*Dumnezeu a crea lumea ca sa o desavarseasca, nu ca sa o lase vesnic intr-o forma relativa.*Viata noastra isi gaseste un sens numai daca trece prin moarte la plenitudinea unei vieti eterne. Dar aceasta plenitudine nu o poate obtine omul daca nu o poate trai si in trupul sau inviat si eliberat de coruptibilitate. Caci viata completa umana e viata completa in trup, care da o complexitate specifica existentei umane si il face pe om apt sa dea vietii spirituale o frumusete in bogatia si armonia formelor vazute.
Valoarea unica si completa a vietii umane in trup a pus-o in lumina Fiul lui Dumnezeu, Care a asumat trupul omenesc si l-a inviat pentru vesnicie.
*Dar invierea cu trupul a persoanei omenesti individuale nu poate avea loc decat in solidaritate cu prefacerea intregii substante a cosmosului, adica la sfarsitul chipului actual al lumii. Hristos singur a inviat inainte pentru a pune in fata noastra perspectiva si nadejdea invierii si pentru a Se face izvorul puterii de transfigurare a cosmosului actual si al invierii trupurilor noastre. Hristos cel inviat este prin El insusi inceputul si profetul sfarsitului vietii actuale a lumii si al ridicarii ei in plenitudinea vietii in Dumnezeu.
*******************
*In invatatura ortodoxa , spre deosebire de cea catolica, Judecata universala de la sfarsitul lumii isi pastreaza o insemnatate proprie, aducand printr-un plus important intregimea fericirii sau nefericirii pentru sufletele trecute prin judecata particulara. De aceea si sfarsitul chipului actual al lumii, de cae e legata Judecata din urma, nu este asteptat numai de cei vii, cum se asteapta moartea obisnuita, ci se asteapta si de vii si de morti, cu un interes suprem. Il asteapta si sufletele mortilor pentru a-si primi intreaga fericire sau intreaga nefericire vesnica.
*Fericirea sau nefericirea deplina a fiecaruia atarna in mod organic de sfarsitul lumii si al activitatii intregii omeniri in ea, deci si de rezultatul acestei activitati, care va fi , in ceea ce are bun, etrnizat in Imparatia cerurilor, iar ceea ce are rau , in iad.
*Deplinatatea fericirii sau nefericirii fiecaruia depinde de o judecata noua si finala ce se va face asupra tuturor in comun. Iar aceasta inseamna o judecata sau o apreciere ce se va da asupra tuturor in functie de contributia lor la implinirea planului lui Dumnezeu cu lumea si cu viata omeneasca, plan care va face straveziu pe Dumnezeu prin lume si prin viata omeneasca.
* Cei de demult isi vor vedea rodurile gandurilor si faptelor lor in generatiile urmatoare, cei de la sfarsit vor vedea mostenirile inaintasilor, pe care le-au rodit sau le-au lasat fara rod. Cei de demult vor fi judecati pentru cele de dupa ei, cei de la sfarsit vor fi judecati pentru implinirea sau neimplinirea celor de dinaintea lor. Vom fi judedcati pentru toate chemarile bune ce le-au facut lumii intregi Aplostolii, Mucenicii, Sfintii, pentru toate pildele bune neurmate ale inaintasilor. Vom vedea intensitatea simtirii lor, peste care noi am asezat stratul ne-simtirii noastre, pentru falsa dezvoltare a umanitatii noastre.; Cei de demult vor fi judecati pentru toate semintele rele sadite in lume si vor lua rasplata pentru toate semintele bune sadite in ea, care se vor arata rodite sau nerodite la sfarsit. Istoria intreaga va fi din nou in fata tuturor, nu numai cu cele ce s-au petrecut in pplanul vizibil, ci si cu cele petecute in planul invizibil, ba chiar si cu cele ce s-ar fi putut petece sau s-ar fi putut sa nu se petreaca, apasand sau bucurand pe fiecare, cu totalitatea ei, pentru ceea ce a facut bun sau rau in ea. Se va vedea atunci ca trecutul nu a murit. In vatatura crestina despre invierea trupurilor si despre judecata universala are intre altele si acest sens ca da o ultima aprecier, valabila pentru eternitate, a tot ce a fost, ca nimic nu este lasat sa se piarda in uitare. Judecata universala este astfel un factor indemnator la savarsirea binelui in lume, cum este gandul la moarte pentru viata individuala.
**************************************
Semnele sfârsitului si motivul nevãzut al sfârsitului lumii
Conform Sfintei Scripturi, desi nu se va putea prevedea cu sigurantã momentul sfârsitului lumii, totusi vor fi unele semne care pot sã indice cu oarecare probabilitate apropierea sfârsitului. Desigur cã si aceste semne sunt supuse unei ambiguitãti. De aceea, Sfânta Scripturã spune pe de o parte ca sfârsitul va veni pe neasteptate, dar pe de altã parte, dã unele semne ale apropierii lui.
Sfântul Apostol Petru înfãtiseazã caracterul ambiguu al apropierii sfârsitului, declarând cã si atunci unii se vor îndoi de apropierea lui. De aceea sfârsitul va veni ”ca un fur”. ”Întâi trebuie sã stiti cã în zilele cele de apoi, veni-vor cu batjocurã batjocoritorii, care vor umbla dupã poftele lorsi vor zice: Unde este fãgãduinta venirii Lui? Cã de când au adormit pãrintii, toate rãmân asa ca de la începutul zidirii... Iar ziua Domnului va veni ca un fur; atunci cerurile vor pieri cu vuiet mare; stihiile arzând se vor desface si pãmântul si lucrurile de pe el vor arde cu totul (2 Pt. 3, 3-4, 10).
Pe de o parte semnele sfârsitului date de Scripturã par sã fie foarte caracteristice. Dar pe de altã parte, din cauza echivocului care va persista, nici aceste semne nu pot fi identificate cu sigurantã deplinã. Ele sunt:
1) predicarea Evangheliei la toate popoarele (Mt. 24, 14);
2) convertirea poporului iudeu la crestinism (Rom. 11, 25);
3) înmultirea fãrãdelegii si rãcirea dragostei între oameni (Mt. 24, 10, 12), cãderea multora de la credintã, amãgiti de prooroci mincinosi (Mt. 24, 4 oi urm.), înmultirea rãzboaielor si a vestilor de rãzboaie
(Mt. 24, 67), mari catastrofe în naturã (Mt. 24, 7, 29);
4) venirea lui Enoh si Ilie(Apoc. 19, 1);
5) venirea lui Antihrist (2 Tes. 2, 3-11; 1 In. 2, 18) care va lucra împreunã cu apostolii sãi mincinosi tot felul de semne ca sã amãgeascã pe oameni; substituindu-se lui Hristos, el va prigoni cu furie pe alesii Domnului(Mt. 24, 5, 11);
6) arãtarea pe cer a ”semnului Fiului omului” (Mt. 24, 30), adicã a crucii.
Semnele 1 si 3 sunt ceva prea general, ca sã se poatã cunoaste exact când s-au produs. Convertirea poporului iudeu nu stim în ce sens are sã se înteleagã. Celelalte semne cuprind pe de o parte ceva misterios, pe de alta nu vor avea o aparentã lipsitã de echivoc. De aceea multi vor putea sã le indice ca prezente, înainte de a se produce real, oi multi vor putea contesta realitatea lor, când se vor produce de fapt.
Astfel istoria va putea ajunge obiectiv de multe ori aproape de sfârsit, dar oamenii nu vor putea subiectiv sã cunoascã aceasta; sau unii oameni o vor considera aproape de sfârsit, fãrã sã fie de fapt. De aceea ei vor continua sã se cãsãtoreascã si sã se ocupe cu celelalte treburi ale lor, chiar în preajma sfâroitului ei real. Istoria nu va ajunge la sfârsit prin ea însãsi, ci prin voia lui Dumnezeu.
Dumnezeu îi pune capãt când vrea, dar aceasta, se pare cã atunci când continuarea ei nu ar mai avea într-adevãr un rost, chiar dacã multor oameni li s-ar pãrea dimpotrivã. Numai din viata lor de dincolo vor vedea si ei cã o continuare a istoriei ar fi fost inutilã. De aceea Scriptura cere ca oamenii sã fie pregãtiti pentru sfârsit, dar nu sã fixeze un soroc al lui (Mt. 24, 42).
Unii Pãrinti bisericesti vãd motivul sfârsitului lumii la un moment dat, într-un plan intern al lui Dumnezeu. Sfârsitul ei va veni prin Dumnezeu, atunci când ea si-a împlinit rostul conform planului lui Dumnezeu.
Ambele aceste idei: sfârsitul lumii prin Dumnezeu, dar atunci când ea îsi va fi împlinit rostul prevãzut de Dumnezeu, se cuprind în afirmarea Sfântului Maxim Mãrturisitorul si a Sfântului Simeon Noul Teolog, cã întâi trebuie sã se împlineascã lumea de sus si apoi va veni sfârsitul.
Dupã cel dintâi, lumea de sus se va împlini când toate mãdularele se vor strânge în jurul capului - Hristos, ca sã fie trupul lui Hristos complet. Cel de al doilea dezvoltã ideea aceasta, adãugând cã pentru a se întregi trupul lui Hristos cu toti cei mai înainte rânduiti, trebuie ca acestia sã se nascã pe pãmânt. ”Deci, fiindcã Biserica este trupul lui Hristos si mireasa Lui si lumea de sus si locasul lui Dumnezeu, iar mãdularele
trupului Lui sunt toti sfintii; si fiindcã nu s-au nãscut încã toti, nici n-au bineplãcut, este vãdit cã nici trupul lui Hristos nu e complet si nu s-a umplut încã lumea de sus, adicã poporul Bisericii lui Dumnezeu, ci se aflã încã multi în lume si pânã azi multi care nu cred, dar vor crede în Hristos. Sunt oi multi pãcãtosi si risipitori care se vor pocãi si multi neascultãtori care vor asculta. Si încã multi se vor naste si vor bineplãcea lui Dumnezeu pânã la glasul trâmbitei din urmã. De aceea e de trebuintã sa se nascã toti cei mai-înainte-stiuti de
Dumnezeu si sã se umple lumea Bisericii de deasupra lumii acesteia, a Ierusalimului celor întâi-nãscuti, în cele ceresti. si atunci se va umple plinãtatea trupului lui Hristos de cei ce sunt mai înainte-rânduiti de Dumnezeu ca sã se facã dupã chipul Fiului Sãu, care sunt fiii luminii si ai zilei aceleia. Acestia sunt
toti mai înainte-rânduiti si scrisi si mãsurati si se vor uni si se vor lipi de trupul lui Hristos si atunci va fi întreg si desãvârsit trupul lui Hristos si nu va mai lipsi nici un madular”.
Ideea a exprimat-o mai înainte Sfântul Grigorie de Nyssa care zice: ”Prin cei ce se adaugã continuu la credintã, Hristos Se zideste pe Sine însusi. Si El va înceta sã Se zideascã pe Sine, când va ajunge la mãsura de crestere si desãvârsire a trupului si nu va mai lipsi ceva care sã trebuiascã sã se adauge prin zidire, toti fiind ziditi pe temelia proorocilor si apostolilor... Dacã deci, cap fiind El, Îsi zideste corpul Sãu în continuare prin cei ce se adaugã mereu, închegându-i si articulându-i pe toti în ceea ce i se potriveste fiecãruia dupã mãsura lucrãrii lui, ca sã fie, fie mânã, fie picior, fie ochi, fie ureche, fie altceva din cele ce
completeazã trupul, pe mãsura credintei fiecãruia, iar fãcând aceasta Se zideste pe Sine, precum s-a zis, e clar cã sãlãsluindu-Se în toti, pe toti îi primeste în Sine, pe cei ce se unesc cu Sine prin împãrtãsirea de trupul Sãu si pe toti îi face mãdulare ale trupului Sãu, ca sã fie mãdulare multe, dar un trup”.
Sfârsitul lumii va veni deci când se va completa lumea din punct de vedere spiritual, sau trupul lui Hristos, ca o spiritualitate unitarã si armonicã. Unitatea acelei lumi trebuie sã cuprindã totalitatea formelor de încorporare individualã a spiritualitãtii divino-umane a lui Hristos. Desigur deplinãtatea unirii se va realiza dincolo. Dar dincolo se realizeazã cele nãzuite aici.
Dar de ce este definitã prin numãr aceastã totalitate si nu implicã mai degrabã o infinitate de forme individuale, e greu de înteles. Poate pentru spiritul finit e necesar acest caracter definit al totalitãtii formelor de spiritualitate, ca sã le poatã cuprinde fiecare pe toate. Spiritualitatea divinã exprimatã uman primeste un contur definit, fãrã a înceta sã fie experiatã ca infinitã în adâncimea ei. Poate însã motivul principal pentru care numãrul persoanelor care completeazã Trupul tainic al Domnului e definit, sã fie acela cã un numãr infinit de persoane nu poate fi iubit. Iubirea infinitã cere si o concentrare a ei spre persoane de numãr finit. Nici dumnezeirea nu e un numãr infinit de persoane. Dar ipostasurile ce se iubesc sunt ele însesi infinite. Tot asa experiazã infinitul persoanele umane ce se iubesc în trupul Domnului cu iubirea unitarã din El, sau
din Sfânta Treime, dar nu din infinite centre divine.
Însa conturul definit al spiritualitãtii se referã probabil nu numai la numãrul limitat de persoane în care se experiazã, ci si la modalitãtile de experientã si exprimare a spiritualitãtii lui Hristos de cãtre lumea spiritelor create, fãrã ca sã se excludã trãirea infinitului de cãtre ele si o înaintare în Hristos cel infinit si Unul prin fiecare modalitate. Persoanele se grupeazã pe pãmânt pentru a experia modalitãti mai bogate ale încorporãrii spiritualitãtii divine a Capului noii umanitãti, Hristos, în legãturi variate si mereu schimbate.
Dar în lumea viitoare fiecare persoanã, desi reprezintã o modalitate de încorporare a spiritualitãtii infinite a lui Hristos, va avea si va întelege în legãturã cu ea pe toate celelalte într-un mod infinit mai deplin ca aici, încât fiecare va trãi întreaga spiritualitate a lui Hristos, a trupului tainic al Lui, dar în altã formã. Iar pe de altã parte, întreaga spiritualitate dumnezeiascã si omeneascã concentratã în Hristos, Capul trupului omenirii îndumnezeite, se va afla actualizatã prin mãdularele acestui trup al Sãu. Nimic din comoara aflatã în
Hristos nu va fi nevalorificat în trupul Lui tainic, datoritã nenumãratelor capacitãti naturale, înãltate de har, pe care le reprezintã mãdularele Lui.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune cã Dumnezeu priveste în viziunea Sa omenirea ca un întreg si dacã n-ar fi prevãzut cãderea ei, oamenii s-ar fi nãscut altfel si ar fi apãrut toti în existentã deodatã. Faptul cã în urma pãcatului se nasc succesiv, face ca fiecare sã astepte realizarea sa deplinã pânã la nasterea tuturor. Oarecum nasterea deplinã a fiecãruia e conditionatã de nasterea tuturor la sfârsitul lumii. Chipul dumnezeiesc e comun întregii omeniri. ”La început, când puterea divinã a produs natura existentelor, tinta lor a fost creatã în imediatã corespondentã cu începutul lor... În acelasi moment cu începutul lor apare perfectiunea lor finalã. Natura umanã era în numãr. Ca si celelalte creaturi ea trebuia sã aibã perfectiunea sa chiar în momentul creatiei, imediat”.Datoritã cãderii, specia umanã ”are durerea sã regãseascã prin generatii succesive integritatea ei numericã si ontologicã, adicã libertatea completã sau, mai bine zis, libertatea de jugul pãcatului”.
Îmbinând motivele dezvoltãrii istoriei spre sfârsit cu motivul opririi ei când va vrea Dumnezeu, s-ar putea spune cã lumea se va sfârsi atunci când, pe de o parte, nu vor mai creste în ea oameni care sã o completeze de sus spre a exprima vreuna din trãsãturile spiritualitãtii lui Hristos, pe de alta, când cei ce vor apãrea nu vor mai lua din ea nimic pentru a o dezvolta în cadrul ei. Se va sfârsi atunci când nu va mai fi posibilã în ea o dezvoltare a spiritualitãtii infinite concentrate în Hristos. Epuizarea istoriei în acest rol al ei nu va fi nici
accidentalã, nici silitã de providenta divinã, ci se va datora unei misterioase convergente si întâlniri a acesteia cu orânduirea divinã, care nu exclude nici libertatea umanã, nici lucrarea dumnezeiascã. Refuzul lui Dumnezeu de a mai revela adâncimi noi prin creatie va coincide cu neputinta ei de a mai sesiza si
dezvolta aceste adâncimi. Epuizarea puterii creatoare sau revelatoare de spiritualitate a istoriei va fi un semn cã lumea de sus s-a completat.
Prin îmbinarea acestor douã cauzalitãti în explicarea sfârsitului istoriei, se dã un rãspuns afirmatiei eventuale cã istoria, sfârsind printr-o epuizare a posibilitãtilor ei de a mai sesiza si dezvolta în cadrul ei virtualitãtile sãdite în ea de Dumnezeu si concentrate, actualizate si descoperite în Hristos, e un esec al operei lui Dumnezeu.
Însusi faptul cã omenirea e destinatã învierii, a cãrei bazã a pus-o Hristos, si anume învierii în solidaritate, pe un plan de viatã absolut si etern fericitã, aratã cã Dumnezeu a pregãtit pentru omenire ceva cu mult mai înalt,si istoria creatiei e numai o etapã de existentã omeneascã în care sã contribuie si omenirea la cresterea ei pentru aceastã viatã absolut fericitã.
Apoi, istoria a dezvoltat dacã nu într-un mod uniform, mãcar în mod dublu (ambiguu) virtualitãtile puse în ea de Dumnezeu oi reînnoite si desãvârsite în Hristos. Ea a pus în luminã ultimã, în limitele relative ce tin de ea, tema omului ca fiintã supremã a creatiei vizibile, destinatã sã cunoascã opera lui Dumnezeu si sã se cunoascã pe sine însãsi în valoarea ei superioarã tuturor creaturilor. Dacã nu toti folosesc aceastã dezvoltare maximã a virtualitãtilor umane, ca prin ele sã vadã dincolo de ele si sã se uneascã cu Dumnezeu cel întrupat, pentru o dezvoltare infinitã dincolo de imanenta finitã, aceasta se datoreote libertãtii omului, pe care Dumnezeu nu voieste sã o anuleze.
Extrase din "Teologia Dogmatica Ortodoxa", Vol. III, Pr. Prof. Dumitru Staniloae
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu