Criza Bisericii s-a instalat atunci cînd școala teologică s-a mutat din chilia duhovnicului pe coridoarele profane și liturghia s-a mutat din altar în televizor.
Televizarea Ortodoxiei este marea catastrofă care ne-a smuls din viața reală a duhovniciei milenare și ne-a fluturat în fantezia unei misiuni de salvare a lumii prin acte sociale și penetrare ortodoxă a societății în toate planurile ei.
Această ambiție luciferică a necesitat cheltuieli enorme și a înrolat mulțime de slujbași, fără a mai căuta la fața și inima lor. Singurul criteriu a ajuns să fie o diplomă, o hîrtie în care te învelești ca într-un blestem. Atîta țin preoții la aceste hîrtii încît semnează cu o grămadă de consoane rîrîite înaintea numelui de botez. Unii episcopi își cîntă titlurile doctorale chiar și la ectenii.
Pierzînd ani prețioși din viață pentru aceste hîrtii nenorocite, preoții, sau viitorii preoți, nu mai au vreme să trăiască lîngă un duhovnic experimentat, să se roage la slujbe, să învețe smerenia, respectul, să citească Sfinții Părinți, să petreacă alături de oameni care caută pe Dumnezeu, căci toată căutarea lor e după diplome, știind că de acolo vine preoția, gradul, parohia bună, salariul și pensia.
Ce drăcie!
De aceea ni se pare că dispar duhovnicii, pentru că au ajuns de nici o trebuință, pentru că nu îi mai căutăm! Mai de cinste este un domn profesor cu mustață care ne face doctori și ne deschide calea în "împărăția" popească, cea aducătoare de limuzine și prieteșug la primării și ministere, care toate au și cîte un fond, acolo, pentru părintele: mai o cantină socială, mai un cabinet psihologic pentru preoteasa care brusc a devenit psiholoagă, mai un festival al sarmalelor ortodoxe și uite că e loc de trăit pentru toată lumea.
Singura soluție de salvare și ieșire din catastrofa în care ne aflăm este repunerea instituției Duhovnicului la locul de cinste pe care l-a avut mereu în Biserică. Duhovnicul nu este un concurent al episcopului - episcopul trebuie să fie duhovnic! Dar pentru că nu poate fizic să spovedească mii și zeci de mii de oameni, crește duhovnici care să îl ajute în lucrarea de mîntuire. Episcopul însuși trebuie să fie crescut de un duhovnic, să i se cunoască moștenirea duhovnicească, să fie recomandat de un bătrîn, nu să apară ca Venera din spumele mării direct în comunicatul despre hirotonie.
Aceasta nu este o utopie, este ordinea firească a Bisericii așa cum a fost mereu și încă mai există în multe cazuri fericite, aceasta este Biserica în care credem și despre care mărturisim în Crez.
Sursa : fb SB
***
În aceste zile, în mai multe cercuri, se discută despre preoție. Despre rostul și sensul preoției în Biserică. Despre temeiul și legitimitatea preoției în epoca Noului Legămînt, cînd harul s-a revărsat peste tot trupul botezat și pecetluit cu mirul Sfintului Duh.
Această polemică este veche și nu a încetat niciodată. Există două extreme ale acestei neînțelegeri: cea romano-catolică, unde nimic nu este cu putință fără preot - nici măcar iertarea păcatelor; și cea protestantă unde totul este cu putință fără preot, drept urmare preoția a fost respinsă ca ceva expirat pentru Noul Legămînt. Fiecare folosește citate biblice pentru susținerea celor două extreme, greșite amîndouă.
Ortodoxia păstrează rostul liturgic al preoției, lăsînd cele duhovnicești și tainice ale legăturii fiecărui om cu Dumnezeu să fie judecate de cei cu adevărat văzători.
De pildă, în obștile unor mari sfinți ca Antonie sau Pahomie, unde se nevoiau zeci de mii de monahi, preoția era o foarte mare raritate. Călăuzitorii acestor mari obști, sfinții Antonie sau Pahomie nu au fost hirotoniți. Aceeași tradiție s-a păstrat și pe Athos pînă azi, unde mari stareți, cum sînt sfinții Paisie Aghioritul sau Iosif Isihastul nu au fost preoți, deși erau peste preoții care le erau ucenici în obște.
Practica hirotonirii călugărilor a fost introdusă de Sfintul Vasile cel Mare cu scop strict de a sluji liturghia pentru împărtășirea obștii. Pînă la acea vreme în mănăstiri nu erau preoți, ci, periodic, era chemat un preot mirean să îi împărtășească. Așa s-a întîlnit și Maria Egipteanca cu Sfintul Zosima taman cînd acesta avea împărtășanie la el pentru împărtășirea călugărilor.
Aceasta rânduială era prevăzută și de canoanele care considerau călugăria incompatibilă cu preoția, deoarece prima este chip al umilinței și pocăinței, iar a doua chip al vredniciei și cinstei.
Multă vreme canonul care interzice intrarea mirenilor în altar se aplica și călugărilor, căci călugării nu au fost niciodată considerați clerici și nici aflându-se într-o treaptă de vrednicie sau cinste. Dimpotrivă, interzicerea intrării mirenilor în mănăstiri se făcea nu pentru că monahii s-ar fi smintit, ci invers, ca mirenii să nu se sfințească.
Sfântul Ioan Scărarul ne spune că lucrarea pocăinței are etape cumplite, cînd omul se afla într-o stare asemenea cu nebunia, rătăcind, plîngînd sau urlînd, căzînd de istovire și adormind pe pămînt, arătări care pot sminti pe mireanul care vede pentru prima dată așa ceva. Unii monahi se pot bate între ei, cum vedem la Sfântul Pimen cel Mare, alții pot fi surprinși beți după o depresie, alții prea veseli - toate acestea pot fi în drumul spinos al pocăinței pe care îl aleg cei care vor sa se mântuiască. Acești oameni nu sunt născuți cu vreo vocație diferită de a tuturor creștinilor și nu au în fața lui Dumnezeu a da alte răspunsuri, mai mari, decît cele pe care le vor da toți cei botezați. Daca oamenii ar citi ce făgăduințe presupune botezul, nu ar mai judeca monahii, căci ar afla că sînt datori cu aceeași pocăință și vor merge la Același Judecător.
Preoția, așadar, este o cinste prin faptul că un om este luat și făcut mîini și gură ale lui Hristos la Masa de Taină ce se jertfește pururea și niciodată nu se sfârșește. Ioan Gura de Aur spune că, de ar fi ca preoții să fie aleși după vrednicie, nu ar avea cine să boteze oamenii. Nu există om vrednic să se apropie de această Masă a Jertfei și asta se spune în toate rugăciunile preoțești.
Nu există preot care să nu fie măcinat periodic de gândul la propria nevrednicie și dorința de a nu mai sluji de frica osândei. Această conștiință a îndemnat pe mari sfinti, precum Grigore Teologul sau Isaac Sirul să se abțină de la a sluji cele sfinte.
Noi știm că sîntem nevrednici și că Hristos sfințește și binecuvintează în locul nostru, iar noi sîntem doar mâini și gura pentru a face cele nevăzute văzute și cele de nerostit rostite, pe înțelesul tuturor.
În aceeași logică prin care se respinge rostul unei preoții și a ritualurilor liturgice unii resping și rostul întrupării lui Hristos ca fiind ceva sub demnitatea unui Dumnezeu atotputernic ce ar fi trebuit să mîntuiască lumea printr-un gest spiritual. Dar iată că Dumnezeu Se face Preot și Se lasă jertfit pe cruce în ritualul mîntuirii noastre. Asemenea și noi continuăm preoția văzută și ritualică pentru un scop spiritual, căci avem un Dumnezeu care S-a întrupat.
Este nevoie de această slujire pentru că omenirea nu poate petrece în fantezii despre legătura cu Dumnezeu, nu poate Biserica să se transforme într-o sectă de aiuriți unde fiecare poate amesteca pâine cu vin și să spună că ăsta e Trupul și Sângele Domnului.
Din acest motiv există oameni aleși din mulțime, unși cu Duh Sfânt prin punerea mâinilor și arătați Bisericii ca atare. Rostul lor este să aducă jertfă la altar - acesta este harul primit și nici un alt dar nu se revarsă prin hirotonie dacă nu este râvnit și dobândit prin lucrarea virtuților.
Preotul nu devine nici mai sfânt, nici mai învățat, nici mai bine-vorbitor, nici mai văzător, nici cu mai mare îndrăzneală la Dumnezeu, dacă nu are daruri din naștere si dacă nu le agonisește și pe cele ce se dobândesc prin lucrarea virtuților. Așa se explică paradoxul că poți fi preot și să rămâi la fel de neinteresant și de necunoscător ca și până la hirotonie.
Sursa: fb SB
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu