Extrase din cuvantarile ieromonahului Grigore Sandu

Sf. Ap. Pavel: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele. Că vor fi oameni iu­bi­tori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hu­li­tori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucer­ni­cie, lip­siţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neîn­frânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâm­faţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dum­ne­zeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tă­gă­du­ind pu­terea ei. Depărtează‑te şi de aceştia!” (II Ti­motei 3, 1‑5).

Lăsată pe seama unor iniţiative particulare, lu­crarea aceasta este păguboasă din mai multe pun­c­te de vedere. În primul rând, pentru că se dă prilejul să se reproşeze Bisericii că nu‑şi face datoria faţă de cre­dincioşi, lăsându‑i abandonaţi în ceaţă, ceea ce ar pu­tea mări distanţa dintre Biserică şi credincioşi, con­tri­­buind la împlinirea dorinţei masonice de a scoate Bi­se­rica din viaţa oamenilor.

Sigur că Biserica are dreptate dacă spune a­cum că „nu este încă vremea lui Antihrist”, dar a­ceas­ta nu înseamnă că poate spune: „Staţi liniştiţi, nu este în­că vremea lui Antihrist!”. Nu putem sta liniştiţi când i se pregăteşte calea. Desigur că lucrurile îşi vor vedea de mersul lor în aceeaşi direcţie, căci ce a zis Mântuitorul în Evanghelia Sa şi Duhul Sfânt în pro­orocii că va fi, aceea nu se poate să nu se împlinească, con­form citatului cu care am început acest text, dar tre­buie să ne găsim pregătiţi pentru cele ce vor veni. Pentru aceasta trebuie spus clar ce este propriu acestei etape şi ce ne rezervă viitorul, ce se poate ac­cepta acum şi ce nu se poate accepta, nici acum, nici în viitor.

Ca să nu se facă viaţa oamenilor imposibilă î­na­­inte de vreme, ameninţaţi de unele voci cu pier­de­rea mântuirii dacă vor folosi carduri în loc de bani, aş fi vrut să aud din partea Bisericii enunţate câteva prin­cipii în baza cărora oamenii să răspundă pro­vo­că­rilor făcute de o lume în fond necreştină, care la e­şaloanele sale superioare are masoneria mondială, iar masoneria, de la anumite grade secrete în sus, îi are ascunşi pe Înţelepţii Sionului. Dacă ar vedea ei că Bi­serica şi‑a pregătit poporul pentru cele viitoare, poa­te nici nu ar mai propune ce au în gând a face şi, ca la Ninive, s‑ar amâna sfârşitul acestei lumi până vor gă­si altă cale de împlinire a scopurilor lor.

Numărul 666, repetat numai el pe toate ce­le, devine o pecete în sensul Apocalipsei, adică pe­ce­tea lui Antihrist. Nu este o întâmplare oprirea asupra acestui nu­măr. Dacă, din respect, ar fi vrut să ţină cont de sen­­sibilităţile creştinilor, aşa cum în baza mult trâm­bi­ţatelor drepturi ale omului ţin cont de sensi­bili­tă­ţile credincioşilor din alte religii şi de pretenţiile gru­­­purilor de tot felul (vezi cazul gay), ştiinţa şi tehnica de astăzi ar fi permis în mod sigur depăşirea difi­cul­tăţilor create de folosirea altui număr, chiar dacă ar fi adevărat că 666 oferă nişte avantaje în lucrul cu cal­culatorul. Este însă un atac deliberat la adresa creş­­tinis­mului. Cei din spatele masoneriei cunosc Scrip­tura şi au pregătit îndelung terenul ca să poată organiza lucrurile exact aşa cum nu le este îngăduit creş­ti­nilor să facă fără să se lepede de Dumnezeu.
Creştinul trebuie să refuze acest lucru chiar da­­că viclenia vrăjmaşului va face să nu fie asociată la început cu o lepădare explicită de credinţă, ci se va ar­gumenta cu înlăturarea pericolului de pierdere sau furare a cardului etc. Oricum, va avea con­se­cin­ţa unei căderi din har. Sunt sigur că până la urmă dia­vo­lul va vrea să obţină de la oameni mărturisirea le­pă­dă­rii de Hristos, căci nu se mulţumeşte doar cu în­vi­nu­­irea noastră implicită la Judecată. Ar obţine prea puţin înşelându‑ne fără să ştim ce se întâmplă. Când va fi mai stăpân pe situaţie, va pune condiţii mai as­pre. Iar cei căzuţi din har prin compromisuri an­te­ri­oa­re nu vor avea tăria de a rezista când se va ce­re o a­­pos­tazie explicită. Această lepădare nu este în­gă­du­ită nici măcar de formă, amăgindu‑ne cu gân­dul că în taină am rămas credincioşi lui Hristos. A­vem din vie­ţile sfinţilor mucenici dovada că nu au a­runcat nici de formă tămâie pe altarul zeilor pentru a‑şi scăpa via­ţa.

Biserica ar trebui să se implice pentru a ob­ţi­ne în mod oficial din partea statului această scăpare cre­dincioşilor săi care nu vor să primească un card. O­bli­­gatoriu nu poate fi, din moment ce trebuie să se fa­că cerere pentru atribuirea lui. (Vedeţi viclenia dia­vo­lului? Ne pune să cerem noi! Probabil că aşa va fi şi cu cele din urmă, ca să ne poată acuza la Judecata Dom­nului, după cum spuneam mai sus, printr‑o le­pă­­dare explicită, făcută chiar la cererea noastră.) Cere­rea îl face, deocamdată, opţional; nu se cere ceva ca­re e obligatoriu. Iar Biserica trebuie să aibă grijă ca sta­tul să nu‑l facă obligatoriu.

Rezumând, principiile amintite ar fi:
– sub nici o formă, ştiută sau nu acum, în­tre­vă­­zută sau nu în viitor, nu pot primi pecetea în le­gă­tu­­ră cu persoana mea, nici în acte şi cu atât mai pu­ţin în trup;
– mă pot folosi de lucruri pecetluite ex­teri­oa­re persoanei mele.

Pornind de la aceste principii, fiecare poate în­ţe­lege ce poate accepta şi ce trebuie să respingă în a­ceastă perioadă premergătoare ultimilor trei ani şi ju­mă­tate din viaţa acestei lumi, când va domni în mod declarat pe pământ Antihristul, căruia, după cum am a­rătat, i se pregăteşte calea. Cel care face altfel o face pe propria răspundere cu privire la consecinţe. Iar con­­secinţele sunt pierdere de har. Biserica trebuie să ne atragă atenţia că deşi Apocalipsa aminteşte doar de pecetluirea trupului, primirea unei legitimaţii în care este pecetluită persoana este o cădere din har, şi, astfel, vom ajunge neputincioşi să rezistăm ispitei fă­ţi­­şe din vremurile în care fiara îşi va da arama pe fa­ţă. În acele vremuri, pedeapsa va începe încă din viaţa aceasta. Un părinte al Bisericii a propovăduit că apa dată de Antihrist pe timpul secetei îngăduite de Dum­nezeu în vremurile din urmă nu va ţine de sete, iar cei ce se vor lepăda de Antihrist vor bea ulei sfin­ţit şi nu le va mai fi sete de apă. Dumnezeu va mai fa­ce o ultimă chemare la pocăinţă în acel timp ră­mas: „Şi am auzit glas mare, din templu, zicând celor şapte în­geri: Duceţi‑vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu. Şi s‑a dus cel dintâi şi a vărsat cupa lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucigătoare s‑a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipu­lui fiarei” (Apocalipsa 16, 1‑2)
Dar mai îngrijorătoare trebuie să fie osânda veşnică („Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua, nici noaptea cei ce se închină fia­rei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei” – Apocalipsa 14, 11). Cei care vor vedea în Antihrist şi pro­­orocii lui nişte câştigători se vor înşela, pariind pe cel ce pierde, căci „fiara a fost răpusă şi, cu ea, pro­o­ro­cul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amă­gea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s‑au în­chi­nat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în ie­ze­rul de foc unde arde pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate pă­să­ri­le s‑au săturat din trupurile lor” (Apocalipsa 19, 20‑21).
Fericiţi cei care, nepierzând harul prin în­cu­vi­in­­­ţări anterioare, vor arăta „răbdarea sfinţilor, care pă­zesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus” (A­po­ca­lipsa 14, 12). Despre aceştia, care vor putea rezista cu preţul vieţii presiunii de apostazie din vremea sfâr­şitului, autorului Apocalipsei i s‑au descoperit ur­­mătoarele: „Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s‑au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit sem­nul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani” (Apocalipsa 20, 4).

Ieromonah Grigorie Sandu