Gheronda Emilianos Simonopetritul
Cuvânt despre Rugăciune
rostit pentru televiziunea germană, la mănăstirea Ormylia, în anul 1990
- Ce este rugăciunea?
Rugăciunea este o simțire reală a prezenței lui Dumnezeu. Este totodată și o încredințare a comuniunii cu Dumnezeu, Căruia omul Îi vorbește, și Care descoperă cele din adâncul inimii lui. Si percepe prezența lui Dumnezeu, și totodată lucrarea sa proprie pe care o face, fără ca prin această comuniune dumnezeiască să se creeze o confuzie între cele două persoane. Fiecare dintre aceste firi, cea omenească și cea dumnezeiască, rămâne în hotarele ei, dar omul este cel care se înalță către Dumnezeu, iar Dumnezeu este Cel care se apleacă asupra omului. Omul se dăruiește lui Dumnezeu prin rugăciune, iar Dumnezeu se dăruiește omului. Si de aici rezultă acest lucru minunat, de a avea un Dumnezeu și un om în același timp.
- De ce se roagă monahii?
Monahii se roagă, desigur, pentru că este o lucrare firească ce izvorăște din inima tuturor oamenilor și din toată firea omenească. Nu există om care să nu simtă această nevoie de rugăciune, iar această nevoie este și un privilegiu, un drept al omului de a-L căuta și a-L afla pe Dumnezeu. Prin urmare, așa cum înțelegem, toți oamenii se roagă, nu numai monahii. Oamenii, având ca pildă comunitatea monahală, iar monahii având ca pildă cinul îngeresc. Si, de aceea, monahii alcătuiesc, așa cum spunem, tagma îngerească.
Viețuirea monahală a fost descoperită unor bărbați sfinți, care aveau o înaltă măsură a rugăciunii. De aceea, acești monahi care se roagă - în fond este limpede lucrul acesta! - nu caută să își satisfacă anumite nevoi. Nu există ceva anume care să-i determine să se dăruiască sau să se raporteze la Dumnezeu. Nu sunt mișcați de niciun interes personal. Nu gândesc niciodată așa. Ci, dimpotrivă! Sfinții se roagă ca o ființă ce are deplina înțelegere că se înalță, nu fizic, ci în chip real, la Dumnezeu. Se roagă, așadar, toți monahii. Ținta lor este foarte înaltă, este însăși comuniunea și însăși părtășia lui Dumnezeu în viața lor. Prin urmare, este îndumnezeirea, cum spunem de obicei.
Așadar monahii se roagă ziua și noaptea, căci aceasta este lucrarea lor. Si reușesc, într-adevăr, să se apropie de împărtășirea cu Dumnezeu. Când spunem "împărtășire", înseamnă că descoperim relația și identitatea noastră cu Biserica. Iar Biserica se înalță către Dumnezeu, așa cum a coborât odinioară din ceruri și Hristos, prin venirea Sa. Întreaga Biserică - toată lumea, nu numai monahii-, rugându-se, reușește, așa cum înțelegem acum, să se hrănească și să trăiască numai cu această împărtășire, prin această lucrare, prin această rugăciune, care îl țintuiește pe om în Dumnezeire și în care Dumnezeu este cuprins de către om.
- Pentru ce lucruri și pentru ce oameni se roagă monahii?
Păi, dacă monahii nu se roagă pentru ei înșiși și pentru interesul lor, pentru nevoile lor - pe care încearcă necontenit să le reducă la minim, pentru a nu avea ei înșiși probleme - este firesc ca monahii să se roage pentru întreaga lume, pentru întreaga Biserică - putere și lucrare fiitoare ce va dăinui până în Veac. Iar, în această Biserică sunt și păcătoși, sunt și sfinți, și drepți, sunt și îngeri - adică toți și toate. Tot ceea ce a creat Dumnezeu; toate și toți cei pe care îi are cuprinși în sânurile Sale. Si toate acestea, care sunt lucrarea Domnului, le preiau și monahii, participând la iconomia lui Dumnezeu. Si îi cuprind pe toți aceștia și pe toate, așa cum am spus, în propria lor îmbrățișare, în propria lor rugăciune. Dealtfel, aceasta este lucrarea lor.
- Ce este rugăciunea lui Iisus?
Acum intrăm mai mult în spațiul lăuntric. Rugăciunea lui Iisus este esența tuturor rugăciunilor existente în Biserica noastră, este rugăciunea cea mai concisă, cea mai verificată și este cea mai eficientă rugăciune pe care o poate face omul. Si, mai ales după cum înțelegem, această rugăciune este cea mai directă și mai potrivită și accesibilă tuturor oamenilor, nu numai monahilor. Iar lucrul acesta are de asemenea o mare importanță, căci și mirenii dar și monahii se roagă cu aceeași rugăciune pentru că aceasta este cea care îndată ne face capabili să-L dobândim pe Dumnezeu, ca ochii care se umplu de lumină. Dealtfel, cum nu există două sisteme de viață duhovnicească, astfel, din acest motiv, și monahii, care au ca pildă Cerul, și lumea, care, așa cum am spus are ca pildă comunitatea monahală, se roagă cu această rugăciune.
Rugăciunea, așadar, este un bun unic și exclusiv al Bisericii. Rugăciunea este o consecință ce apare din adâncurile existenței monahale și, bineînțeles, a omului care Îl dorește și Îl așteaptă pe Dumnezeu. Este o trăire a Părinților Bisericii și este un rod dobândit de oamenii care țin o viețuire curată și evanghelică. Așadar rugăciunea este o memorie vie și este o invocare a Numelui lui Dumnezeu.
Este scurtă și este o repetiție a acestor cuvinte: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!". Prin această invocare și repetiție, ce se întâmplă cu noi? Dobândim un dinamism duhovnicesc care nu vine de la noi, ci de la Dumnezeu Însuși. Numele Domnului, pe care îl repetăm, nu este ceva la întâmplare, ci este cuprinzător, este cuprinzător al dumnezeirii, Îl cuprinde pe Însuși Hristos, Care îndată intră în comuniune cu inimile noastre. Astfel are însemnătate repetiția pe care o facem, a rostirii rugăciunii, nu pentru că invocarea aceasta prin ea însăși poate oferi ceva, ci invocarea ne ajută să ne putem însuși o obișnuință, și să devină permanentă pomenirea lui Hristos înlăuntrul nostru, astfel încât tot ceea ce ne înconjoară și cele dinlăuntrul inimii sunt umplute de Dumnezeu. Această repetiție, așadar, nu este o formulă magică ce poate da un rod prin ea însăși. Repetiția este numai o întărire, și o fixare, și o împlântare a Numelui lui Hristos și, astfel, a lui Hristos Însuși în viața noastră de zi cu zi. Nu este o lucrare mecanică, nu este o părere subiectivă a omului, nu este o lucrare ce creează o închipuire a omului, nu este un exercițiu psiho-somatic despre care s-ar putea crede că accesează o oarecare cunoaștere gnostică sau sincretică, sau că ar avea rezultate spirituale, sau că prin această formulă omul poate tinde către nemărginire sau către un dumnezeu fără chip. Repetiția creează înlăuntrul omului putința de a-L invoca neîncetat pe Dumnezeu și, prin urmare, participarea omului îi dăruiește acestuia o stare de bucurie și veselie duhovnicească și alte harisme. Si atunci, când omul ajunge la acest stadiu primar, înțelege că mijlocește, între persoana sa și Dumnezeul Personal, Duhul Sfânt! Iar din momentul acela, îl înalță pe om către Dumnezeu.
- De ce monahii se roagă cu rugăciunea lui Iisus întotdeauna și pretutindeni?
Păi este, am spune, unica rugăciune care, în chip vădit, ne creează condițiile prealabile pentru a putea zilnic, și în chip simțit și, de asemenea, cu ușurință, să Îl găsim și să ne bucurăm de Dumnezeu. Cel care este nevăzut prin această rugăciune se face văzut în viața noastră. Monahii dobândesc, așadar, prin aceasta rugăciune, pretutindeni și întotdeauna, simțământul nestrămutat al prezenței lui Dumnezeu și un dialog lăuntric care este atât de profund încât ajunge la cea mai mare adâncime a "mării" Dumnezeirii. Prin urmare, în felul acesta, pe care l-au descoperit monahii din experiența Bisericii din cele mai vechi timpuri, ei pot să-și umple ziua și să facă noaptea o făclie ce răspândește lumină cerească în tot universul, pe care îl cuprinde în pumnul Său Însuși Dumnezeu. Si astfel, prin această întâlnirea a omului cu Dumnezeu, monahii reușesc să se sfințească, nu numai pe ei înșiși, ci și spațiul lor, și întreaga lume.
- Care este finalitatea Rugăciunii lui Iisus?
Finalitatea Rugăciunii nu este nici metoda acesteia, nici cuvintele, nici locul, nici isihia, nici altceva din ceea ce implică această rugăciune. Finalitatea Rugăciunii putem spune că este ceea ce se lucrează înlăuntrul omului de către Dumnezeu; ce face, adică, înlăuntrul nostru Dumnezeu. Ceea ce se lucrează este o trăire. Dar nu este numai trăirea lui Dumnezeu! Este și o descoperirea a felului în care vine, a felului în care se realizează venirea lui Dumnezeu - Dumnezeul Personal întru personalitatea omului. Si, bineînțeles că vine în lumină! Iar, în continuare, simte și înțelege omul, la finalul urcușului său, unirea pe care o realizează. Si, odată cu această unire, vine curățirea, vine sporirea duhovnicească, creșterea micului prunc care s-a născut înlăuntrul omului. Si, mai mult, Duhul oferă omului o stare dumnezeiască permanentă de la care înaintează spre o iluminare, spre o strălucire, către o propășire pe diferite niveluri pe care Dumnezeu le dăruiește și le deschide omului.
Finalitatea Rugăciunii, am putea spune într-un cuvânt, este o desăvârșită taină! A Dumnezeului Celui nevăzut, ajuns acum simțit și a persoanei văzute, pe care o dobândește Dumnezeu. Această taină ni s-a făcut cunoscută de către Părintii Bisericii. Știm și din experiență întotdeauna cum se face primitor, nu prin înțelesuri și meditații, ci într-un fel în care Dumnezeu pătrunde în om și îl transformă în întregime. Si astfel devine o persoană care poate gusta, înțelege și cuprinde această taină.
Acum, că vorbim despre finalitatea Rugăciunii, trebuie să și notăm ceva. Există și câteva trepte mai înalte la care urcă omul când continuă Rugăciunea lui Iisus. Însă, aceste trepte, noi le lăsăm deoparte în momentul acesta, deoarece nu putem vorbi despre ceva care numai persoana însăși știe, și numai aceasta o poate descoperi unei alte persoane. Este așadar un urcuș succesiv. Este o comuniune mereu ascendentă și deplină, neschimbătoare - adică nu se schimbă nici o persoană, nici cealaltă. Are loc o vedere duhovnicească și o părtășie nevăzută. Omul acesta trăiește această măreție, trăiește dumnezeiescul într-o inexprimabilă bucurie și veselie. Iar în calea ei aleargă fără nicio piedică, și fără să o poată însă spune celorlalți. El însuși este cel care a cuprins-o, a purtat-o. Si, prin urmare, această înaintare a omului, care urcă la cele mai înalte trepte ale rugăciunii ce se desfășoară în adâncurile inimii, acești pași nu-i putem interpreta noi, iubite domnul Verner, pe ecranul televizorului. Este un lucru pe care judecata îl oprește. De acolo sa-L lăsăm pe Dumnezeu să îi cerceteze pe oamenii care vor, luptă, și reușesc, cu ajutor dumnezeiesc, să urce acolo sus.
- Rugăciunea lui Iisus schimbă viața omului?
Dacă schimbă viața omului? Pentru ce fac monahii această Rugăciune? Din câte am spus până acum, datorită întrebărilor provocatoare pe care ni le-ați pus, reiese în mod firesc concluzia că Rugăciunea schimbă viața omului. Îl schimbă pe om și îi restabilește frumusețea cea dintâi cu care îl înzestrase Dumnezeu în Rai. Si, bineînțeles, îl înalță și mai sus, și îi dăruiește mult mai multă pricepere, simțire și duhovnicie, și îl face purtător de har din ce în ce mai mult, pe măsură ce trece timpul. Si, nu numai că îl readuce la frumusețea Raiului, pe care a avut-o odinioară, ci îl readuce și la deplina libertate întru care ne-a slobozit Însuși Iisus Hristos. Așa, astfel de oameni plăsmuiește Dumnezeu! Si reușește aceasta și în vremea noastră, cu toate categoriile de oameni, mireni și monahi. Si îi face pe oameni capabili să poată, pe această cale a rugăciunii pe care o săvârșesc, să-L slăvească pe Dumnezeu și - e important acest lucru - să poată îndrepta pe calea Veșniciei și pe semenii lor.
- Vă mulțumim foarte mult Părinte!
Iar eu mă bucur pentru acest dialog al nostru, pe care l-am purtat astăzi!
LEGATURI:
Rugăciunea este o simțire reală a prezenței lui Dumnezeu. Este totodată și o încredințare a comuniunii cu Dumnezeu, Căruia omul Îi vorbește, și Care descoperă cele din adâncul inimii lui. Si percepe prezența lui Dumnezeu, și totodată lucrarea sa proprie pe care o face, fără ca prin această comuniune dumnezeiască să se creeze o confuzie între cele două persoane. Fiecare dintre aceste firi, cea omenească și cea dumnezeiască, rămâne în hotarele ei, dar omul este cel care se înalță către Dumnezeu, iar Dumnezeu este Cel care se apleacă asupra omului. Omul se dăruiește lui Dumnezeu prin rugăciune, iar Dumnezeu se dăruiește omului. Si de aici rezultă acest lucru minunat, de a avea un Dumnezeu și un om în același timp.
- De ce se roagă monahii?
Monahii se roagă, desigur, pentru că este o lucrare firească ce izvorăște din inima tuturor oamenilor și din toată firea omenească. Nu există om care să nu simtă această nevoie de rugăciune, iar această nevoie este și un privilegiu, un drept al omului de a-L căuta și a-L afla pe Dumnezeu. Prin urmare, așa cum înțelegem, toți oamenii se roagă, nu numai monahii. Oamenii, având ca pildă comunitatea monahală, iar monahii având ca pildă cinul îngeresc. Si, de aceea, monahii alcătuiesc, așa cum spunem, tagma îngerească.
Viețuirea monahală a fost descoperită unor bărbați sfinți, care aveau o înaltă măsură a rugăciunii. De aceea, acești monahi care se roagă - în fond este limpede lucrul acesta! - nu caută să își satisfacă anumite nevoi. Nu există ceva anume care să-i determine să se dăruiască sau să se raporteze la Dumnezeu. Nu sunt mișcați de niciun interes personal. Nu gândesc niciodată așa. Ci, dimpotrivă! Sfinții se roagă ca o ființă ce are deplina înțelegere că se înalță, nu fizic, ci în chip real, la Dumnezeu. Se roagă, așadar, toți monahii. Ținta lor este foarte înaltă, este însăși comuniunea și însăși părtășia lui Dumnezeu în viața lor. Prin urmare, este îndumnezeirea, cum spunem de obicei.
Așadar monahii se roagă ziua și noaptea, căci aceasta este lucrarea lor. Si reușesc, într-adevăr, să se apropie de împărtășirea cu Dumnezeu. Când spunem "împărtășire", înseamnă că descoperim relația și identitatea noastră cu Biserica. Iar Biserica se înalță către Dumnezeu, așa cum a coborât odinioară din ceruri și Hristos, prin venirea Sa. Întreaga Biserică - toată lumea, nu numai monahii-, rugându-se, reușește, așa cum înțelegem acum, să se hrănească și să trăiască numai cu această împărtășire, prin această lucrare, prin această rugăciune, care îl țintuiește pe om în Dumnezeire și în care Dumnezeu este cuprins de către om.
- Pentru ce lucruri și pentru ce oameni se roagă monahii?
Păi, dacă monahii nu se roagă pentru ei înșiși și pentru interesul lor, pentru nevoile lor - pe care încearcă necontenit să le reducă la minim, pentru a nu avea ei înșiși probleme - este firesc ca monahii să se roage pentru întreaga lume, pentru întreaga Biserică - putere și lucrare fiitoare ce va dăinui până în Veac. Iar, în această Biserică sunt și păcătoși, sunt și sfinți, și drepți, sunt și îngeri - adică toți și toate. Tot ceea ce a creat Dumnezeu; toate și toți cei pe care îi are cuprinși în sânurile Sale. Si toate acestea, care sunt lucrarea Domnului, le preiau și monahii, participând la iconomia lui Dumnezeu. Si îi cuprind pe toți aceștia și pe toate, așa cum am spus, în propria lor îmbrățișare, în propria lor rugăciune. Dealtfel, aceasta este lucrarea lor.
- Ce este rugăciunea lui Iisus?
Acum intrăm mai mult în spațiul lăuntric. Rugăciunea lui Iisus este esența tuturor rugăciunilor existente în Biserica noastră, este rugăciunea cea mai concisă, cea mai verificată și este cea mai eficientă rugăciune pe care o poate face omul. Si, mai ales după cum înțelegem, această rugăciune este cea mai directă și mai potrivită și accesibilă tuturor oamenilor, nu numai monahilor. Iar lucrul acesta are de asemenea o mare importanță, căci și mirenii dar și monahii se roagă cu aceeași rugăciune pentru că aceasta este cea care îndată ne face capabili să-L dobândim pe Dumnezeu, ca ochii care se umplu de lumină. Dealtfel, cum nu există două sisteme de viață duhovnicească, astfel, din acest motiv, și monahii, care au ca pildă Cerul, și lumea, care, așa cum am spus are ca pildă comunitatea monahală, se roagă cu această rugăciune.
Rugăciunea, așadar, este un bun unic și exclusiv al Bisericii. Rugăciunea este o consecință ce apare din adâncurile existenței monahale și, bineînțeles, a omului care Îl dorește și Îl așteaptă pe Dumnezeu. Este o trăire a Părinților Bisericii și este un rod dobândit de oamenii care țin o viețuire curată și evanghelică. Așadar rugăciunea este o memorie vie și este o invocare a Numelui lui Dumnezeu.
- De ce monahii se roagă cu rugăciunea lui Iisus întotdeauna și pretutindeni?
Păi este, am spune, unica rugăciune care, în chip vădit, ne creează condițiile prealabile pentru a putea zilnic, și în chip simțit și, de asemenea, cu ușurință, să Îl găsim și să ne bucurăm de Dumnezeu. Cel care este nevăzut prin această rugăciune se face văzut în viața noastră. Monahii dobândesc, așadar, prin aceasta rugăciune, pretutindeni și întotdeauna, simțământul nestrămutat al prezenței lui Dumnezeu și un dialog lăuntric care este atât de profund încât ajunge la cea mai mare adâncime a "mării" Dumnezeirii. Prin urmare, în felul acesta, pe care l-au descoperit monahii din experiența Bisericii din cele mai vechi timpuri, ei pot să-și umple ziua și să facă noaptea o făclie ce răspândește lumină cerească în tot universul, pe care îl cuprinde în pumnul Său Însuși Dumnezeu. Si astfel, prin această întâlnirea a omului cu Dumnezeu, monahii reușesc să se sfințească, nu numai pe ei înșiși, ci și spațiul lor, și întreaga lume.
- Care este finalitatea Rugăciunii lui Iisus?
Finalitatea Rugăciunii, am putea spune într-un cuvânt, este o desăvârșită taină! A Dumnezeului Celui nevăzut, ajuns acum simțit și a persoanei văzute, pe care o dobândește Dumnezeu. Această taină ni s-a făcut cunoscută de către Părintii Bisericii. Știm și din experiență întotdeauna cum se face primitor, nu prin înțelesuri și meditații, ci într-un fel în care Dumnezeu pătrunde în om și îl transformă în întregime. Si astfel devine o persoană care poate gusta, înțelege și cuprinde această taină.
Acum, că vorbim despre finalitatea Rugăciunii, trebuie să și notăm ceva. Există și câteva trepte mai înalte la care urcă omul când continuă Rugăciunea lui Iisus. Însă, aceste trepte, noi le lăsăm deoparte în momentul acesta, deoarece nu putem vorbi despre ceva care numai persoana însăși știe, și numai aceasta o poate descoperi unei alte persoane. Este așadar un urcuș succesiv. Este o comuniune mereu ascendentă și deplină, neschimbătoare - adică nu se schimbă nici o persoană, nici cealaltă. Are loc o vedere duhovnicească și o părtășie nevăzută. Omul acesta trăiește această măreție, trăiește dumnezeiescul într-o inexprimabilă bucurie și veselie. Iar în calea ei aleargă fără nicio piedică, și fără să o poată însă spune celorlalți. El însuși este cel care a cuprins-o, a purtat-o. Si, prin urmare, această înaintare a omului, care urcă la cele mai înalte trepte ale rugăciunii ce se desfășoară în adâncurile inimii, acești pași nu-i putem interpreta noi, iubite domnul Verner, pe ecranul televizorului. Este un lucru pe care judecata îl oprește. De acolo sa-L lăsăm pe Dumnezeu să îi cerceteze pe oamenii care vor, luptă, și reușesc, cu ajutor dumnezeiesc, să urce acolo sus.
- Rugăciunea lui Iisus schimbă viața omului?
Dacă schimbă viața omului? Pentru ce fac monahii această Rugăciune? Din câte am spus până acum, datorită întrebărilor provocatoare pe care ni le-ați pus, reiese în mod firesc concluzia că Rugăciunea schimbă viața omului. Îl schimbă pe om și îi restabilește frumusețea cea dintâi cu care îl înzestrase Dumnezeu în Rai. Si, bineînțeles, îl înalță și mai sus, și îi dăruiește mult mai multă pricepere, simțire și duhovnicie, și îl face purtător de har din ce în ce mai mult, pe măsură ce trece timpul. Si, nu numai că îl readuce la frumusețea Raiului, pe care a avut-o odinioară, ci îl readuce și la deplina libertate întru care ne-a slobozit Însuși Iisus Hristos. Așa, astfel de oameni plăsmuiește Dumnezeu! Si reușește aceasta și în vremea noastră, cu toate categoriile de oameni, mireni și monahi. Si îi face pe oameni capabili să poată, pe această cale a rugăciunii pe care o săvârșesc, să-L slăvească pe Dumnezeu și - e important acest lucru - să poată îndrepta pe calea Veșniciei și pe semenii lor.
- Vă mulțumim foarte mult Părinte!
Iar eu mă bucur pentru acest dialog al nostru, pe care l-am purtat astăzi!
Traducere: Elena Dinu,
Transcriere, corectare și editare: Român Ortodox în Franța
LEGATURI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu