaşi Sfinţi Părinţi şi de fiecare dată scot lucruri noi, un alt aspect, un alt mod de abordare. E mult mai folositor să citeşti Părinţii cei Mari, Filocalia, marii cunoscători, „doctori” ai vieţii spirituale, decât să citeşti şi studiezi mereu ceva nou.

– Vă rog să ne relataţi un eveniment miraculos, petrecut în mănăstire sau în alt loc; ceva care v-a impresionat.

În genere, nu reţin aşa ceva. Vă voi oferi un exemplu pentru această prezenţă a lumii cereşti. Amintesc că, în anul 1990, a izbucnit un mare incendiu de pădure în Muntele Athos. A început prin luna august pe latura de nord, trecând apoi pe partea aceasta a Muntelui, spre mănăstirea Grigoriu şi Dafni. Mânăstirea noastră a ajuns să fie complet împresurată de flăcări. O mare parte din teritoriul mânăstirii a ars şi multe din chiliile mânăstirii. Se adunaseră o sumedenie de pompieri, chiar şi călugări de la alte mânăstiri au venit în ajutor. A ţinut-o aşa mai multe zile, nu mai reţin exact câte. Din zi în zi, primejdia era tot mai mare, flăcări imense înconjurau mânăstirea.

Stareţul nostru, părintele Emilianos era foarte calm. Toţi ceilalţi călugări se agitau să împiedice focul, să nu cuprindă şi mânăstirea. Atunci când pompierii au dat ordin de evacuare a mânăstirii, convinşi că în curând totul va arde, unii dintre călugări au auzit ordinul de evacuare, alţii nu, rămânând în incinta mânăstirii. Călugărul secretar al stareţului l-a căutat pe stareţ, l-a găsit în capela sa şi l-a chemat să plece din mănăstire. Părintele Emilianos era foarte calm. Şi-a luat doar o mică servietă, dar niciun act personal, etc. Au plecat deci. Nu era niciun vehicul, au pornit pe jos, toţi credeau că mânăstirea e pe punctul de a lua foc. Dar primejdia a trecut şi lumea s-a întors.

Şi odată înlăturat pericolul, stareţul ne-a adunat şi ne-a spus: „Sfânta Maria Magdalena ne-a ocrotit încă o dată!” Ne-a povestit, că, în timp ce toţi se agitau de jur împrejur, el se ruga în capelă şi a auzit un glas spunându-i: „În cele din urmă, focul va trece”. Nu ne-a spus că a fost chiar glasul Mariei Magdalena sau al lui Hristos, ci doar că a auzit un glas din cer rostind „focul va trece”. De aceea avea acea siguranţă lăuntrică, acea pace. În momentele acelea nu ne spusese nimic, doar după ce trecuse focul şi mânăstirea scăpase. În mod obişnuit, în istoria mânăstirilor au loc astfel de întâmplări.

Altă întâmplare s-a petrecut în anul 1974 şi în noiembrie 1989, în două rânduri deci. Uleiul mânăstirii se află în nişte recipiente mari de ulei, unul necesar pentru tot anul, un ulei de măsline pentru bucătărie, dar şi pentru candelele din biserică. În luna noiembrie se aduce uleiul nou pentru anul următor. Marile chiupuri, două câte două, erau absolut goale. Călugărul, care avea ascultarea să se îngrijească de rezerva de ulei, le verificase să fie gata pregătite să primească după 1 noiembrie uleiul nou pentru anul viitor. În ajunul operaţiei s-a verificat din nou depozitul, dacă totul este pregătit. Şi descoperă două chiupuri pline cu ulei! Rămâne uimit, ştia bine că le golise pe toate, le curăţise şi le pregătise de umplere. Două sute de litri de ulei, fără să se fi rugat, fără să fi cerut aşa ceva. Ceilalţi monahi au râs de el: „ai uitat!”, „nu ai băgat de seamă!”.

Dar a intervenit ceva; mai înainte se lucrase la un «Album» cu mânăstirea şi tocmai în ziua dinaintea sosirii uleiului, fotograful fotografiase şi depozitul de ulei cu chiupurile goale. Deci, două chiupuri pline şi nu numai atât; uleiul din ele a fost împărţit în dar pelerinilor şi s-au făcut numeroase vindecări minunate cu el. Dar de vreme ce nu s-au făcut rugăciuni speciale pentru a cere ulei, de ce ne-a dat Maica Domnului ulei?” Pentru că minunea s-a petrecut în noiembrie 1989, înainte de incendiul din 1990, ea a fost un semn de ocrotire a mânăstirii de Maica Domnului; un semn înainte mergător care ne asigura că mânăstirea va fi ocrotită, aşa cum a şi fost.

– Unii afirmă că ne aflăm „la sfârşitul vremurilor”. Cum aţi comenta aceasta?

– Vă reamintesc că Hristos ne-a învăţat să nu căutăm să numărăm zilele şi să nu iscodim semnele. În epoca noastră, există tentaţia de a se desluşi semnele timpului, ale antihristului, sfârşitul lumii, 666. La urma urmei, toate ideile acestea sunt o încercare pur omenească în sânul credinţei, în sânul Ortodoxiei, de a descoperi semne. Dar alta este atitudinea noastră spirituală. Desigur, face parte din ea şi sentimentul că ne aflăm la sfârşitul timpurilor, este o învăţătură a Noului Testament – timpurile noastre sunt cele de pe urmă. Prin urmare nu e o urgenţă şi ocazie de panică.

Oamenii care vorbesc despre 666 şi altele întreţin o atmosferă anxioasă, de temere, de angoasă. Dimpotrivă, trebuie să fie una de bucurie. Nu pe antihrist îl aşteptăm, ci pe Hristos. Antihristul e doar ultimul obstacol la venirea lui Hristos, iar noi ştim că Hristos va birui. Desigur, iminenţa sfârşitului timpului ne aduce tuturor încercări; antihristul va trage pe mulţi spre pierzanie, o ştim şi o vedem în jurul nostru. Dar credinţa trebuie să hrănească în noi ceea ce este dincolo de antihrist, de sfârşitul lumii şi anume: venirea lui Hristos, în slavă, biruitor. Acesta e sensul credinţei noastre ortodoxe: aşteptarea cu bucurie stăruitoare, fermă a biruinţei lui Hristos.

Toată Sfânta Liturghie, tot conţinutul ei, e sfârşitul timpurilor, un adevărat sfârşit al timpului pe care-l trăim zilnic în Liturghie: venirea întru slavă a Mântuitorului. În Biserică timpul nu mai există, iar atunci când la sfârşitul sfinţirii darurilor ni se aduce aminte de Cruce, de Mormânt, de Învierea cea de a treia zi, de Înălţarea la cer şi de a doua venire, această a doua venire a lui Hristos este aici, este prezentă. Timpul nostru este suspendat, înlăturat şi ceea ce avem de faţă aici, în faţa altarului, a icoanelor, este Hristos venit întru mărire prin Sfânta Împărtăşanie, este venirea glorioasă a lui Hristos. Deci, tocmai timpul e efectiv abolit, cu adevărat sfârşit. Aceasta este viaţa de creştin. A trăi în angoasă este o orientare pur omenească. Credinţa depăşeşte toate acestea, ea ne dă puterea de a înfrunta cu dinamism primejdiile şi avangardele lui antihrist, care vin cu toate ispitele şi păcatele din lumea din jur. Dar atitudinea creştinului nu una de frică, dimpotrivă, e una de biruinţă. Aşa erau martirii, primii creştini.

– Ce impresie aveţi de ecumenismul din zilele noastre?

Consider că ecumenismul din zilele noastre nu mai reprezintă un pericol ca altădată. Este ceva care moare domol: congrese, vizite, publicaţii, nimeni nu mai crede în el. Se continuă pentru că „trebuie” continuat şi am impresia că şi conducătorii nu mai cred în el. Primejdia reală vine din altă direcţie, din sincretism, în ceea ce am putea numi drept lipsa de simţ al adevărului la modul global. Acesta este marele pericol! Dar poporul nu va urma ecumenismul oficial, orice ar spune şi ar decide, aşadar nu e un pericol. Acum câţiva ani ar fi putut aduce primejdii pentru viitorul Ortodoxiei.

Mult mai rău, mai pervers este ceea ce mediile de informare descriu prin mondializare, adică uniformizarea valorilor. Încet, încet şi ortodocşii intră în această înseriere şi înlănţuire care nivelează totul: toţi au „aceeaşi valoare”, se pot nivela ortodocşi, musulmani, budişti, acest uniformalism e foarte dificil de ocolit. Şi el generează reacţii fanatice: oameni care vor să reziste la toate acestea cad în cealaltă extremă: spiritul sectar şi fanatic. Trebuie să ştim să ne păstrăm echilibrul, spiritul eclezial, ataşat de adevăr, de unicul adevăr al Bisericii, al Sinoadelor şi al Sfinţilor, dar fără tendinţă schismatică, păstrând unitatea Bisericii. Desigur, mai sunt încă multe probleme pe care le mai pune ecumenismul, uniatismul ş.a.m.d., dar, la urma urmelor, s-a văzut în ultimii 40 de ani că toate acestea nu au produs nimic. Doar schisme şi frânturi ale Bisericii. Ortodoxia nu s-a lăsat ispitită de ele.

– Suntem la începutul celui de al treilea mileniu. Cum vedeţi situaţia Ortodoxiei de acum?

Nu ştiu eu care va fi viitorul Ortodoxiei pentru un mileniu de aici înainte. Istoria se accelerează, efectiv ne aflăm întru totul la sfârşitul timpului. A devenit evidentă accelerarea istoriei, a evenimentelor, a schimbărilor, a ideilor care fierb, clocotesc. Greu de spus ce va fi peste 10 sau 20 de ani. Este clar că astăzi Ortodoxia reprezintă pentru lumea creştină singura valoare sigură, singurul lucru solid, ferm pentru creştini. Chiar şi catolicismul, care părea o instituţie de nezdruncinat, pretutindeni se surpă, aproape că se prăbuşeşte.

Numai Ortodoxia, deoarece este ataşată Sfintelor Sinoade şi Sfinţilor Părinţi, reprezintă o valoare sigură, deci şi o speranţă pentru omul de azi care are nevoie de perspective spirituale. Numai Ortodoxia poate vorbi despre viaţă spirituală reală şi, în zilele noastre, catolicii şi protestanţii se hrănesc din spiritualitatea ortodoxă. Spiritualitatea şi monahismul este puterea Ortodoxiei, prin acestea teologia ortodoxă e una mistică. Teologia ortodoxă nu este o una academică, nu este un sistem teologic, ci expresia raţională a experienţei, a trăirii spirituale. Deci, aceasta este puterea Ortodoxiei.

– Cum putem trăi concret cu ajutorul bogăţiei Ortodoxiei?

– A fi ortodox înseamnă a fi asemenea unui copil, lăsat într-o casă plină de comori. Plimbându-ne printre comorile din jur, ori încotro privim descoperim lucruri vrednice de admirat, dar principalul este să ne însuşim toate acele comori, de a face să fie ale noastre. Nu numai să le admirăm, să le arătăm altora cât sunt de frumoase, ci să putem să le trăim. Deci, să fim în stare nu numai să ne măgulim cu situaţia de a fi ortodox, ci să putem trăi cu adevărat ortodox din această experiere a lui Dumnezeu, pe care ne-au transmis-o sfinţii de odinioară şi de azi.

Această experienţă a lui Dumnezeu oferă marea bogăţie a ortodoxului. Pentru a trăi această experienţă, se cere o urmare a Sfinţilor Părinţi care s-au jertfit pentru aceasta şi au luptat împotriva egoismului, a tendinţei de izolare prin egoism, pentru a se putea deschide şi a primi darurile Sfântului Duh, aflate în Ortodoxie. A fi ortodox înseamnă a lupta împotriva ispitelor din afară şi a celor dinlăuntru, a omului vechi care este în noi pentru a ne putea bucura de comorile pe care Dumnezeu ni le-a pregătit.

– Dar cum să devii un om nou?

– Foarte simplu! Botezul înseamnă a naşte în noi omul cel nou, împiedicat de omul vechi să strălucească în noi. Dar prin Botez, omul vechi nu mai există, dar noi îl facem să revină. Aşadar, toată viaţa creştinului, după cum zicea Sfântul Marcu Ascetul, constă în lupta pentru a reveni la experienţa Botezului. Nu avem nimic de adăugat, de căutat, pur şi simplu este de ajuns să ne lepădăm de ceea ce am adăugat şi cu ce am întinat veşmântul alb de la Botez. Prin urmare, întreaga noastră lucrare ascetică, nevoinţa noastră, constă în a curăţa acest veşmânt alb, îmbrăcat în ziua Botezului, în copilărie. Copil sau adult, în noi s-a născut omul cel nou, a fost reînnoit omul prin harul Sfântului Duh după chipul lui Hristos. Este o învăţătură foarte importantă a Sfinţilor Părinţilor, ai Filocaliei, în special a Sfântului Marcu Ascetul, aceea că întreaga viaţă spirituală constă în a reînnoi trăirea directă a Botezului şi nu a adăuga ceva nou.

– Care este importanţa şi valoarea icoanelor în Ortodoxie?

– Din perspectiva vieţii spirituale a creştinului, icoana este o fereastră spre Împărăţie. Icoana lui Hristos, a sfinţilor, a Maicii Domnului. Desigur, prin mijloacele tradiţiei artistice a Bisericii, ea ne garantează prezenţa mistică a acestor Sfinţi în apropierea noastră şi a lui Hristos însuşi. Din punct de vedere spiritual, ea nu e numai o prezenţă a sfinţilor care vin spre noi, ci şi o fereastră deschisă care ne cheamă să ne alăturăm lor în Împărăţia Cerurilor. A privi o icoană, a săruta o icoană, înseamnă a fi invitat să-i urmăm pe sfinţi, să-i imităm, pentru ca şi noi, la rândul nostru, să putem iradia de la această slavă a lui Dumnezeu, reflectată de icoană prin nimb, prin lumină. Înseamnă a participa la această slavă în care trăiesc sfinţii.

– Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie e Împărăţia lui Dumnezeu prezentă printre noi, aceasta e slava, gloria Ortodoxiei. Liturghia este sfârşitul lumii în interiorul lumii şi veşnicia prezentă printre noi. Orice interpretare, dată tinerilor, trebuie să sublinieze dimensiunea mistică, chiar dacă nu suntem întotdeauna în stare să o înţelegem. Să nu vedem simplist Sfânta Liturghie ca o obligaţie religioasă de a merge şi a asista duminica la Liturghie pentru că merg şi părinţii noştri, ci să ni se transmită această dorinţă de a depăşi cotidianul. Tocmai pentru că suntem saturaţi de secularizare, de banalitatea din jurul nostru, de vulgaritatea care umple viaţa noastră de zi cu zi.

A merge la Liturghie înseamnă a ieşi din vulgaritatea vieţii obişnuite pentru a putea intra în lumea lui Dumnezeu prin simboluri. Înseamnă a-i hrăni pe oameni în sensul Liturghiei, a-i educa, a-i învăţa despre sensul simbolismului ei, prin mijloace văzute să răzbeşti la realităţile nevăzute. Aşadar, prin icoane care nu sunt toate frumoase, prin preot care nu este mereu un preot bun, prin cântece care nu sunt totdeauna bine cântate, slujindu-ne de tot ceea ce este un intermediar pentru a intra în ceea ce e semnificat, nu în obiectul care semnifică, ci în ceea ce e semnificat în spatele lui, care este prezent în el. Aceasta înseamnă a intra în slava lui Dumnezeu, iar aceasta defineşte identitatea persoanei creştine, ceea ce face să aparţină deja Cetăţii Cereşti. Şi fiecare participă la această Cetate Cerească în timpul Liturghiei.

– Ştim că în Athos ne aflăm sub ocrotirea Maicii Domnului. Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre această ocrotire.

Cu adevărat, Maica Domnului este simţită aici de călugări ca propria lor Mamă, cu toată tandreţea şi afecţiunea ei, dar şi cu familiaritatea cu care îi vorbesc, îi înşiră suferinţele şi grijile lor. Iar ea este, într-adevăr, prezentă printre noi prin minunile ei, prin icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte şi nu numai. Este o realitate pentru toată Biserica ortodoxă, ea fiind cu adevărat mama ortodocşilor şi ca o mamă, după firea pământească, are duioşie pentru copii ei. De asemenea, ea este Maica rugăciunii.

– Vă este cunoscut acel Acatist românesc al Rugului Aprins, scris de părintele Daniil Tudor?

– Da. E o extraordinară rugăciune, cu un text extraordinar. Cu mult timp în urmă, l-am cunoscut în traducere, în limba franceză. Este Filocalia în poezie. Acest Daniil Tudor este un mare sfânt. Este chiar frecvent citit la mânăstirea mea din Franţa. Maica Domnului din acest Acatist este Maica Rugăciunii, având refrenul: „Tu care eşti Maica Rugăciunii”. Aceasta este poziţia, locul Maicii Domnului: ea ne conduce în taina Filocaliei, în taina prezenţei lui Dumnezeu în inima noastră.

– Ce v-a impresionat în viaţa monastică din România?

Când am fost prima dată în România, în 1975, viaţa mânăstirească de aici a fost decisivă pentru vocaţia mea monastică. Mai mult decât Grecia, România a fost cea care m-a făcut să mă decid să devin ortodox şi călugăr. Într-un moment în care aveam doar cunoştinţe intelectuale, teoretice, fără să fi trăit cu adevărat ceva din Ortodoxie, am văzut în România un popor viu, trăitor, mai mult decât în Grecia. Un popor trăind în jurul acestor mănăstiri, cu toţi oamenii aceia venind pentru a cere acolo rugăciuni.

P. Cleopa cu P. Palacide Deseille cand a fost in Romania cu P. Macarie
Şi apoi ceea ce a fost decisiv pentru mine a fost întâlnirea cu părintele Cleopa cu care am discutat îndelung. Într-adevăr, am întâlnit în el un părinte teofor, adevărată întruchipare a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Am vizitat România înainte de Muntele Athos, în aceeaşi lună am venit aici, unde am întâlnit şi alţi părinţi duhovniceşti şi pentru prima dată pe duhovnicul meu. Dar şocul decisiv în viaţa mea ce m-a pregătit pentru monahism, a fost vizita în România, care mi-a confirmat că Ortodoxia înseamnă Adevărul.


Poporul român trebuie să înţeleagă deplin acest lucru. Pentru un occidental, pietatea, credinţa vie a poporului român este demonstraţia adevărului ortodox. Mai mult decât „tezele” teologiei, dovada elocventă o face spiritualitatea şi smerenia poporului ortodox român. Mai ales pentru un om al vremurilor noastre care a „citit” totul, ea ne arată că el, adevărul ortodox, este real, există, e viu şi e trăit.

– Care a fost cea mai mare bucurie a vieţii dumneavoastră?

– Nu este un moment anume. De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie. Bucuria de a te afla în prezenţa lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii, în inima acestei adunări a sfinţilor. Cred că a fi ortodox, a fi călugăr este o stare normală. Nu este un moment de bucurie, ci o permanentă bucurie de a fi găsit Adevărul şi de a fi vrednic să te împărtăşeşti din Tainele Bisericii. Un convertit la Ortodoxie simte poate mai mult această bucurie, deoarece a făcut efortul să se despartă, ca Avraam, de locurile natale pentru a alege Ţara Făgăduinţei. Deci, el preţuieşte faptul că se află în Biserică. Adesea, cel născut în Ortodoxie nu îşi dă seama de comorile aflate în ea.

– Ce vă doriţi pentru viitor?

– Am dorul de a fi vrednic de vocaţia monahală. Aceasta este grija fiecărui călugăr, de a păstra, cu trecerea timpului, flacăra, entuziasmul de la început. La început de tot ai un zel spiritual mare cât Athosul, apoi e mic de tot, ne spun toţi părinţii duhovniceşti. Deci, trebuie să păstrezi zelul spiritual de la început, iubirea pentru Dumnezeu pe care ai avut-o la început. La fel ca într-o căsătorie, toată viaţa noastră spirituală constă în a păstra iubirea de la început, în ciuda timpului care trece, cu toată obişnuinţa instalată să păstrezi acelaşi entuziasm şi elan. Nu este întotdeauna uşor să întreţii această iubire. Viaţa noastră spirituală, atât a monahului cât şi a laicului, constă în a reînnoi fără încetare propriile făgăduinţe, propriile începuturi. Cum se spune în Psalm: „astăzi” – „acum încep”.

– Cum aţi rezuma tot ceea ce ştiţi despre Ortodoxie?

– Dificil de spus într-un cuvânt, dar fraza care îmi vine în minte este: «Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu». Întreaga Ortodoxie, dreapta slăvire a lui Dumnezeu, stă în a consimţi această condescendenţă, milostivire, acest act decisiv al lui Dumnezeu, Care a venit printre noi pentru a ne rechema din păcat, pentru a ne urca mai sus decât a fost Adam la început, adică până la tronul lui Dumnezeu, în Persoana lui Iisus Hristos. Taina Întrupării e cea mai mare taină, care, fără încetare, trebuie să creeze în noi elanul mulţumirii, al entuziasmului pentru darurile lui Dumnezeu.

– Ce aţi dori să spuneţi poporului român?

– Nu ştiu cum m-aş putea adresa întregului popor român. Le spun ceea ce, de fapt, le zic românilor pe care îi întâlnesc: „Păstraţi, păziţi comorile pe care le aveţi! Aveţi o comoară pe care adeseori o uitaţi, nu o ştiţi, sunteţi atraşi de Occident, de un miraj al Occidentului. Nu vreau să vă îndemn să refuzaţi tot ce vine din Occident. Sunt şi lucruri bune în Occident, dar căutaţi să cultivaţi, să salvaţi această pietate populară care este expresia unei întregi experienţe de secole şi secole de credinţă!Deci, pietatea românească, în caracterul ei popular şi spontan, este o mare comoară. Bineînţeles, pentru toate popoarele ortodoxe. Dar, mă gândesc că în România s-a conservat bine, pentru că, fiind o ţară foarte rurală, s-au păstrat ethosul şi formele populare de trăire creştină, structura oraşelor nefiind aşa de veche ca în alte ţări. Când o ţară se urbanizează, toate lucrurile acestea dispar puţin câte puţin.

– Care este importanţa Sfântului Siluan Athonitul astăzi?

Sfântul Siluan e un sfânt profetic pentru vremurile de acum. Părintele Sofronie subliniază această trăsătură, smerenia Sfântului Siluan de a se ţine în iad şi a nu deznădăjdui. Se poate spune că lumea modernă este aproape un iad şi trebuie să te menţii în această lume cu toate ispitele ei şi să nu disperi, acesta este mesajul Sfântului Siluan. Dar este şi mesajul iubirii vrăjmaşilor. El a dat acest mesaj profetic, chiar în perioada comunismului şi a persecuţiilor în Rusia. Un rus, care a dat acest mesaj al iubirii vrăjmaşilor, este cu adevărat el însuşi un model, un lucru profetic. Şi pentru timpurile noastre, Sfântul Siluan e un semn, că tot monahismul tradiţional, toată evlavia ortodoxă tradiţională nu şi-a pierdut valoarea, este validă, aplicabilă astăzi, aşa cum a fost ieri şi totdeauna.

– Dar cum ne putem spori noi iubirea pentru Dumnezeu?

Aceasta e toată problema. Să nu stai pe loc, pentru că atunci când iubirea sleieşte, când devine imobilă, ea coboară. Iubirea este o putere dinamică, trebuie să urce mereu. Dacă încetezi să o sporeşti, ea va coborî, va slăbi. Trebuie mereu revigorată iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea aproapelui, prin lucrarea poruncilor evanghelice.

– Cum ne ajută Sfinţii în împrejurările grele ale vieţii noastre?

Dacă ştim să ni-i facem prieteni apropiaţi, cărora le facem confidenţe, le vorbim şi cărora ne rugăm, sfinţii vor veni în viaţa noastră în momentele critice, fie pentru a ne ocroti de ispite, fie pentru a ne inspira, la fel ca îngerul păzitor care ne ocroteşte şi ne inspiră gânduri bune. Sfinţii nu se arată totdeauna văzut, dar nevăzut ei sunt lângă noi. Niciodată, atât sfinţii cât şi îngerii nu ne suprimă libertatea noastră. Aceasta este tragedia omului, dacă ar fi să-i zicem aşa, că e liber. Sfinţii şi Dumnezeu însuşi lasă omului libertatea să aleagă.

– Care este importanţa rugăciunii către Sfântul Duh?

– Ne putem ruga Sfântului Duh, aşa cum ne putem ruga Tatălui sau lui Hristos. Sunt multe forme de rugăciune, dar orice rugăciune creştină, orice slujbă ortodoxă începe cu o invocare a Sfântului Duh: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului...”. Sfântului Duh ne putem ruga prin rugăciuni cum sunt cele ale Sfântului Nicodim din „Apantisma”, dar absolut orice rugăciune creştină este făcută în Duhul Sfânt, el fiind suflul sufletului şi sufletul Bisericii.

Orice rugăciune creştină, liturgică sau personală, e o epicleză spre Duhul Sfânt, o invocare a Lui. Sfintele Daruri se prefac în Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos prin chemarea Duhului Sfânt. De fapt, toată biserica devine trup şi sânge al lui Hristos, toată viaţa noastră devine prezenţa lui Dumnezeu prin invocarea Sfântului Duh. Aşadar, toată viaţa noastră trebuie să fie o epicleză permanentă care se poate exprima prin rugăciuni directe către Sfântul Duh, rostite pe dinafară sau citite, aşa cum sunt cele către Tatăl şi către Fiul, dar, de fapt, orice rugăciune se face în Sfântul Duh.

– Cum poate Biserica să îi ajute pe tineri?

Ea poate ajuta mai mult, dar cred că este bine să se situeze la nivelul ei propriu, să nu se secularizeze, să fie la nivelul chemării ei, să nu facă demagogie. Nu poţi atrage tinerii prin demagogie, aşa cum procedează catolicii, cu Liturghii pe muzică „modernă”, nu sunt dornici de aşa ceva. Ceea ce îi interesează este să găsească un ideal, să găsească oameni de la care să se inspire, să le ofere exemple de viaţă. Nu coborându-se preotul la nivelul lor, discutând despre fotbal şi internet sau te miri ce altceva. Dimpotrivă, să le vorbească despre ceea ce depăşeşte această realitate cotidiană. La cei mai în vârstă, tinerii caută un ideal, un model de urmat, nu cum fac cei ce pălăvrăgesc despre muzică rock, ceea ce este demagogie.

– Ne puteţi spune câteva cuvinte despre părintele Emilianos, stareţul dumneavoastră?

P. Macarie, Arhim. Emilianos, P. Placide
Este un mare model, pentru că este un om care a dat totul pentru Hristos. Este în prezent bolnav, de mai mulţi ani, dar el s-a dăruit total. Un om care nu a făcut nicio concesie în toată viaţa lui, în viaţa sa personală s-a sacrificat total pentru a ajunge la o familiaritate extraordinară cu cele dumnezeieşti. Un astfel de om inspiră şi atrage tinerii. El a atras odată trei tineri, nu făcând demagogie, nu jucând fotbal cu ei, ci dimpotrivă arătându-le, trăind el însuşi această viaţă mistică, ceea ce a fost pentru toţi un lucru extraordinar, un ideal de viaţă şi un model de urmat. Şi aceasta este un părinte duhovnicesc.

Ajuns la vârsta maturităţii, părintele Emilianos a decis să se preoţească, dar necunoscând monahismul, a devenit preot pe lângă un renumit episcop de la Trikala, aproape de Meteore. Episcopul, el însuşi monah de lavră, dar episcop, l-a trimis ca ieromonah la mănăstirea Rusikon în apropiere de Meteora, nu chiar în Meteora. Acolo, ca tânăr preot, de 29 ani, s-a trezit singur cu câţiva bătrâni analfabeţi. Era dezorientat în acea mănăstire şi lipsit de orice sprijin spiritual. Desigur, avea o educaţie creştină, dar nu şi o formaţie monastică. S-a rugat mult lui Dumnezeu să-l ajute, să-i arate calea pe care să meargă, s-a rugat sfântului întemeietor al mănăstirii, Sfântul Visarion.

Într-o zi, la Sfânta Liturghie când citea pericopa din Evanghelie a simţit cum o lumină, venită din cer, îl inunda şi îl umplea. Ne spunea părintele Emilianos, că, din acea clipă a citirii Evangheliei, a înţeles sensul profund al vieţii monahale – prin lumina aceea necreată venită de la Dumnezeu.

Din acel moment a devenit alt om. Evident, prin harul de la Dumnezeu a înţeles viaţa mistică. Citise multe cărţi, cunoştea scrierile Sfinţilor Părinţi, dar dobândise – în câteva zile – cunoaşterea prin experiere, prin trăire directă. Şi într-o asemenea măsură, încât în toţi anii cât ne-a învăţat ca ucenici se simţea limpede că ceea ce spunea nu venea din studiu, dintr-un discurs. Vorbea cu o asemenea elocvenţă, încât îl putem asemăna oarecum cu Sfîntul Efrem Sirul, care e supranumit harfa Duhului Sfânt.

Vorbeau atât de mult cuvintele Sfântului Duh, încât părea ca îmbătat de dulceaţa lor, atât de rapid şi de dulce îi curgeau acele cuvinte. După acel moment a dus o viaţă ascetică deosebit de riguroasă, a câştigat în profunzime pe măsura înaintării sale în cunoaştere prin experienţa tainelor vieţii monastice, mistice şi duhovniceşti. Era cu adevărat un dar de la Dumnezeu pentru a atrage tinerii şi a reînnoi viaţa mănăstirească în Grecia, aflată în declin. Aproape în aceeaşi epocă, tot cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, părintele Iosif Isihastul a adunat ucenici în Muntele Athos şi a început reînnoirea aici.

– În ce a constat reînnnoirea din Muntele Athos?

Părintele Emilianos a avut o iluminare de la Dumnezeu despre viaţa mistică, a cunoaşterii divine adânci, iar prin cunoaşterea lui Dumnezeu a pătruns în sufletele celorlalţi. A putut îndruma pe alţii prin harul lui Dumnezeu, nu printr-o inteligenţă personală. Era un om excepţional de dotat, de inteligent, dar i s-a dăruit această iluminare, după care toată viaţa sa a fost una mistică. Avea o asemenea intensitate a trăirii încât când vorbea, când slujea Sfânta Liturghie te pătrundea în profunzime. Oricât de sensibil erai la cele duhovniceşti, era îndeajuns să-l vezi odată pentru a fi răpit, cucerit.

În anul 1975, când am venit prima dată aici, eram încă de confesiune catolică, dar interesat de Ortodoxie. Cel care m-a recomandat să vin aici a fost părintele Vasilios de la mănăstirea Iviron. Am rămas două zile şi am participat la o Liturghie, într-o bisericuţă. Era o asemenea intensitate, o asemenea densitate de trăire, încât imediat am simţit că „El e cel pe care îl caut!” Ceea ce simţea un monah mai vechi la Meteora, simţea şi un copilaş de 12-13 ani, toţi care auzeau vorbindu-se de omul acela voiau să-l vadă slujind Liturghia. La el, prima spovedanie era un lucru decisiv: cei ce se mărturiseau la el deveneau fiii lui duhovniceşti pe toată viaţa.

A fost o veritabilă revoluţie la Meteora în anii 1975, pentru că acolo monahismul avea o proastă reputaţie. Se considera că cei care se călugăreau nu se putuseră căsători ori nu fuseseră în stare să înveţe o meserie. Ei vedeau însă în el un om radios, luminos, care antrena oameni foarte tineri, gata să renunţe la tot pentru a-L urma pe Hristos. Iar părintele îi lăsa să-şi continue studiile, deşi, timp de câţiva ani, la Meteora cu el nu erau decât doi monahi. Cea mai mare parte erau novici foarte tineri, elevi de şcoală.

Părintele i-a îndemnat să facă şi studii universitare, un lucru nou pentru că, în mod curent, se afirma că monahii sunt nişte analfabeţi,numai analfabeţii se călugăresc”. Era un lucru nou: tinerii cu studii universitare vroiau să devină călugări. De aceea, el a trimis pe aproape toţi ucenicii săi, care doreau să se călugărească, să-şi continue studiile – atât pe băieţi, cât şi pe fete. Nu pentru că ar fi crezut în importanţa în sine a studiilor şcolare, ci pentru a schimba imaginea publică a monahului.

Puţin câte puţin, pe măsură ce îşi terminau studiile, ei au venit să se instaleze la Meteora. Şi cum mănăstirea se afla în declin înainte de a veni şi a se instala ei, au fost liberi să organizeze viaţa monastică aşa cum au vrut, pentru că nu mai era o tradiţie vie la Meteora. Au orânduit o viaţă de mare asprime călugărească. Deşi erau atât de tineri, au devenit mari nevoitori, dar şi cu o mare libertate în slujirile liturgice, cu unele prescurtări şi punând mare preţ pe cântarea de obşte, a întregii adunări.

În anul 1973, au fost siliţi să părăsească Meteora din cauza presiunii turismului, dar şi datorită noului episcop, care nu înţelegea monahismul. Plecase la Domnul episcopul care îl hirotonise pe părintele Emilianos şi care protejase mişcarea sa. Au văzut că nu sunt înţeleşi în mediul acela şi au preferat să părăsească Meteora. Când au ajuns în Muntele Athos, practic în toate mănăstirile erau doar bătrâni, numai la Stavronikita, unde, din 1968, era stareţ părintele Vasilios şi la Filotheu, se începea o renaştere. În toate celelalte mănăstiri se aflau călugări foarte bătrâni şi foarte puţini. Au ales Simonos Petras, unde erau doar câţiva monahi bătrâni şi au încercat să adapteze experienţa vieţii monastice de la Meteora la tradiţia athonită. Trebuiau să ţină seama de faptul că tradiţia athonită era una vie, cu nişte călugări bătrâni foarte slabi, dar cu o tradiţie foarte puternică.

Simonos Petras şi comunităţile venite dintr-o sihăstrie, precum cea a părintelui Iosif Isihastul, urmau să se adapteze la cenobitismul din mănăstirile de obşte.

Era greu să adaptezi viaţa mistică, ascetică la viaţa de obşte, cenobitică şi să le combini pe cele două. Era dificil, mai ales pentru monahii părintelui Iosif care avuseseră în schit o viaţă axată exclusiv pe rugăciunea lui Iisus. Este foarte dificil să te adaptezi, să urmezi tipicul dintr-o mănăstire cu viaţă de obşte pentru că slujbele sunt foarte lungi, complicate. Deci, pentru părintele Emilianos era mai uşor decât în alte mănăstiri, căci la Simonos Petras călugării erau foarte bătrâni şi i-au lăsat pe noii veniţi să facă o sinteză între viaţa isihastă şi viaţa de obşte. De fapt, şi aici s-a arătat purtarea de grijă a lui Dumnezeu, astăzi ea se vede practic în toate mănăstirile unde se încearcă această sinteză. În vremurile de acum este foarte important să poţi trăi viaţa comunitară, cenobitică, dar accentuând rugăciunea personală, rugăciunea lui Iisus.

– Care sunt elementele ce compun această minunată sinteză? Am auzit că se pune accent pe împărtăşire şi pe ascultare. Mai sunt şi alte elemente în afară de acestea?

Practic, lucrul cel mai important este ca un monah dintr-o comunitate să aibă această convorbire, relaţie lăuntrică cu Dumnezeu. E greu să păstrezi această legătură strânsă cu Dumnezeu când trăieşte în comunitate. Aproape toate mănăstirile, dar mai ales părintele Iosif cu comunitatea lui şi părintele Emilianos, fără să se cunoască, au găsit aproape acelaşi lucru căruia trebuie să i se dea o deosebită atenţie: αγρυπνία (agripnia), privegherea noapte de noapte a monahului. Nu este vorba de slujba liturgică de obşte, ci de rugăciunea făcută de monah în chilia sa în timpul nopţii. În mod deosebit, părintele Emilianos a subliniat importanţa rugăciunii din timpul nopţii. A orânduit viaţa mănăstirii astfel încât să favorizeze rugăciunea personală de noapte.

Când monahul are zilnic, la aceleaşi ore, această conversaţie cu Dumnezeu, el poate avea o viaţă lăuntrică autentică. Pentru părintele Emilianos, metoda rugăciunii rămâne ceva secundar – mai important este spaţiul de timp în care monahul Îl va întâlni pe Dumnezeu. Apoi, maniera în care va utiliza metoda folosită pentru a-L găsi pe Dumnezeu depinde mai curând de persoana sa.

O deosebire între învăţătura părintelui Emilianos şi a celorlalţi duhovnici din Muntele Athos, constă în faptul că el este mai puţin sistematic. Nu-şi învăţa ucenicii o metodă de rugăciune, ci oferea cadrul, ajuta pe fiecare monah să găsească orele şi felul de „a sta înaintea lui Dumnezeu”, el găsind modul propriu de a face aceasta.

Odată înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, el trebuie lăsat să lucreze liber harul lui Dumnezeu în el, pentru că, de cele mai multe ori, voinţa ascetului împiedică lucrarea harului dumnezeiesc. Ceea ce ne învăţa părintele Emilianos nu era o metodă de a „atrage” harul lui Dumnezeu, ci o lucrare de deschidere a sufletului prin această veghe înaintea lui Dumnezeu pentru a fi receptiv la harul divin. Deci, părintele Emilianos preţuia aspectul personal din viaţa monastică legându-l concomitent de viaţa de obşte. Într-un fel, aceasta e particularitatea învăţăturii sale monastice, dar are şi multe puncte comune cu alţi părinţi şi duhovnici din Muntele Athos.

Se simte şi ce e comun la părinţii duhovniceşti, fiind o perioadă în care s-a produs reînnoirea vieţii monahale în Muntele Athos şi a corespuns unei sinteze a vieţii spirituale. Mai înainte, monahii, care voiau să lucreze rugăciunea inimii, se retrăgeau în sihăstrii. Desigur, şi în prezent, dar condiţiile materiale şi umane pentru a lucra rugăciunea lăuntrică sunt adesea mai prielnice în mănăstiri decât în sihăstrii, cu condiţia ca stareţul să înţeleagă grija pentru viaţa lăuntrică. De fapt, este principiul monahismului.

Vocaţia mănăstirii nu constă în a lucra diverse obiecte, a produce bunuri ori pentru a învăţa, nici pentru a edita cărţi, toate acestea fiind lucruri în plus. O spune clar Sfântul Atanasie Athonitul, în testamentul său, pe vremea sa fiind 150 de călugări: „de sunt măcar cinci care pot ajunge la rugăciunea lăuntrică, mănăstirea noastră e o izbândă”, considera el. Şi dacă „un singur monah găseşte această rugăciune lăuntrică, mănăstirea este îndreptăţită” să existe, că se află pe drum bun. Stareţul şi conducătorii mănăstirii trebuie să înţeleagă aceasta, să nu fie adepţii activismului. În virtutea acestui principiu, mănăstirea cenobitică poate favoriza rugăciunea isihastă. Doar pentru câţiva călugări, care au cu adevărat o nevoie interioară de singurătate şi tăcere, este prielnică viaţa isihastă într-o sihăstrie – dar o adevărată şi foarte strictă viaţă de pustie.

În prezent, mulţi călugări din Athos care trăiesc „la chilii” nu au o veritabilă viaţă isihastă, ci este o „iconomie”, un pogorământ pentru cei care au dificultăţi psihice să trăiască în comunităţi mari şi prin urmare trăiesc la chilii. Şi astăzi, monahii duc o adevărată viaţă isihastă, nu mai este nevoie să vieţuiască în pustie pentru a lucra rugăciunea lăuntrică. Cred că acesta este sensul istoriei monastice din epoca noastră, reînnoirea monahismului integrat în viaţa de obşte.

E ceea ce a vrut să facă Sfântul Paisie Velicicovki, dar în epoca sa concepţia cenobitică era prea militară şi erau prea mulţi călugări – în mănăstirea sa erau o mie de călugări – iar slujbele erau prea lungi. Sfântul Paisie Velicicovski a putut insufla acest duh isihast, dar după moartea sa acest duh a dispărut. Tocmai de aceea, Sfântul Gheorghe de la Cernica şi-a întemeiat mănăstirea pe trei principii: să nu fie mai mult de 150 de călugări în mănăstire, să nu fie de naţionalităţi diferite (ca să nu se certe între ei) şi să nu se impună „rugăciunea lui Iisus” tuturor călugărilor.

Astăzi condiţiile sunt favorabile realizării acestui ideal de sinteză a celor două momente din viaţa monastică. Cu condiţia de a şti clar principiile şi sensul monahismului. Din această cauză este foarte importantă revelaţia părintelui Emilianos, prin care a înţeles sensul vieţii călugăreşti ca trăire, experienţă a luminii necreate. Înseamnă că toţi călugării trebuie să caute lumina necreată, aceasta fiind un dar de la Dumnezeu, să caute viaţa lăuntrică, mistică şi nu altceva.

Învăţătura oferită de părintele Emilianos se desluşea din viaţa concretă, el având o relaţie foarte apropiată cu fiecare ucenic, ca adevărat părinte duhovnicesc, dar lăsa o mare libertate, încât adesea era dificil să înţelegi ce voia. Lăsa fiecărui ucenic iniţiativa de a face propria alegere şi după ce îl ajuta să înţeleagă ce drum, ce viaţă îşi alesese în mănăstire, din acel moment devenea foarte exigent cu fiul duhovnicesc pentru a fi consecvent cu el însuşi, cu decizia luată.

Ascultarea de părintele Emilianos era un lucru foarte fin ţesut. Părintele nu dădea porunci: „fă aceasta sau aceasta”. Când era întrebat: „ce trebuie să fac”, răspundea în general: „fă ceea ce vrei”. Trebuia să ştii dacă este folositor sau nu ceea ce vrei să faci, să înţelegi dacă ceea ce vrei este ziditor sau nu. Se discuta, se cereau explicaţii, dar părintele nu lua decizia în locul nostru. Ne lăsa pe fiecare să hotărâm potrivit maturităţii noastre spirituale. De aceea, îndrumarea sa duhovnicească era un lucru foarte adânc, dar şi foarte fin. El nu cerea o ascultare de tip militar, o disciplină militară.

Fireşte, dorea o disciplină, o ordine în viaţa exterioară a comunităţii, fiind chiar foarte pretenţios în privinţa vieţii exterioare a obştii mănăstireşti. Era doar un minimum de organizare a vieţii exterioare, iar pentru viaţa personală a călugărului putea fi, într-un fel, aproape „liber”. Tocmai pentru a-l ajuta pe fiecare ucenic să afle personal responsabilităţile lui. Iar pe cei ce nu aveau maturitate psihologică sau spirituală, îi ajuta îndrumându-i mai mult. Practic, felul îndrumării era diferită pentru fiecare în parte.

– Am putea spune că prin această mare libertate nu era uşor să rămâi pe lângă părintele Emilianos?

Nu a avut mulţi ucenici, mulţi fii duhovniceşti, pentru că, mănăstirea fiind mică şi el inspirând un ideal atât de înalt, mulţi nu l-au urmat. Nici nu era interesat să adune mulţi ucenici. Înainte de toate el dorea să fie un părinte pentru fiecare din călugării lui, un adevărat părinte pentru ucenicii pe care îi pregătea pentru călugărie. Nu a fost doar un simplu egumen, ci un părinte. Câteodată, când te duceai ca să-l întrebi ceva, se putea întâmpla să stai doar un minut sau patru ore, alteori puteai vorbi cu el toată noaptea. După ce s-a îmbolnăvit, în 1990, treptat s-a pierdut contactul cu el, vorbea mai puţin şi nu şi-a mai putut asuma lucrarea. Dar şi aici a fost purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit puţin câte puţin, progresiv, mănăstirea şi-a păstrat echilibrul, fiecare găsind un mijloc ca să-şi păstreze echilibrul propriu, fără să se producă o ruptură bruscă.

Arhim. Elisei
Acum noul stareţ încearcă să păstreze idealul părintelui Emilianos, învăţătura sa în modalităţi diferite. Principiile învăţăturii lui se păstrează şi prin cărţile scrise de el, a casetelor pe care le avem. Tinerii călugări, care vin aici, urmează învăţăturile părintelui Emilianos, iar din unele casete află anumite idei, lucruri extraordinare, nu numai în privinţa profunzimii lor, dar şi din alte puncte de vedere. De pildă, „Comentariile la Avva Isaia” nu sunt doar un comentariu asupra unui text cunoscut, ci părintele Emilianos ne arată un anume fel de a vedea viaţa duhovnicească, un anumit mod de a o lua în considerare.

Este o idee importantă a învăţăturii sale, prezentă şi în aceste comentarii, despre cum să trăieşti la un loc împreună cu alţii, să accepţi pe celălalt aşa cum e el. Prin urmare, a păstra pacea cu ceilalţi oameni, nu doar a le ierta păcatele şi a nu-i judeca, ci de a-i accepta şi a le respecta libertatea, de a-i accepta aşa cum sunt. A avut darul şi marea înţelepciune în comportamentul său şi în relaţiile sociale, atât în mănăstire, cât şi în viaţa socială din exterior. Referitor la această carte despre Avva Isaia, un călugăr din Muntele Athos mi-a spus că a citit-o de trei ori, pentru că nicăieri nu a găsit o modalitate atât de precisă de a vedea cum să trăiască în viaţa de zi cu zi. Aceasta este marea inspiraţie mistică pe care a avut-o el, nu teoretică, ci foarte concretă, practică şi, mai ales, în delicateţea relaţiilor sociale.

– Există puncte de asemănare între părintele Emilianos şi părintele Sofronie? S-au cunoscut personal?

– Da! Se cunoşteau bine.

– Au colaborat?

– Nu a fost chiar o colaborare. Se deosebeau între ei. Părintele Sofronie avea o viziune mai teoretică asupra lucrurilor. Avea o profundă trăire cu Dumnezeu, o mare experienţă, dar şi o manieră filosofică de a prezenta lucrurile. Părintelui Emilianos era mai puţin teoretic, avea şi el trăirea, dar prea puţin interesat să facă o reflexie filozofică, metafizică, asupra acestei experienţe. O altă deosebire între cei doi se referă la deosebirea de psihologie spirituală, de sensibilitate a duhului. Părintele Sofronie prezenta lucrurile într-un mod dramatic.

El cunoştea în sine perspectiva vederii luminii divine, dar avea mereu şi gândul părintelui Siluan: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!Avea gândul iadului apropiat, ideea separării definitive de Dumnezeu. În modul său de prezentare era totdeauna o intensitate tragică, în schimb la părintele Emilianos nu este deloc aşa ceva. El era un mare optimist pentru că „nu punea la inimă problemele”, nu-şi aţintea privirea la ele, nu le sublinia. Chiar şi problema rupturii dintre om şi Dumnezeu, păcatul însuşi nu rămânea o problemă.

P Sofronie impreuna cu P. Emilianos
Ei se iubeau mult, se stimau reciproc. Erau foarte deosebiţi între ei, dar ca toţi părinţii duhovniceşti – părintele Paisie, părintele Iosif, părintele Efrem, părintele Porfirie, toţi erau oameni foarte deosebiţi în privinţa caracterului şi a felului de a privi lucrurile. Aceasta este bogăţia Ortodoxiei! Sunt diferiţi, dar important este că nu se opun, nu se află în „rivalitate”. Nu există „şcoli spirituale”, rivalizând între ele.

Fiecare avea felul său propriu de a-L sluji pe Dumnezeu, de a trăi propria experiere a lui Dumnezeu, transmisă ucenicilor săi. Puteau accepta că un alt părinte duhovnicesc poate avea un alt mod de a prezenta lucrurile. Cel care consideră că are tot adevărul şi dreptatea, şi că ceilalţi greşesc având alte concepţii, are o viziune îngustă, redusă. De aceea a alege un părinte duhovnicesc înseamnă a alege un om căruia îi înţelegi duhul şi vrei să-l urmezi, pe care vrei să-l imiţi. Deci alegi o cale printre altele, dar care duc toate la Hristos.

În cărţile sale, limbajul părintelui Emilianos este şi practic şi poetic. Mai mult, el dă şi reguli de viaţă, oferă o viziune, o linie, un cadru spre deosebire de alţi părinţi duhovniceşti. Trebuie o anumită pregătire ca să parcurgi şi să înţelegi cărţile sale. Vă rugăm să arătaţi importanţa şi valoarea lor.

Mai ales cele două cărţi despre trăirea, experierea lui Dumnezeu pot produce confuzii, pentru că părintele vorbeşte despre etapele pe care sufletul le parcurge spre a-L găsi pe Dumnezeu. Părintele e mai puţin sistematic. El nu are deloc un sistem închis, pe care l-ar prezenta într-o omilie şi apoi în alta şi din care s-ar putea face o teză de doctorat, vizând „cugetarea sistematică a părintelui Emilianos”.

Textul respectiv este mai curând pedagogic, menit a prezenta ceea ce avea de spus în ziua respectivă, în altă zi putând fi spus în alt mod. Dacă facem o comparaţie între anumite texte din al doilea volum despre etapele drumului duhovnicesc şi cele despre lucrarea rugăciunii din primul, constatăm că nu corespund cu exactitate. Este aceeaşi experienţă, dar nu şi aceeaşi manieră de a prezenta lucrurile. Nu este un drum intelectual al cugetării, pe care l-a parcurs şi pe care vrea să-l aplice în viaţă, ci este o trăire – experierea lui Dumnezeu, care nu poate fi exprimată prin cuvinte, că este de negrăit.

În calitatea de părinte duhovnicesc, el încearcă să o comunice într-o mod pedagogic, iniţiind ucenicii puţin câte puţin, nu „non-stop”, prezentând un lucru într-un fel, altul într-altfel. Cine doreşte să analizeze „doctrina”, învăţătura sa, pornind de la cărţile lui ar distruge-o, nu ar înţelege pentru că este ceva „de dincolo”, din cealaltă lume. De fapt, este o trăire, o experienţă inefabilă, de negrăit, pe care părintele o exprimă în maniere diferite ca răsfrângeri ale trăirii lui. Foarte important e şi aspectul practic. Alţi părinţi duhovniceşti sunt mai sobri şi mai clari, etapele drumului duhovnicesc sunt limpezi, mai simple. Toate acestea vin din experienţa şi personalitatea fiecărui părinte în parte.

– Din cărţi transpare personalitatea părintelui Emilianos?

– Ne putem referi, mai ales, la textul despre rugăciune din primul volum şi la mai multe texte din al doilea volum. Primul text despre rugăciune este o cuvântare, ţinută pentru comunitatea de aici, în anul 1975. Dar nu voia să dea publicităţii toate cuvântările sale. Au fost publicate încă de pe vremea când era bolnav, cât timp a fost sănătos nu a vrut niciodată să le publice. La începutul bolii sale s-a iniţiat copierea acestei cuvântări despre rugăciune prin dactilografiere. Şi Maica stareţă de la Ormilia a luat textul şi l-a depus în chilia lui Gheronda Emilianos, lângă patul lui. După ce a luat înapoi materialul, foile de hârtie erau binemirositoare. În felul acesta a primit încredinţarea că este bine să fie publicat.

– De ce a pus mare preţ părintele Emilianos pe viaţa liturgică şi pe cântarea în comun în biserică?


Pentru că experienţa lui era din timpul Liturghiei. Pentru el serviciul religios bizantin, în general, dar Sfânta Liturghie, în special, sunt cu adevărat o descoperire a lui Dumnezeu, o revelaţie divină în lume. Mai puţin urcă omul ca să-L găsească pe Dumnezeu, cât coboară Dumnezeu la om. Aşa cum preotul slujeşte cum se cuvine, tot aşa omul trebuie să fie atent în timpul Liturghiei, să fie receptiv şi convins că Dumnezeu este Cel Care vine la el. Această bucurie, acest entuziasm al omului are loc în Biserică în faţa lui Dumnezeu, Care vine întru toată slava Sa.

Şi cântarea în comun a obştii exprimă această bucurie eshatologică. Ceea ce ne învaţă părintele Emilianos e că Biserica, Liturghia sunt Ierusalimul care coboară din cer, ca în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan de la sfârşitul cărţii Apocalipsei. Liturghia nu e altceva decât Împărăţia Cerurilor care se face prezentă în noi. Nu trebuie să avem în timpul Liturghiei o atitudine pietistă, căldicică, să stăm mereu doar în rugăciune, ci să participăm cântând, exclamând, strigând de bucurie pentru Dumnezeu, Care vine întru slavă la oameni.

Dar, pentru a putea participa la această slavă se cere să ne pregătim pentru momentul viziunii lui Dumnezeu printr-o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune. Printr-o viaţă de asceză şi de rugăciune ne pregătim pentru primirea şi „receptarea” lui Dumnezeu în timpul Sfintei Liturghii. De aceea, călugării de aici se roagă în timpul nopţii, ca să fie pregătiţi pentru Liturghia de dimineaţă şi a primi Sfânta Împărtăşanie. În mod normal, călugării se roagă continuu în timpul nopţii şi apoi în timpul slujbei Utreniei, până la Liturghie. Înaintea slujbei sunt patru-cinci ore de pregătire şi ei simt prezenţa slavei lui Dumnezeu, care le dă putere pentru a putea continua ziua şi a se pregăti pentru o nouă trăire, experiere a prezenţei lui Dumnezeu.

Părintele Emilianos nu concepea ca un preot să slujească Sfânta Liturghie fără să fi petrecut înainte ore îndelungate în rugăciune lăuntrică, neabătută, concentrată. Nu putea concepe că s-ar putea sluji fără o pregătire Sfânta Liturghie, care e o manifestare de bucurie, o sărbătoare, după o îndelungă pregătire ascetică, de fiecare zi. Recomandând şi altor preoţi, el prefera să nu slujească o Liturghie fără o serioasă pregătire anterioară.

– Puteţi face o comparaţie între duhovnicia şi activitatea părintelui Emilianos şi monahismul românesc?

– Sunt deosebiri istorice, legate de condiţiile istorice care au condus la astfel de deosebiri. Legătura monahismului românesc cu poporul, cu pietatea populară este mişcătoare. Dar în unele mănăstiri româneşti, această legătură cu poporul devine prea posesivă pentru călugări, îi ocupă prea mult. Ei sunt prea acaparaţi de această relaţie cu poporul. Un călugăr de la mănăstirea Frăsinei ne spunea că întreaga zi îi este ocupată cu diferite slujbe, parastase, paraclise, ierurgii. Toată ziua le fac acestea pentru popor, fiind ca preoţii de parohie care slujesc într-una. Ar trebui evitată această situaţie. În alte mănăstiri există un fel de activism: „a face”, „a munci”; călugării trudesc ore îndelungate la câmp, la construcţii, etc. Şi aceasta e o nevoie reală pentru a ridica ţara după comunism, dar este primejdioasă.

Este foarte bine să ai această legătură cu poporul, dar călugării să rămână călugări, iar preoţii de mir cu lucrarea lor. Una e lucrarea monahilor şi alta a preoţilor de mir. Ceea ce ar trebui încurajat în România sunt mănăstirile de tip isihast, care să aibă relaţii cu poporul, dar cu mai puţină activitate pastorală, monahii fiind ocupaţi cu rugăciunea. Un mare avantaj al mănăstirilor româneşti este că ele au un simţ al tradiţiei, pot fi unele influenţe scolastice în teologie, dar monahismul este foarte tradiţional.

Primejdii sunt şi în Muntele Athos. Mănăstirile nu sunt făcute pentru a se afla în serviciul poporului. Sunt cu poporul, legate de popor, dar nu spre servirea poporului. Evident că monahii se roagă pentru popor, dar nu au o activitate de parohie. Trebuie să înţelegem bine consecinţele acestei situaţii şi monahul să lucreze un număr limitat de ore, nu opt ore pe zi.

De-a lungul atâtor ani, părintele Emilianos nu ne-a pus niciodată să muncim, nu a întreprins restaurări. De câţiva ani, ni se dau subvenţii pentru restaurarea mănăstirii şi s-au deschis diferite lucrări. Sunt doi călugări care lucrează pe şantier conducând muncitorii, fără aceste lucrări mănăstirea nu ar fi aşa de frumoasă. Un părinte duhovnicesc nu trebuie să spună niciodată: „să se construiască!” Dacă se dau bani pentru construcţii, să se construiască, dar fără a pune pe călugări să lucreze ca salahorii.

– Dacă mai aveţi de adăugat câteva cuvinte în final…

Fiecare din dumneavoastră în calitate de mirean sau preot, alţii ca monahi, să răspundă la chemarea pe care i-o face Dumnezeu, cu dorinţă şi cu entuziasm de a-L găsi pe Dumnezeu acolo unde l-a orânduit Providenţa. Cele două criterii ale vieţii în Dumnezeu sunt bucuria şi entuziasmul, impulsul, dorinţa puterea de a-L găsi, de a alerga la El. Dumnezeu este un foc şi fiind foc alergi, nu stai imobil şi inert atunci când El ne arde.

– Vă mulţumim foarte mult.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu