De Anul Nou...

Cu Anul Nou timpul se-nnoiește,

Dar omul nu întinerește.

Omul însă se-noiește

In Hristos dacă sporește!

 Un Plus...

A mai trecut un an creștine

și-n viața ta vremelnică

ai mai adăugat un plus...

Dar oare te-ai silit să iei

merinde spre viața veșnică,

alături de Iisus?

Așa privește dar, spre 

Anul ce-o să vină,

și fiecare clipă a lui

să-ți fie poartă nemărginirii,

Prin care dragostea,
să o agonisești în Cer
iar pe pământ îți pare a fi un Plus...

Si nu uita, c-atunci,

când greul te încearcă,

alături Domnul stă

cu brațul Său.

Ridica-te, privind în Fața,

Pe Cel ce cu căldură te așteaptă,

să sari prăpastia de patimi,
și să te-arunci la pieptul Său.

La mulți ani cu sănătate,

Să vă fie viața numai lumină,

Ca în Lumina să dăinuiți,

Pentru credință și mântuire,

La mulți ani să trăiți!

La multi ani sporind in Hristos tuturor celor care mi-au fost aproape, frati si prieteni, impartasindu-mi din dragostea lor, si carora le multumesc din inima. 

Un An Nou spre mantuire tuturor crestinilor in care credinta sa le fie un far, ghidandu-i spre taramul Luminii celei Neapropiate, iar nadejdea o barca ce ii tine deasupra apelor tulburi ale acestor timpuri! Din toate sa nu lipseasca dragostea, spre Slava Domnului nostru Iisus Hristos!


Sanatate, pace si multe bucurii duhovnicesti !

Praznic luminos

Condacul, Troparul si Axionul Nasterii Domnului

CONDACUL NASTERII DOMNULUI

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.

Predica Parintelui Boris Raduleanu pentru ziua de Craciun

Traim marea sarbatoare a Nasterii Domnului Iisus Hristos. Sufletele noastre se indreapta si intampina pe Acela care este Mantuitorul lumii. Nasterea Lui nu este o nastere oarecare. Insusi Dumnezeu este Cel care ia Trup si se naste Om pe pamant.

Sa ne transpunem putin in secolul I, atunci cand a aparut Dumnezeu in lume. Omenirea trecea printr-un moment specific. Era un secol de tranzitie care marca trecerea de la o era la alta. Epoca aceea era, de altfel ca orice epoca in preajma unor schimbari radicale, o epoca de adanci framantari, cand cele vechi se prabusesc iar cele noi inca nu apar, epoci in care foarte multi se prezinta si se cred salvatori. Era un secol de tranzitie, foarte asemanator cu secolul nostru. Ierarhia valorilor era daramata, coruptia si viclenia ajunsesera la culme, domina criminalitatea si decaderea morala. Poporul iudeu, pe care Dumnezeu l-a ales ca prin el sa pregateasca omenirea in vederea Intruparii, a devenit bigot, fariseu, materialist, limitat la forme; pierduse calea.

Civilizatia romana ajunsese la un maxim al dezvoltarii sale. Cultura greaca, prin filosofii ei Pitagora, Socrate, Platon, ajunsese sa dibuie putin un Logos, o Intelepciune, dar fara sa o poata descifra si fara sa o poata concretiza. In general, lumea nu mai stia incotro sa apuce. Cultul pagan imbatranise in absurditatea sa. Nadejdea in venirea lui Mesia crestea, nefiind alta speranta de salvare. Chiar lumea pagana simtea ca sosise o "plinire a vremii".

In aceasta conjunctura, cerul s-a deschis pentru pamant, un inger a fost auzit de pastori spunand

 "Va vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Astazi, in cetatea lui David S-a nascut un Mantuitor care este Hristos Domnul" (Lc. II, 10-11).

In general, trei categorii de oameni participa la nasterea Mantuitorului: pastorii, magii si Irod impreuna cu fariseii si carturarii.

1. Primii carora li se vesteste acest mare eveniment sunt pastorii, oameni infratiti cu natura. Ei sunt cei care vad si-n pom, si-n floare, si-n pamant pe creatorul lor, Dumnezeu. In simplitatea lor, imbinata cu smerenia si curatia inimii, ei au putut auzi cel mai usor descoperirea ingerului, care le vestea bucurie, Bucurie mare. Apoi au vazut si auzit multime de ingeri care, prin cantarea lor, aduceau mesajul cerului adresat pamantului cu ocazia Nasterii Mantuitorului: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu, si pe pamant pace, intre oameni bunavoire". Prin Cel ce S-a nascut in pestera, cerul s-a deschis din nou pe pamant. Oamenii pot avea din nou un grai comun cu ingerii, pot cunoaste si slavi impreuna cu ingerii pe Dumnezeu. In aceasta stare, intru Dumnezeu fiind, ni se vesteste ca va cobora pace pe pamant, iar noi, oamenii, vom cunoaste din nou, intre noi, bunavoire. De-a lungul anilor s-a cautat sa se modernizeze, sa se actualizeze acest mesaj, adoptandu-l dupa bunul plac si imprejurari. Astfel, a fost trunchiat. Renuntand la prima parte "Slava intru cei de Sus lui Dumnezeu", s-a pastrat si afisat, ca motto crestin, numai "Pace pe pamant, intre oameni bunavoire". Dar in numele cui se vesteste Pace si bunavoire? Numai in masura in care dam marire Creatorului Dumnezeu, vom putea infaptui pacea, si pe pamant buna voire, intre oameni si popoare. Sa stie toata lumea, toata omenirea, ca altfel nu se poate. Cine poate sa ne infrateasca pe noi decat Unul singur Dumnezeu? Cum se pot infrati egoistii, lacomii? Cum se poate realiza pacea daca domina ura, minciuna si vrasmasia? Numai in masura in care oamenii vor intelege acest scurt mesaj si se vor schimba, slavind pe Dumnezeu, vor putea ajunge la adevarata pace. Trebuie sa intelegem ca mesajul trimis la Nasterea lui Iisus se adreseaza de fapt tuturor oamenilor, intregii istorii umane si in special noua, crestinilor care Il marturisim pe Hristos, Mantuitor al lumii. Dar Il auzim, Il aude omenirea sau isi astupa urechile si continua sa-si organizeze viata in afara de Hristos? Bine a spus un ganditor aproape de zilele noastre. Iisus Hrisots este Piatra fundamentala a vietii umane si a organizarii ei. Daca luati aceasta Piatra, toata zidirea se prabuseste. Hristos  nu este pentru noi nici teorie, nici reflectii abstracte. Nu. El este insasi viata noastra. Si El este prezent in fiecare. In masura in care deschidem usa inimii, ea devine o iesle in care El se naste, traieste si ne daruieste putere, intelepciunea si iubirea Lui.

2. A doua categorie de oameni carora Dumnezeu le descopera Nasterea Sa, sunt magii. Ei reprezinta stiinta cea adevarata care in special in acest secol de asteptare, cauta pe diferite cai: prin filosofie, prin citirea in stele, prin religiile cele vechi, sa gaseasca sensul vietii, sa ajunga la Esenta, la cunoastera Adevarului. Magii au descifart ca in univers s-a produs un fenomen extraordinar, ca s-a nascut regele lui Israel cel asteptat, care va aduce mantuirea lumii.

Evanghelia nu da mai date mai precise asupra magilor, nici asupra stelei. In orice caz, magii, fiind "de la rasarit", reprezentau stiinta din acea vreme si erau pagani, dupa unele indicii din Persia. Daca steaua care i-a condus a fost sau nu un fenomen astronomic nu putem afirma cu precizie. Dupa unii astronomi, a avut loc intr-adevar un fenomen astronomic deosebit, in acea vreme. Dar dupa altii, dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, magii n-au gasit pe Iisus pe baza unei stele anumite. Steaua din Evanghelie a disparut in timpul sederii lor la Ierusalim, apoi a reaparut. Si din inaltimea cerului era, practic, imposibil sa marcheze locul in care se gasea Iisus. Chiar daca a avut loc si un fenomen deosebit de care s-au sesizat, ceea ce a condus pe magi nu a fost numai ratiunea lor si o stea de pe cer, ci o iluminare interioara prin care au deosebit lucrarea lui Dumnezeu. Ce n-au cunoscut oamenii de religie din trecut si nici chiar invatatorii poporului Israel au descoperit magii. Astfel au plecat spre tara  indepartata, la un drum lung de luni de zile, poate de ani, ca sa gaseasca adevarul, marea taina a vietii, pe Imparatul lui Israel care le-a fost descoperit.

Ajungand la Ierusalim, n-au mai vazut steaua si au intrebat:

"Unde este regele iudeilor cel ce s-a nascut? Caci am vazut la rasarit steaua lui si am venit sa ne inchinam Lui. Auzind regele Irod, s-a tulburat si tot Ierusalimul impreuna cu el. Si adunand pe toti arhiereii si carturarii poporului i-a intrebat: Unde este sa se nasca Hristos? Iar ei au zis: In Betleemul Iudeii, caci asa este scris de proorocul" (Mt. II, 2-5). 

Atunci Irod, chemand pe magi le-a indicat Betleemul si viclenia lui, putem spune satanica le-a cerut ca la inapoiere sa-l vesteasca si pe el unde se afla Pruncul, pentru ca sa mearga sa I se inchine, urmarind in realitate uciderea Lui.

Prin magi, Dumnezeu admonestreaza poporul Israel. Magii au vazut, s-au sesizat de stea, poporul Israel nu s-a sesizat de prooroci. Prin magi, Iisus Hristos deschide poarta credintei pentru neamuri. El se descopera poporului Israel prin pagani, care vin de departe ca sa vesteasca lui Israel pe Mesia -imparatul lor ce s-a nascut. Venirea magilor este totodata o forma de prevestire a viitorului care arata ca neamurile pagane vor intra in Imparatia lui Dumnezeu inaintea celor multi din poporul ales. 

Plecand din Ierusalim, steaua s-a aratat din nou magilor si "mergea inaintea lor, pana ce a venit si s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul" (Mt. II, 9). Inchinandu-se Lui ca unui Imparat si Dumnezeu, I-au adus daruri: aur, tamaie si  smirna.

Aurul era darul de multumire pentru bogatiile si bunatatile pamantesti. Prin aur I-au adus lucrul cel mai de pret pe care omul, inca legat de pamant, I-l poate aduce spre multumire. Magii, intelepti fiind, il depun la picioarele Celui ce a venit sa ridice pamantul din desertaciunea stralucirilor trecatoare. Ca unui Om i-au adus aur si ca pe un Dumnezeu L-au rugat sa ne ajute sa renuntam la el. Tamaia, simbolul jertfei de rugaciune, sprijina si deschide drumul rugaciunilor noastre, pentru a ajunge pana la scaunul Celui Prea Inalt. Ca unui Rascumparator al nostru, magii au adus Pruncului jertfa de rugaciune si ca pe un Dumnezeu L-au rugat sa ramana Mijlocitor inaintea Celui Prea Inalt. Smirna este simbolul imbalsamarii trupului cazut in moarte. Ca unui Om I-au adus smirna spre imbalsamarea Trupului Sau si drept recunostinta ca binevoieste sa primeasca moartea si sa ne ridice si pe noi in Invierea Sa. 

Astfel, langa ieslea lui Iisus s-a intalnit adevarata stiinta umana a magilor, cu smerenia curata a pastorilor. Putem spune ca pastorii si magii reprezinta, in general, mintea inteleapta si inima curata, care de-a lungul istoriei L-au recunoscut pe Iisus Hristos ca Mantuitor al lumii, I s-au inchinat si i-au adus daruri.

3. A treia categorie care participa la Nasterea lui Iisus o formeaza Irod impreuna cu fariseii si carturarii. Irod nu s-a indoit de vestea adusa de magi. Din primul moment a fost convins ca Regele pe care-L cauta este insusi Mesia-Hristos. In loc sa se bucure, s-a tulburat, in loc sa-L caute impreuna cu ei, a pus la cale uciderea Lui. Egoist, iubitor de putere, temandu-se pentru tronul lui, dupa cum prin sange s-a ridicat, tot prin sange a vrut sa si-l mentina; a recurs la viclenie si minciuna spunand ca vrea el insusi sa mearga sa I se inchine. A mintit. Prin sabie a trecut 14.000 de copii. Aceasta i-a fost inchinarea.

Asemenea lui Irod, tot Ierusalimul auzind vestirea magilor s-a tulburat. Nimeni insa nu i-a urmat sa-L caute pe Mesia. Arhiereii si carturarii poporului au participat activ la aceasta framantare. Ei n-au combatut parerea lui Irod, dimpotriva, i-au intarit-o precizandu-i si locul nasterii: Betleemul Iudeii. Reactia lor a fost aceeasi, de tulburare, pentru Cel ce vine sa le strice linistea. Facand un pact tacit cu Irod, i-au descoperit doar Betleemul, lasand pe seama regelui asigurarea linistii lor viitoare. Poate Irod n-ar fi indraznit sa ucida pruncii din Betleem si imprejurimi, de doi ani si mai jos, daca n-ar fi avut aprobarea, chiar tacita, a arhiereilor. Tot asa de-a lungul istoriei, puterea laica n-ar fi comis atatea atrocitati, daca n-ar fi avut uneori consimtamantul tacit sau chiar imboldul unor reprezentanti ai diferitelor religii. De comun acord cu Irod, au vrut sa scape de El, pentru a-si asigura conducerea politica si spirituala a poporului. De aceea uciderea pruncilor ii acuza pe toti, nu numai pentru crima in sine, dar si pentru ca au facut-o sau au acceptat sa fie facuta pentru a omora pe Hristos. 

Asemenea lor, vointa egocentrica si idolatra a omului ca individ sau colectivitate, prea adeseori, nu vrea sa renunte la sine, la apoteozarea sa, la autonomia sa, si "ucide", persecuta sau exclude orice mana intinsa de Sus. Atitudinea avuta la Nasterea lui Iisus se mentine de-a lungul timpului. Cele trei categorii persista pana astazi. Daca mintea si inima L-au intampinat si s-au inchinat lui Hristos, vointa in schimb I se opune. Chiar pana azi, chiar in noi insine. Cu mintea poate intelegem, cu mintea il cautam, Il dorim, dar vointa nu ne lasa de multe ori sa ne frangem mandria, ambitia, sa ne pocaim cu adevarat, pentru ca si inima noastra sa devina iesle in care sa se nasca Hristos.

In special in aceste zile este necesar sa nu ne limitam la obiceiuri, tratate teologic sau colinde, ci sa traim cu toata fiinta noastra Sarbatoarea de astazi in adevarata ei semnificatie. Sa incercam sa facem abstractie de rautatile vietii si sa ne ducem la ieslea Mantuitorului cu pastorii, cu toti cei curati cu inima, dupa cum au fost pescarii Petru, Iacob, Ioan, si ceilalti, cum a fost sutasul Corneliu, cum a fost Hananeanca, cum a fost Maria, din care a scos 7 draci, si mai ales cum a fost talharul de pe cruce, care in ultimul moment s-a pocait si a cerut lui Iisus Imparatia Sa. Cu toti acestia si cu altii asemenea lor, sa ne ducem si sa ne inchinam Lui, ca unui Pastor al pastorilor, ca unui Conducator al conducatorilor, ca unui Intelept al inteleptilor, din orice ramura de activitate a vietii.

Sa ne ducem la ieslea Mantuitorului si cu cei trei Crai de la rasarit si cu cei asemenea lor care cerceteaza fenomenele naturii, fac stiinta, dar cu Dumnezeu si in Dumnezeu, si sunt cu adevarat intelepti. Sa mergem cu ei sa ne inchinam, dupa cum a mers si Pavel Apostolul, cum a mers Clement Alexandrianul, Grigorie de Nissa, Nicolae Cabasila, Pascal, Pasteur, Pavelescu al nostru si multi altii. Sa venim cu toti acestia si sa-I aducem cele trei daruri: jertfa noastra materiala, rugaciunea, si faptele noastre spre viata de veci. Sa depunem aceste daruri in fata Mantuitorului mai ales in zilele noastre care sunt asa cum sunt, cum le cunoastem, ale intregii omeniri. Sa le inchinam Lui, pentru ca este singurul nostru Salvator si Mantuitor. Nu exista altul. Pot sa apara cati or or vrea, dar El este singurul. Noi o credem si o marturisim cu intreaga noastra fiinta, mai ales acum in preajma mileniului trei. Vom face abstractie de Irod si de toti irozii, de oricand si de oriunde, care prin viclenie cauta sa-L omoare in sufletele oamenilor. Sa ne unim inimile, gandurile, nazuintele noastre cu ingerii, care au cantat imnul de lauda, mesajul cel profund al lui Dumnezeu adresat noua, oamenilor. 

Va veni vremea, "cand toti vor auzi glasul Lui" (Io. V, 25-28). Dupa cum Irod voia ca prin uciderea pruncilor sa ucida pe Pruncul ce in iesle s-a nascut Imparat, dar nu L-a ucis, tot asa nici de-a lungul istoriei vointa idolatra a omului nu-L va putea ucide pe Dumnezeu, pentru ca sa I se substituie. Va veni vremea, cand aceasta vointa individuala sau social-politica isi va veni in sine si in unire cu inima si ratiunea vor reface unitatea si se vor inchina, recunoscand in Iisus: Calea, Adevarul si Viata vietii noastre, Dumnezeu si Mantuitorul nostru.

Lui I se cuvine slava, cinstea, si inchinaciunea, acum si pururea si in veci. Amin.

Sursa: Semnificatia marilor sarbatori crestine, Preot Boris Raduleanu

Dragostea - cununa vietii crestine

Un oarecare carturar s-a apropiat de Domnul si l-a intrbat: "cum sa mostenesc viata vesnica?" Carturarul - om care studia legea data de Dumnezeu si "odihnea in ea" (Rom. 2, 17) - ar fi trebuit sa stie si singur asta; tocmai de aceea, Domnul l-a intrebat: "cum scrie despre asta in lege? citeste". Carturarul a citit: "Sa iubesti pe domnul Dumnezeul tau din toata inima si din tot sufletul tau, si din toata vartutea ta, si din tot cugetul tau, si pe aproapele tau ca pe tine insuti (Lc. 10,27). Atunci Domnul i-a zis: Drept ai raspuns; aceasta fa, si vei fi viu, adica a intarit raspunsul lui si a adeverit ca n-are rost  sa intrebe cineva de alta cale spre viata vesnica si spre mantuire: atare cale nu este si nici nu poate fi. Iubeste-L pe Dumnezeu, iubeste-ti aproapele: asta e totul!

Ce catehism scurt! Ce legiuire simpla! Doar doua propozitii: "iubeste-L pe Dumnezeu", "iubeste-ti aproapele", ba chiar una singura, un singur cuvant: "iubeste", fiindca cel care Il iubeste cu adevarat pe Dumnezeu si pe aproapele, si cine isi iubeste cu adevarat aproapele, acela Il iubeste deja pe Dumnezeu. "Si atunci", vor zice unii, "de ce lucrurile sunt atat de complicate si din partea lui Dumnezeu, si din partea oamenilor? De ce toate aceste tipice, sfintiri, taine, acest sistem deloc restrans de invataturi? De ce aste usi inguste si aceasta cale stramta? La ce bun nevointele cu care se nevoiesc oamenii sa intre pe usile cele stramte, si la ce bun aceste posturi, privegheri, rugaciuni, si asa mai departe - panoplia pe care trebuie s-o ia cei ce merg la viata?" Ca sa ne inalte la dragoste. Dragostea este lumina si roada in viata noastra duhovniceasca. Multa osteneala, multe nevointe trebuie sa ai ca sa aduci aceasta roada. La pom, inaintea roadei este floarea, inaintea florii - frunza si ramurile, inaintea ramurilor - trunchiul, inaintea trunchiului - radacina, inaintea radacinii - samanta. Si in viata duhovniceasca este la fel: la inceput cade samanta cuvantului de mantuire in pamantul inimii noastre, din aceasta samanta iese mladita cu frunze si ramuri, apoi se formeaza pomul, pomul da roada, iar roada aceasta este dragostea. Ea este scoasa din intreaga alcatuire a lucrurilor si ostenelilor mantuitoare, si ca atare insufleteste si plineste toate prin sine. 

In adevarata sa forma, dragostea este raiul duhovnicesc. Ea este asezare sufleteasca plina de caldura, pasnica, binevoitoare, vie, pururea miscatoare si facatoare de bucurie - nu asemenea unui oaspete care viziteaza pentru o vreme sufletul nostru, ci statornica, tare, adanc inradacinata, nedespartita de noi prin insasi firea ei, la fel ca respiratia sau bataile inimii. Cel in care s-a salasluit acest simtamant, aceasta putere, este fericit cu fericire adanca, netulburata. Chiar daca este totdeauna in osteneala, nu vede si nu simte nici osteneala, nici necazurile, nici piedicile, fiindca insesi greutatile care apar in dragoste n-o micsoreaza, ci o inalta, dupa cum vantul nu stinge, ci intareste si si intinde tot mai mult flacara. 

Da, dragostea este rai, insa rai pierdut. Intri in tine insuti si nu il afli acolo, vezi ca in tarina inimii nu creste acest pom al vietii. De ce? Fiindca inima s-a intelenit cu pomii cei rai ai patimilor, ce inabusa dragostea. Unde se afla patima, acolo nu e loc pentru dragoste. Dragostea se milostiveste: cum va sta ea in inima, daca acolo domnesc nepasarea cea impietrita fata de suferintele celorlalti? Dragostea nu pizmuieste: cum va sta ea in inima, daca acolo traieste pizma? Dragostea nu se inalta si nu se mandreste: cum va sta ea in inima, daca acolo stapanesc trufia si slava desarta? Dragostea "nu cauta ale sale" (1, Cor. 13, 5): cum va sta ea in inima, daca acolo punctul de plecare a faptelor, a cuvintelor si gandurilor omului este iubirea de sine? Dragostea nu face necuviinta: cum va sta ea in inima, daca aceasta este plina de patimi necuviincioase? Dragostea nu se bucura de nedreptate: cum va sta ea in inima inclinata spre vorbirea de rau, spre judecarea aproapelui si clevetire? Mai intai dezradacinati acesti pomi rai ai patimilor, si in locul lor va creste un singur pom cu multe ramuri, ce da si floare, si roada duhovniceasca. Insa indata ce veti incepe sa dezradacinati patimile, veti pasi negresit pe calea cea stramta si necajita, va veti intalni cu necesitatea de a lua armele nevointelor si ale lipsurilor, veti fi nevoiti sa treceti prin toate legiuirile sfintitoare, indreptatoare si calauzitoare ale Bisericii lui Dumnezeu, adica inainte de a intra in unirea dragostei sunteti datori sa purtati multe osteneli si sa va indreptati puterile spre multe indeletniciri duhovnicesti, ca si cum ati trece printr-o padure spre a iesi in poiana cea vesela, presarata cu multe flori, a dragostei.

Este limpede: calea spre acest scop nu este scurta si nici usoara. Ca atare, auzind flecareala noilor "filantropi", nu va lasati cu usuratate prada strigatului amagitor: "Jos cu toate celelalte! Ajunge dragostea!" Asteptati cu "jos cu toate celelalte". Mai inainte, treceti cu rabdare prin toate regulile vietii evlavioase, pe care vi le pune inainte Sfanta Biserica - prin toate, de la cele mici pana la cele mari, caci doar prin asta veti ajunge la dragostea cea adevarata. Iar cand va veni dragostea cea adevarata, ea insasi va va invata ce sa faceti cu toate cele pe care le socoate de prisos "filantropia" imatura si lipsita de experienta duhovniceasca. Daca cuvantul nostru catre noi insine ar fi atat de puternic ca am putea sa spunem: "De acum il voi iubi pe Dumnezeu si imi voi iubi aproapele" si dragostea s-ar inscauna pe loc in inima noastra, bine ar fi - insa in realitate, de cele mai multe ori, se intampla cu totul altfel. Gandul si limba zic: "Voi iubi", insa inima merge impotriva acestor vorbe si cugetari, si cand vine prilejul de a face faptele dragostei se leapada de ele, chiar si in clipele cand este atrasa de ideile "filantropice". De ce? Fiindca inima este impietrita prin egoism, trufie, senzualitate, lacomie, pe care nu le poti alunga doar cu fraze la moda. Tocmai de aceea Apostolul, cand scrie despre dragoste, spune: "Urmeaza dragostea" (1 Cor. 14, 1; 1 Tim. 6, 11), adica nazuiti cu tarie catre dragoste, si imbracati-va intru dragoste (Colos. 3, 14), adica osteniti-va cu incordare ca sa o dobanditi si rugati-va ca Dumnezeu sa va daruiasca duhul dragostei (2 Tim. 1, 7), fiindca dragostea de la Dumnezeu este (1 In. 4, 7), varsata in inimile noastre prin Duhul Sfant (Rom. 5, 5), iar darul duhului trebuie meritat si atras: numai prin vorbe nu ajungi la asta.

Sursa: Sfantul Teofan Zavoratul, Raspunsuri la intrebari ale intelectualilor
Razboi intru Cuvant: Sfantul Teofan Zavoratul - Ce este dragostea adevarata si cum se ajunge la ea

ALTE LEGATURI:

* Razboi intru Cuvant: Duminica samarineanului milostiv.Parintele Rafail Noica despre dogma neclntita-Dumnezeu este dragoste
* Razboi intru Cuvant: Cum traim pietist sau ideologic in afara ortodoxiei in numele unitatii de jos si a iubirii celei vechi

Portrete din temnitele comuniste : Preotul Boris Raduleanu

Preotul Boris (Babcenco) Raduleanu s-a nascut la 22 iulie 1905, in satul Izbesti, jud. Orhei din Basarabia, fiind al 11-lea copil al preotului Grigore Babcenco si al sotiei sale Ana, nascuta Catarau, moldoveni de inalta tinuta morala. A facut scoala primara la manastirea Curchi, jud. Orhei, educat astfel inca din frageda varsta in spirit manastiresc. A continuat apoi cu Seminarul inferior, apoi cu cel superior la Chisinau. La varsta de 18 ani a editat deja o revista a clasei, denumita "Firul alb" (al vietii). A absolvit Seminarul in anul 1926 si s-a inscris la Facultatea de Teologie si cea de Litere si Filosofie de la Cernauti, pe care le-a absolvit in anul 1931. In anul IV, a fost ales presedintele Societatii Academice a studentilor teologi si, in aceasta calitate, a luptat pentru posibilitatea studentilor de a-si marturisi preocuparile si framantarile lor, intr-un dialog si o colaborare deschisa intre profesori si studenti.

In anul 1931 s-a casatorit, iar la 7 februarie 1932 a fost hirotonit preot la Mitropolia din Chisinau, pentru parohia Raduleni, jud. Soroca. In aceasta prima parohie si-a incercat puterea lui de preot, reusind sa transforme sautul intr-o comunitate vie de credinciosi. De la acest sat, mai tarziu, si-a schimbat si numele.

In 1936 este numit la Catedrala veche Sf. Nicolae din Balti. Vladica Tit Simedrea il pretuia mult pentru calitatile intelectuale si ravna duhovniceasca si i-a inlesnit o bursa de studii in Franta si Anglia in anii 1937-1938. Astfel timp de un an de zile va studia la Paris la Institutul Saint Serge cu unii din teologi  ai diasporei ruse, stabiliti in acea vreme in Occident.
Reintors la Balti, isi reia activitatea de slujitor, dar incepe sa activeze si pe taram publicistic ca redactor sau colaborator la mai multe reviste: "Credinta noastra", "Foaie duminicala", "Insemnari crestine". Concomitent desfasoara si activitatea didactica, fiind profesor la Seminariul teologic si la liceele din localitate. Dupa ocuparea Basarabiei, din 1940, se refugiaza, fiind numit la biserica Hagi Enus, din Craiova, unde ramane doar un an, reintorcandu-se la Balti, odata cu trupele romane. Aici, reface biserica Sfantul Nicolae, distrusa de bombardament, clopotnita si casele parohiale. In aceasta perioada este presedintele clerului din eparhia Hotinului. Desi nu era preot militar nu este scutit de front, ci este trimis ca preot in linia intai pe Nipru, cu divizia a IV-a Munte, batalionul 14. Dupa invadarea Basarabiei, din 1944, se refugiaza a doua oara, de data aceasta la Lugoj, unde a slujit ca preot la Catedrala Ortodoxa, fiind totodata profesor de religie la liceele din localitate. 

In 1948 s-a mutat la Bucuresti la parohia Chitila. Se retrasese doar cativa kilometri din fata hoardelor invadatoare. Atunci cand comunistii au aflat ca modestul preot din Chitila este cel care cu ani in urma prezenta adevarata fata a regimului pe care s-au straduit sa-l impuna si in Romania, au hotarat sa-l distruga, atat pe preot cat si familia sa.

Preotul Boris Raduleanu si-a "pregatit" inchisoarea pe doua cai: catehizarea copiilor, pe care o facea regulat, desi era interzisa si atitudinea darza si lipsita de fariseism la sedintele preotesti, unde vorbea liber, dupa cum ii dicta constiinta si dupa invatatura Mantuitorului. A fost arestat in 14 martie 1960, dupa o ancheta dura de un an si jumatate in cursul careia a fost avertizat ca nu va mai iesi viu din inchisoare. A fost condamnat la 10 ani de temnita pentru catehizare si la inca 15 ani pentru articolele scrise impotriva comunismului intre anii 1932-1944. Dupa o trecere scurta prin Jilava a ajuns la Aiud, unde incepea asa-zisa reeducare, pe care a respins-o cu hotarare. In consecinta a avut parte in repetate randuri de Zarca inchisorii si de izolari, dupa care, slabind cu trupul dar nu si cu credinta, a cazut in nesimtire. Dus in fata colonelului Craciun, a primit o avalansa de invinuiri la adresa sa si a Bisericii. Parintele a raspuns ca nu se simte vinovat de nimic, a intins bratele si a adaugat: "domnule comandant, intrucat aveti revolverul pe masa, puteti trage, nu am nimic impotriva!". Vazand ca este nereeducabil, Craciun - in mod surprinzator- a dat ordin sa fie dus la infirmerie. Urma eliberarea. Gratierea era in curs de executare.

Cum in ochii unui regim criminal, pentru ceea ce facuse preotul Raduleanu nu era suficienta pedepsirea faptasului, regimul de teroare a inventat capete de acuzare chiar impotriva copiilor preotului (asa cum s-a intamplat cu alti preoti si cu alti cetateni onesti ai acestei tari). Astfel, fiica parintelui Boris, tanar medic absolvent al Facultatii de medicina din Cluj, va fi arestata in acelasi an, apoi fiul parintelui, tanarul Mihai, student in Politehnica. Vor fi eliberati cu ocazia amnestiei generale din 1964. Anii de detentie ii vor marca pentru toata viata.

Dupa iesirea din inchisoare parintele Boris  va fi reintegrat in Preotie si indepartat din Bucuresti in satul Rosiori, judetul Ialomita, cu oameni cu suflete curate, in mijlocul carora isi continua activitatea pana in anul 1975, cand a fost pensionat. Si in aceasta perioada si-a pastrat neclintit acea fermitate in slujirea lui Dumnezeu, intr-un timp in care domina justificarea atitudinii "caldicele" si a "compromisurilor salvatoare".
A slujit si a predicat la diferite biserici si manastiri, dar ultima si cea mai constanta a fost biserica Sapientei din Bucuresti, de unde a plecat pe ultimul drum la 19 decembrie 1990.

Marturii despre Parintele Boris Raduleanu

Dr. Galina Raduleanu, fiinca parintelui Boris:

"Tata era preotul care ar fi ales intrarea Bisericii in catacombe, pentru ca atitudinea definitorie a lui era lupta. O lupta dusa pentru adevarul in Hristos, pentru dreptatea Lui si binele acestui neam. O lupta dusa pana la sfarsit, chiar cu pretul sacrificarii atat a propriei libertati, cat si a copiilor sai, dupa cuvantul Mantuitorului Hristos: "cine iubeste pe fiu sau pe fica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine"."

Preotul Dimitrie Balaur:

Era un preot sarguincios, un om prietenos si cald, caruia ii facea placere sa discute cu credinciosii, pe care ii atragea prin bogatia predicilor sale si cunostintelor sale si pe care totodata ii asculta cu interes. Pe de alta parte insa, urmand totdeauna adevarul si dreptatea, a intrat deseori, de-a lungul vietii in conflict cu oportunismul si impostura. Facea parte din acei putini oameni care nu admit compromisul si care nu accepta proverbul "sa te faci frate cu dracul, pana treci puntea". In perioada comunismului, pastrarea acestei atitudini si refuzul de a pactiza cu puterea atee, au dus la arestarea sa in 1960 si condamnarea la 15 ani de munca silnica. A executat-o la Aiud, pana la gratierea detinutilor politici din 1964.

***

A daruit din ceea ce i-a fost dat ("In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. X, 8). ) A dat credinciosilor, celor mai apropiati, cat si copiilor sai, care l-au urmat; mai ales fiica sa, medic psihiatru, care a impartasit si suferintele alegerii unui drum aspru.

Pe tot parcursul vietii a fost preocupat de problema majora a existentei umane: sensul si scopul vietii. Desi cu ocazia perchezitiilor i-au fost confiscate toate lucrarile (Filosofia crestina a istoriei, Sensul si scopul vietii, Comentarii asupra Evangheliilor si altele) reintors, si-a reluat studiile teologice. Pana in ultimul an al vietii, a fost in mijlocul credinciosilor pe care i-a iubit si i-a calauzit in viata lor spirituala.

 ***

Din crezul parintelui Boris Raduleanu, asa cum apare intr-o predica rostinta la duminica dupa Nasterea Domnului vom reliefa cate ceva in fragmentele care urmeaza:

"Fiecare om care poarta numele lui Hristos trebuie sa fie un teolog. Si teolog nu inseamna numai a avea o licenta. Examenele nu reprezinta totdeauna o garantie suficienta a cunoasterii lui Dumnezeu. Cuvantul grecesc "teolog" inseamna "cuvantator de Dumnezeu". A venit ceasul cand crestinii trebuie sa fie teologi, daca nu chiar "teofori", adica purtatori de Dumnezeu. Nu numai cel care poarta Preotia sacerdotala, ci toti crestinii, pecetluiti de la botez cu o preotie universala, trebuie sa fie in stare a cuvanta despre Dumnezeu... Fiecare trebuie sa arda, fiecare suflet sa fie o lumina... Pentru asta a venit Iisus Hristos in lume, si noi trebuie sa conlucram cu El la mantuirea lumii".

"Pasim intr-o alta etapa: de a fi crestin, nu de a te numi crestin. In fata mileniului trei... fiecare om, fiecare neam este pus in situatia de a se autodefini: sunt crestin doar cu numele, imi reneg credinta in Hristos-Dumnezeu, sau sunt si traiesc in Hristos? Sunt Preot numai cu numele ori sunt si traiesc Preotia si crestinismul? Aceasta este problema fundamentala a zileleor noastre."

Nicolae Goga - arhitect

L-am cunoscut pe Parintele Boris la clubul de reeducare (cu manusi) din penitenciarul Aiud, in vara anului 1963. Intalnirea noastra a fost un prilej de bucurie rara, in conditia noastra de detentie. Imi cunostea familia si imi dadea - cu cativa ani intarziere - ultimile vesti de acasa. Dar toate acestea cu o dragoste si bunatate al caror fior nu poate fi uitat. Delicatetea si harul cu care il daruise Dumnezeu erau o binecuvantare in starea de confuzie pe care o traiau majoritatea celor prezenti la "club".Circa 4-500 de batrani, se uitau cu ingrijorare la prezenta noastra, a circa 200 de detinuti intelectuali mai tineri, in frunte cu Petre Tutea. Le era frica sa nu determinam, prin rezistenta noastra o intarziere a eliberarii lor. Vorbirea lui, ca si a prietenului sau, distinsul profesor Mironescu, era impregnata de credinta si speranta, creatoare de atmosfera optimista.
Ne-am reintalnit dupa 1964 in Bucuresti, ramanand duhovnicul meu[...].

Mariana Stoicof -redactor la Radiodifuziune

Ganduri... sentimente... pretuire, ramase in sufletele noastre, ale fericicilor credinciosi, pe care Dumnezeu ne-a invrednicit sa-l cunoastem si sa-l auzim pe Parintele Boris.
Avea un mod absolut unic si foarte personal de a transmite mesajul pericopei evanghelice prin predica sa, care invaluia, cucerea, ne inalta, ne unea cu Divinul. Ne trezeam cu totii cu lacrimi in ochi si am fi vrut sa nu se mai termine cuvantul lui. Ii aud si acum timbrul vocii, ii vad privirea vie, plina de bucuria marturisirii si de iubirea pentru Domnul Iisus Hristos. Ii simt caldura cu care ne invaluia, ca sa ne urce spre inaltime. Vorbea din inima, intotdeauna liber, tinand seama de nivelul credinciosilor carora li se adresa. Taria afirmatiilor lui ne convingea si emotiona, incat am fi stat ore intregi ascultandu-l. Fiinta Parintelui Boris iradia iubirea nemarginita pentru Dumnezeu si om. Aceasta ne apropia unul de altul si ne inalta spre Dumnezeu.

Octavian Radulescu -farmacist

"Minunat a facut Domnul pe cel cuvios al Sau" (Ps. IV, 3)
Ma inchin si ma inclin inaintea mormantului Parintelui Boris Raduleanu, dar gandul imi fuge inapoi si il revad aievea inaintea mea. Om firav in aparenta, dar puternic sufleteste, frumos, cu ochii de o stralucire minunata, cu o aristocratica distinctie si cu o cumpanire a cuvintelor totdeauna anume alese. Ce bunatate si simplitate desavarsita in tonul balnd al glasului, ce bucurie in a face bucurie, ce dragoste de Dumnezeu si oameni iradia din fiinta lui, ce insusiri rare stranse din mila lui Dumnezeu in acest suflet mare!
Traitor al Cuvantului, s-a inrolat de timpuriu in generatia de preoti intelectuali care, alaturi de multi altii au format rezistenta romaneasca. Om de mare curaj si noblete sufleteasca, cuget intlept, a stiut sa sufere cu demnitate si cu incredere nemarginita in Dumnezeu anii grei ai inchisorilor comuniste si alte incercari ale vietii, ajutand cu cuvantul si cu fapta pe fratii sai intru Hristos.
Cuvantul sau, purtator al Cuvantului lui Dumnezeu era rostit tare si raspicat, fara frica, intr-o vreme cand oamenii erau stapaniti de frica. Ne vorbea la slujbe si in predici, ca si in soapta la Sfanta Spovedanie, intarind sufletele nostre obidite si destramate de nesfarsitele suferinte si ispite, traite cu voie sau fara voie. Predicile sale, de o inalta tinuta teologica si intelectuala, ar fi trebuit sa rasune prin difuzoare peste capetele a mii de oameni, sa raspandeasca invatatura crestina pana in cele mai ascunse locuri, la tot mai multi oameni insetati de Cuvantul lui Dumnezeu.

Surse: "Semnificatia duminicilor din Postul Mare", Preot Borins Raduleanu, Ed. Bonifaciu, Buc. 1996

"Semnificatia marilor sarbatori crestine", Preot Borins Raduleanu, Ed. Bonifaciu, Buc. 2000

"Fericiti cei prigoniti - martiri ai temnitelor romanesti", Ed. Bonifaciu, Buc. 2008

Legaturi:

Predica la Bunavestire 
Predica in Duminica dinainte de Craciun, a Sfintilor Stramosilor
Duminica dinainte de Craciun. Duminica Sfintilor Parinti (Mt. I, 1-25)
Predica Parintelui Boris Raduleanu pentru ziua de Craciun

Carti aparute sub semnatura parintelui

Sfanta Liturghie si Apocalipsa talcuite prin cuvintele de pe cruce

Semnificatia marilor sarbatori cresinne. Vol. 1

Duminica dinainte de Craciun. Duminica Sfintilor Parinti (Mt. I, 1-25)

Am ajuns in preajma Nasterii Domnului, marea sarbatoare a venirii lui Dumnezeu pe pamant, pentru a ne vorbi in grai omenesc, pentru a ne povatai si indruma, a ne descoperi Adevarul si a ne mantui.

Fiecare tara, fiecare neam are traditia lui de a-L lauda in aceste zile, intr-un fel sau altul, de a-L colinda, de a-L dezmierda, de a-L infrumuseta, infasa, pe Cel mititel, in scutec de bumbacel. Este expresia noastra umana, bine gandita si calda.

 Azi, in Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai Domnului nostru Iisus Hristos voi sublinia -legat de Evanghelia ce s-a citit - doua idei si anume:

1. Pronia divina in genealogia Domnului Iisus Hristos si

2. Proorociile legate de venirea lui

1. Pronia divina in genealogia Domnului Iisus Hristos

 In duminica dinainte de Craciun, Sfanta Evanghelie ne infatiseaza genealogia Domnului Iisus Hristos pe linie umana. Doi Evanghelisti ne infatiseaza genealogia aceasta: Evanghelistii Matei si Luca. Sfantul Apostol Matei incepe de la Avraam si coboara in timp, enumera din tata in fiu, aratand ca de la Avraam pana la David au fost 14 generatii, de la David pana la plecarea in captivitatea babiloniana au fost 14 generatii, iar de acolo pana la Hristos, tot 14 generatii. Sfantul Evanghelist Luca, dimpotriva, urca de la Fecioara Maria in sus si trece peste Avraam pana la Noe si chiar pana la Adam, Fiul lui Dumnezeu. Aceste doua prezentari sunt adanc graitoare, enumera aceleasi persoane pentru ca noi sa intelegem si mai adanc ca Cel care a venit in mijlocul nostru este si Dumnezeu si Om. El este Dumnezeu din vesnicie si este Om intrat in istorie. 

In urma caderii, omenirea a devenit rea, ticaloasa, desfranata. Dumnezeu l-a ales atunci pe Noe, prin credinta si ascultarea caruia a salvat, a nascut din nou neamul omenesc. Respectand libertatea omului, Dumnezeu nu putea sa intervina direct ca sa-l readuca la cale acea buna. Dar, Pronia divina, grija Tatalui pentru faptura Sa, n-a incetat niciun moment sa o sprijine. In chip tainic, cum numai El stie, fara a zdruncina ratiunea si libertatea omului, a pregatit cu rabdare, a asteptat cu iubire ca omul singur, prin intelepciunea lui si in libertatea lui sa biruiasca pacatul si sa ajunga la starea de a zice "Doamne vino in lumea Ta, pe care ai creat-o". De aceea ni se infatiseaza azi genealogia lui Iisus, ca sa vedem cum a pregatit Dumnezeu omenirea pentru venirea Lui.

De ce l-a ales pe Avraam? Pentru ca a gasit la el credinta si ascultare. Avraam a crezut cu putere ca exista Dumnezeu, ca exista un Creator, ca lumea n-a aparut la intamplare si nici prin evolutie, ci a fost creata de Dumnezeu. A doua calitate a lui Avraam a fost ascultarea. Muta-te de aici, din aceasta tara, dincolo, i-a spus Dumnezeu lui Avraam, si Avraam s-a mutat. Apoi, desi Dumnezeu i-a fagaduit ca semintia lui va fi ca nisipul marii, cand i-a cerut sa-si sacrifice singurul lui fiu, Avraam a ascultat. Dumnezeu a vrut sa-i incerce credinta si sa ne arate noua ascultarea lui. De aceea de la Avraam incepe acea pregatire pentru nasterea omeneasca a lui Dumnezeu, care a trecut prin Isaac, Iacob, Iesei, David, Solomon, un numar de 40 de generatii pana a ajuns la Fecioara Maria, care a intruchipat in sine biruinta impotriva pacatului, credinta si ascultarea deplina. 

Desi poporul ales s-a instrainat de Dumnezeu, s-a inrait, Dumnezeu a cladit prin oameni alesi, ca pe niste trepte neamul curat prin care sa-si pregateasca calea. Si noi, de multe ori spunem "din ce parinti, din ce neam se trage?" Daca din neam rau, intelegem ca este rau. Exista o mostenire care influenteaza starea fiecaruia dintre noi. De aceea, timp de 40 de generatii, Pronia divina a pregatit neamul Lui, pentru prima "plinire a vremii".

Numarul de 40 are o anumita semnificatie, reprezinta in general o perioada pregatitoare, de curatie. Astfel 40 de ani i-au trebuit lui Moise ca sa vada rugul ce ardea si nu se mistuia. 40 de ani a petrecut el in muntele Sinai ca sa poata vedea "spatele" lui Dumnezeu; 40 de zile i-au trebuit lui Ilie la muntele Horeb ca sa vada pe Dumnezeu "ca intr-o adiere de vant"; 40 de ani a trebuit sa rataceasca poporul Israel prin pustie, pentru ca s-a indoit de Dumnezeu, si s-a infricosat de ceea ce au vazut iscoadele lui timp de 40 de zile cat a cutreierat Pamantul Fagaduintei. Pentru fiecare zi, a trebuit sa rataceasca un an in pustie. Multe alte realitati si evenimente arata semnificatia deosebita pe care o are acest numar, care indica si cele 40 de generatii de pregatire pana la venirea Maicii Domnului din care s-a nascut Iisus Hristos.

Si a venit Hristos, si a adus din cer cu sine si prin sine Adevarul dumnezeiesc, Intelepciunea  dumnezeiasca, Dreptatea dumnezeiasca si Iubirea dumnezeiasca. Ni le-a daruit noua si ne-a spus: cu acestea cresteti. Acesta este nucleul pe care - ca un graunte de mustar, ca un aluat curat dumnezeiesc - ni l-a daruit prin Biserica, ca sa fermenteze intreaga omenire. Nu biserica locas, ci comunitatea noastra, a crestinilor care trebuie sa creasca in Hristos prin Duhul Sfant, prin Adevarul adus de Dumnezeu, prin Intelepciunea adusa de Dumnezeu, prin Dreptatea Lui si prin Iubirea Lui. Prin patimile Sale, Iisus a pecetluit acest aluat nou sau ferment, care sa fermenteze omenirea. Legati adevarul vostru de Adevarul dumnezeiesc, legati intelepciunea voastra de Intelepciunea dumnezeiasca, aplicati in viata Dreptatea Lui, inlocuiti iubirea voastra, subiectiva, cu Iubirea Lui.

Urmeaza a doua plinire a vremii. Noi marturisim "si iarasi va veni...". El va veni de asta data nu ca sa daruiasca Adevar, Dreptate; pe acestea le-a daruit. De asta data El va veni sa judece. Noi ne aflam in acesta etapa a doua a "plinirii vremii", nu stim cand va fi, dar Pronia lui Dumnezeu continua sa lucreze si cel ce are urechi aude, si ochi de vazut, vede. Dumnezeu pregateste prin oameni, prin cultura, prin literatura, ca si prin cataclisme si incercari, aceasta a doua venire. Nu la intamplare a venit imparatul Consatantin si a eliberat pe crestini de prigoane iudainca si pagana pornita impotriva lor. Tot asa a trimis oameni de arta, de litere, sfinti care sa pregateasca calea Lui. Impartasindu-ne din ei trebuie sa ne pregatim, caci vom da socoteala cum am folosit darurile noastre, ale mintii si ale libertatii, pentru a lucra in numele Adevarului, Intelepciunii si Iubirii Lui.

2. Proorociile legate de venirea lui

Venirea lui Iisus Hristos a fost pregatita de Pronia divina prin oameni, prin preinchipuiri si vestita prin prooroci. Intrucat Intruparea urma sa se faca numai cu incuviintarea omului, Dumnezeu a dat toate elementele necesare ca omul sa-L astepte si sa recunoasca in Hristos pe Dumnezeu.

Inca in Paradis Dumnezeu a anuntat ca va veni Eliberatorul (Fac. III, 15). Aceasta fagaduinta s-a pastrat in traditia si credinta multor popoare din era veche, sub diferite forme. Dumnezeu a intervenit insa si direct printr-o revelatie supranaturala, formand poporul Israel. Acestui popor i-a descoperit amanunte cu privire la Persoana Mantuitorului. Nasterea Lui a fost prezisa mult timp inainte prin patriarhi, prooroci, clarvazatori, preinchipuiri divine de cult, jertfe, etc. Timp de 400 de ani iudeii au fost raspanditi prin toate tarile lumii si au dus cu ei proorociiile care le detineau. In Alexandria, Biblia ebraica a fost chiar tradusa in limba greaca - Septuaginta - in secolul III inainte de Hristos. Astfel lumea antica a putut cunoaste Legea Veche si Semnul dat de Dumnezeu oamenilor. Chiar istoricul roman Suetonius vorbeste despre asteptara lui Mesia, care va veni din rasarit, din Iudeia, asteptat si de lumea pagana.

Cunoscand necredinta omului, Dumnezeu a prevesti cu precizie: semintia si  familia din care se va naste Mesia, timpul cand va veni, orasul unde se va naste, felul in care va veni si lucrarea pe care o va savarsi. De aceea, proorociile sunt argumentul cel mai puternic despre originea divina a lui Hristos.

Dumnezeu a aratat prin trei generatii: a lui Avraam, a lui Isaac si a lui Iacob, ca intru semintia lor se vor binecuvanta "toate neamurile pamantului" (Fac. XII, 3; XXVI, 4; XXVIII, 14). Din cei 12 fii ai lui Iacob, care au devenit patriarhii celor 12 semintii, s-a aratat ca din semintia lui Iuda va veni Mesia, de care "vor asculta toate popoarele" (Fac. XLIX, 10) Dupa prevederile Legii, semintiile nu se puteau incrucisa intre ele tocmai pentru ca numai din semintia lui Iuda s-a vestit venirea lui Mesia. Mai tarziu, Dumnezeu a aratat lui David ca din samanta lui, din familia lui, va veni Cel asteptat. "Eu voi intari scaunul imparatiei Lui in veci; Eu Ii voi fi Tata si El imi va fi Fiu" (2 Reg. VII, 12-14).

Timpul venirii lui Mesia a fost precizat prin proorocul Daniil, caruia i s-a spus: "Sa stii si sa intelegi ca de la iesirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului pana la Cel Uns, Cel vestit, sunt 7 saptamani si 62 de saptamani" (Dan. IX, 25-26), deci in total 69 de saptamani. Intrucat profetiile lui Daniil intrebuinteaza in alte locuri "saptamani de ani", s-a aplicat si aici acest calcul. In acest caz - 69 x 7 = 483 - rezulta 483 de ani. Porunca hotaratoare pentru rezidirea Templului din Ierusalim a fost data de Darius, regele persilor, in al doilea an al domniei sale.(1 Ezra IV, 24).

Sfantul Chiril al Ierusalimului, secolul V, dovedeste exactitatea profetiei lui Daniil cu ajutorul olimpiadei grecesti.

Acestea se tineau odata la 4 ani. Anul al doilea de domnie a lui Darius corespunde cu primul an al olimpiadei a 65-a a grecilor. Regele Irod, in timpul caruia s-a nascut Hristos, a domnit in al patrulea an al olimpiadei 186. Intre cele doua olimpiade au avut deci loc 185-65=121 olimpiade. Fiecare olimpiada reprezentand un interval de 4 ani, rezulta 484 ani (121 x 4 = 484). Scazand un an din olimpiada 65, intrucat porunca de zidire a Templului s-a dat in anul al doilea al domniei lui Darius (Agheu, I, 15) rezulta 483 ani, ceea ce corespunde profetiei lui Daniil privitor la nastera lui Hristos.

Locul unde urma sa se nasca Mesia a fost precizat prin profetia lui Miheia (V, 1) care numeste Betleemul locul din care va iesi stapanitorul lui Israel, a carui "obarsie este dintru inceput, din zilele vesniciei". Cand Irod a adunat pe toti arhiereii si carturarii si i-a intrebat unde este sa se nasca Hristos i-au raspuns fara ezitare: in Betleemul Iudeii (Mt. II, 2-6).

Felul nasterii si cine este Mesia a fost aratat prin Isaia: "Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu si vor chema numele Lui Emanuel care se talcuieste cu noi este Dumnezeu" (Is. VII, 14; Mt. I, 23). Mesia era, deci, prevestit ca este Dumnezeu. I se atribuie origine supranaturala, insusiri divine: din zilele vesniciei, Dumnezeu tare, Domn al pacii, Parinte al veacului ce va sa vie, stapanirea absoluta si vesnica (Is. IX, 5; Dan. VII, 13-14; Mih. IV, 7; Dan. II, 44).
Despre felul lucrarii se spunea ca va uimi pe intelepti si carturari, ca va lua asupra Sa durerile noastre, va fi jertfa pentru pacatele noastre, prin ranile Lui toti ne vom vindeca, va arata calea desavarsirii, va fi povatuitor paganilor si multe altele.

In general, prin proorociile si preinchipuirile din Vechiul Testament Iisus se deosebeste de toti inaintemergatorii de religii, de toti inteleptii si conducatorii din istorie. Venirea nici unuia nu a fost prevestita si nici nu puteafi. Toti au fost si sunt oameni. Numai venirea lui Iisus Hristos a fost pregatita, anuntata, asteptata. Numai Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu, insussi Dumnezeu. Pronia divina a condus imprejurarile in asa fel incat prin ele sa se implineasca proorociile. Cezar August porunceste primul recensamant. Fiecare sa se inscrie pe familii si semintii. Astfel Iosif cu Maria ajung la Betleem, cetatea lui Iuda. Prin aceasta, recensamantul marcheaza anul nasterii lui Iisus Hristos, Iosif si Maria isi dovedesc obarstea din David, iar in Betleemul proorocit, se naste Hristos Dumnezeu.

Cateva zile ne despart pana la nasterea lui Hristos, Domnul. In intampinarea Lui, Biserica ne indeamna:

Hristos se naste, sa-L slavim, Hristos din ceruri, sa-L intampinam, Hristos pe pamant, sa ne inaltam. Sa cante tot pamantul si intreaga omenire, caci Hristos cu slava s-a proslavit, acum si in veci, Amin.

Din Predici de Pr. Boris Raduleanu

Predica in Duminica dinainte de Craciun, a Sfintilor Stramosi (Lc. XIV, 16-24)

Ne aflam in apropierea marii sarbatori a crestinatatii, Nasterea Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Sfanta Biserica a asezat inaintea acestei mari sarbatori un post de 40 de zile, pentru ca fiecare dintre noi, fiecare in felul sau, sa se pregateasca pentru a intampina pe Hristos, pentru ca Hristos sa vina in inima lui, in casa lui, in tara lui si in toata lumea. Insusi Dumnezeu coboara pe pamant. Si ce poate fi mai plin de bucurie decat primirea lui Dumnezeu, ca El sa se introneze in inimile noastre, sa conduca viata noastra, pasii nostrii, gandurile noastre?

In cadrul postului, Sfanta Biserica a asezat doua duminici mai deosebite, pregatitoare, inainte de Craciun: Duminica Sfintilor Stramosi si Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai Domnului Iisus Hristos. Aceste duminci sunt de chemare, spre inoirea noastra si de bucurie pentru intampinarea lui Hristos. Ele ne indeamna mai ales spre pregatirea sufleteasca prin rugaciune, prin meditatie, asupra a ceea ce ne spune Biserica in aceste duminici, pentru a cunoaste ce inseamna viata noastra in fata lui Dumnezeu.

Astazi, Duminica Sfintilor Stramosi, ni se infatiseaza parabola despre cina cea mare. Ea reprezinta chemarea lui Dumnezeu-Treime adresata omului, omenirii. Pentru a intelege de ce Biserica a stabilit aceasta parabola in duminica de azi, trebuie sa o incadram in imprejurarea in care a fost spusa.

Domnul nostru Iisus Hristos a foat invitat la masa la mai marele fariseiilor. Acolo, El a spus celui ce-L chemase: cand faci ospat sau cina, nu chema rudele si prietenii, ca nu cumva sa te cheme si ei pe tine la ospatul lor ca rasplata. Inseamna ca vei avea rasplata aici. Cand faci ospat cheama pe saraci, pe cei neputinciosi, pe schiopi, pe orbi, si fercit vei fi ca nu pot sa-ti rasplateasca, intrucat ti se va rasplati "dincolo", la invierea dreptilor. Atunci, unul care statea la masa impreuna cu Iisus  a spus: "fericit este cel ce va pranzi in Imparatia lui Dumnezeu". Ca raspuns la aceasta subliniere, Iisus Hristos infatiseaza  parabola Evangheliei de azi, prin care arata ce sa facem pentru a cunoaste fericirea de a pranzi in Imparatia lui Dumnezeu.

Un om a facut cina mare, a pregatit tot si a trimis sluga sa invite la cina pe toti cei care erau chemati la ospat. S-a dus sluga sa-i cheme. Dar acestia, parca sfatuiti, au inceput sa se scuze invocand diferite motive. Unul a spus ca si-a cumparat tarina, altul ca si-a cumparat boi, fiecare scuzandu-se ca nu poate lua parte. Al treilea, fara ca macar sa se scuze, se justifica: femeie si-a luat si de aceea nu poate veni.

Sfintii Parinti infatiseaza ca la chemarea lui Dumnezeu la ospatul universal trei lucruri determina, in special, pe oameni sa refuze a lua parte:

1. Puterea-mandria
2. Legarea omului de avere, de materie
3. Senzualitatea

Acestea sunt piedicile cele mai mari care ne opresc de a raspunde la chemarea lui Dumnezeu. Sa incercam impreuna cu fratiile noastre sa intram in adancul acestei chemari permanente pe care ne-o face Dumnezeu tuturora: chemarea pe care o face Dumnezeu Tatal, chemarea pe care o face Dumnezeu Fiul si chemarea pe care o face Dumnezeu Duhul Sfant de-a lungul istoriei. In masura in care vom intelege si vom adanci aceasta chemare a Dumnezeirii, in aceeasi masura vom putea lua parte la Imparatia lui Dumnezeu inca de aici, de pe pamant.

Chemarea lui Dumnezeu-Tatal

Stim cu totii ca in primele pagini ale Bibliei se afla acel sfat facut in Sfanta Treime: "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra" (Fac. I, 26). Si a facut pe om - barbatsi femeie - ca sa stapaneasca tot pamantul. Dumnezeu a trasat omului linia vietii, facandu-i chemarea: cresteti, va inmultiti si stapaniti pamantul. Aceasta chemare putea fi implinita numai in si prin Dumnezeu. Cresterea era progresul spiritual-moral care putea fi numai in si prin Dumnezeu; inmultirea urma sa se realizeze in Dumnezeu, asa cum crengile unui pom cresc si se inmultesc din radacina. Stapanirea prin cunoastere putea fi infaptuita numai in calitate de co-stapan, Dumnezeu fiind Singurul Atot-Stapan. Aceasta este chemare lui Dumnezeu-Tatal facuta omului si omenirii.

Intervenind insa ispita satanica, inte om si Dumnezeu s-a interpus un obstacol de netrecut: in loc ca omul sa creasca prin Dumnezeu, sa se inmulteasca in Dumnezeu si sa stapaneasca cu Dumnezeu tot pamantul, a ales calea sugerata de diavol: de a creste prin sine, de a se inmulti intru sine, si de a stapani pentru sine. Aceeasta a fost ceea ce noi numim caderea in pacat, adica despartirea omului de Dumnezeu.

Dumnezeu a respectat alegerea libera a omului. Omul s-a ascuns de Dumnezeu care totusi l-a cautat: "Adame, unde esti?" Nu cumva ai calcat porunca pe care ti-am dat-o? Barbatul s-a justificat: Femeia pe care mi-ai dat-o, ea este de vina. Femeia la randul ei se justifica: Sarpele este de vina. Tot asa, de foarte multe ori si noi justificam in viata noastra refuzul de a raspunde la chemarea lui Dumnezeu.

Amintim cateva justificari din Biblie: Cain, la intrebarea lui Dumnezeu: Unde este Abel, fratele tau? justifica "au doara eu sunt pazitorul fratelui meu?". Isaac isi vinde intaietatea sufletului pentru un "blid de linte". Iuda vinde Adevarul Vietii, pe Hristos, pentru parerile sale subiective si pentru arginti.

Prin refuzul omului la chemarea lui Dumnezeu s-a inaugurat in istoria omenirii egoismul: din sine, prin sine, si pentru sine, calea tragica a omenirii care rataceste si de cele mai multe ori face raul, crezand ca face binele.

Chemarea lui Dumnezeu-Fiul

La un moment dat din istoria omenirii a aparut glasul Fiului lui Dumnezeu cu o chemare, de asta data de revenire: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia lui Dumnezeu". "De voieste cineva sa vie dupa Mine, sa se lepede de sine". "Luati, mancati. Acesta este Trupul Meu... Beti dintru Acesta toti, Acesta este Sangele Meu...". "Iata stau la usa si bat, de va auzi cineva glasul Meu si va deschide, voi intra la el si voi cina Eu cu el si el cu Mine". Aceasta este Cina, Ospatul la care Dumnezeu ne-a chemat pe toti. Prin Iisus Hristos, Dumnezeu a chemat toata omenirea la Cina Imparatei Lui.

Cum au raspuns oamenii la chmarea Fiului lui Dumnezeu? Unii Il refuza pe Dumnezeu pentru ca se simt puternici si "si-au cumparat pamant", au devenit ei insisi stapani, ca cel din pilda de azi. Altii s-au legatde materie. A treia categorie este dominata de patimi sau de interesele lor personale sau chiar familiale si nu mai pot renunta la ele pentru a merge la Cina la care au fost poftiti de Dumnezeu.

Dumnezeu nu sileste pe nimeni. Daca ar sili, ar fi impotriva Lui, intrucat El a fost Cel carea daruit omului darul libertatii. In unele Biblii a aparut gresit cuvantul "a sili". "Iesiti la drum si siliti-i sa intre". Nu-i corect. Nu este o traducere corecta si in primul rand este anticrestina. Biblia tiparita in timpul patriarhului Nicodim spune "Indemnati-i" sa vie. In Biblia de la Ierusalim spune "faceti-i sa vina". In ruseste este "convingeti-i sa vie". In schimb, insa in Biblia sacra-vulgata, in latineste, este "compele intrare" -"sileste-i sa vina". S-a trecut asa, poate ca sa justifice inchizitia care spune "sileste-i", caci altfel rugul ii asteapta. Aceasta inchizitie, imprumutata pana si in secolul nostru XX, nu tine seama de libertatea omului si spune "sileste" pe om sa aiba parerea mea, daca nu, deportarea si inchisoarea il asteapta. Acest lucru este un infiltrat negativ. In Evangheliile noastre si in Bibliile noastre tiparite in timpul Patriarhului Justinian, gasim la fel aceasta expresie "sileste-i". Acest cuvant - prin Sfantul Sinod - va trebui scos si corectat, este anticrestin.

Dumnezeu a vrut ca omul sa fie colaborator cu El la armonia si armonizarea intregii fapturi. De aceea i-a daruit minte ca sa inteleaga si libertate ca sa aleaga, sa hotarasca: cu Dumnezeu sau in afara Lui. Aceasta problema sta permanent in fata noastra, a fiecaruia si a omenirii integi: cu Dumnezeu ori cu tine insuti; Pomul Vietii ori Pomul cunostintei. Este o problema fundamentala. Nu trebuie neaparat sa vorbesti teologic, cum invata teologii. Nu. Fiecare sunteti, suntem teologi, pentru ca teolog inseamna "cuvantator de Dumnezeu". Nu inseamna ca avand licenta, sunt si cu adevarat teolog. Nu. Pot sa fiu teolog cu licenta si sa fiu mai departe de Dumnezeu decat domniile voastre. Problema aceasta fundamentala este pusa in fata fiecarui om, a fiecarui neam si a omenirii intregi: cu Dumnezeu, ori fara Dumnezeu, doar cu sine insusi. Avand aceasta libertate, omul s-a mandrit, sub influenta satanei care i-a spus: alege calea de a fi dumnezeu si fara Dumnezeu. Asa s-a instaurat autonomia istoriei umane. Omul a ales sa fie dumnezeu fara Dumnezeu si a deschis calea aceasta pe care noi o traim si vom trai-o inca, pana ce ne vom trezi.

La refuzul celor poftiti din pilda de azi, Stapanul cheama prin slugile sale pe cei saraci, adica pe cei saraci de mandrie, pe cei smeriti, pe cei neputinciosi care cauta ajutor, pe cei schiopi care cauta sprijin, pe cei orbi care cauta lumina Evangheliei. "Multi chemati putini alesi". 

Chemarea lui Dumneze-Duhul Sfant

Noi ne aflam acum in epoca in care Sfantul Duh ne cheama sa urmam pe Hristos si sa ne intoarcem la Dumnezeu Tatal prin Duhul Sfant. Iisus Hristos a intemeiat in lume Noul Asezamant divino-uman - Biserica. Nu biserica locas, zidire, nu biserica institutie, ci Biserica sufletelor noastre, a celor care alcatuim o unitate in Hristos, fiecare deosebit in felul sau, dar toti avand acelasi substrat, Duhul Sfant, in Unicul Trup al lui Hristos -Biserica.

Duhul Sfant lucreaza in Biserica prin Sfintele Taine, dar mai ales prin Taina Tainelor - Sfanta Euharistie, instituita de Iisus Hristos la Cina cea de Taina si pe Cruce. De-a lungul istoriei, Sfanta Liturghie este Ospatul, Cina Imparatului la care suntem chemati. 

***

Pilda de azi este oglinda pe care Sfanta Biserica ne-o pune in fata inaintea Nasterii lui Dumnezeu pe pamant. Incepe pregatirea pentru ospatul divino-uman. Toti suntem poftiti. Biserica ne indeamna sa indraznim. De noi depinde, ori sa refuzam Cina Imparatului, ori sa ne pregatim pentru a o putea primi. In acest scop sa ne lepadam de noi insine, sa nu mai dam intaietate materiei, sa ne stapanim patimile, pentru a ne pregati astfel "haina de nunta" prin care sa fim vrednici a participa la Cina Fiului de Imparat. Aceasta este chemarea Sfintei Treimi facuta omului, omenirii de a lua parte la Cina universala divino-umana: Tatal ne-a oferit-o de la Creatie, Fiul ne-o daruieste la mijlocul istoriei pentru a readuce omenirea la starea initaila, iar Duhul Sfant o implineste si o desavarseste de-a lungul istoriei, in special prin Sfanta Euharistie, prin care se infaptuieste unirea divino-umana.

Sa ne rugam impreuna subliniind continutul profund al rugaciunii catre Sfanta Treime:

Prea Sfanta Treime, miluieste-ne pe noi, Doamne, Tata curateste pacatele noastre, Stapane-Fiule, iarta faradelegile noastre, Sfinte-Duhule Sfant cerceteaza si vindeca neputintele noastre pentru numele Tau, acum si in veci, AMIN.

Sursa: Semnificatia marilor sarbatori crestine, Preot Boris Raduleanu

Parintele GALERIU: Predica la pilda celor poftiti la cina

Era o zi de sâmbãtã – sãrbãtoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntasii fariseilor îl roagã sã ia cina în casa lui. Mântuitorul rãspunde chemãrii si, luând seama cum ceilalti invitati îsi alegeau locurile, foloseste prilejul si-i povãtuieste: “Când esti chemat împreunã cu altii la vreun ospãt, nu te aseza în locul cel dintâi, ca nu cumva sã fie chemat altul mai de cinste decât tine. Si venind cel care te-a chemat pe tine si pe el, îti va zice: Dã acestuia locul. Atunci, cu rusine, te vei duce sã te asezi pe locul cel mai de pe urmã… Tu asazã-te în cel din urmã loc. Si vãzându-te cel ce te-a chemat, sã-ti zicã: Prietene, mutã-te mai sus” (Luca 14, 7-9). Cu grijã, Domnul previne si fereste de calea dureroasã care te dã în jos, te prãvale. Dar de jos nu ai unde sã cazi; în schimb, ai unde sã urci – cu duhul.

Si Domnul continuã: “Când faci prânz sau cinã, nu chema pe prietenii tãi, nici pe fratii tãi, nici vecinii bogati (...). Cheamã pe sãraci, pe neputinciosi, pe schiopi, pe orbi. Fericit vei fi, cã nu pot sã-ti rãsplãteascã. Si se va rãsplãti la învierea dreptilor. Atunci, auzind unul din cei care sedeau cu El la masã, I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în Impãrãtia lui Dumnezeu” (Luca 14; 12-15). Cuvântul era inspirat de însãsi prezenta Domnului; era imaginea unei cine împreunã cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Împãrãtiei. Ucenicii vor si spune mai târziu: “Noi am mâncat si am bãut împreunã cu El” (Fapte 10, 41).

Într-o asemenea atmosferã duhovniceascã, liturgicã, Mântuitorul rosteste cunoscuta Pildã a celor chemati la cinã. Si a zis: “Un om oarecare a fãcut cinã mare si a chemat pe multi. Si a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca sã spunã celor chemati: Veniti, cã iatã toate sunt gata. Au început însã toti, câte unul, sã-si cearã iertare. Cel dintâi i-a zis: Doamne, tarinã am cumpãrat si am nevoie sã ies ca s-o vãd; te rog iartã-mã! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpãrat si mã duc sã-i încerc; te rog iartã-mã. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni. Întorcându-se, sluga a spus stãpânului sãu acestea. Si atunci, mâniindu-se, stãpânul casei a zis: Iesi îndatã în pietele si în ulitele cetãtii, si pe sãraci, si pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici. Si a zis sluga: Doamne, s-a fãcut precum ai poruncit si tot mai este loc. Si a zis stãpânul cãtre slugã: Iesi la drumuri si la garduri si sileste sã intre, ca sã mi se umple casa, cãci zic vouã: Nici unul din bãrbatii aceia care au fost chemati nu va gusta din cina mea”.

Preaiubitilor, aceasta este parabola. Mântuitorul a rostit-o în chip deosebit – atrag aceastã luare aminte. Cãci L-am auzit pe El vorbind, chemând la cinã, la Cinã împreunã cu El, tainic, precum la cina de dinaintea jertfei, patimii Lui, când a rostit: “Luati, mâncati, acesta este trupul Meu; beti dintru acesta toti, acesta este sângele Meu”. Adãugând: “Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea”. Când Iisus rosteste parabola aceasta, sã facem legãturã adâncã între cuvintele ei si Cina cea de Tainã. El le-a vestit atunci celor de fatã: “Un om oarecare a fãcut cinã”. Omul care a fãcut cina este Dumnezeu. Mântuitorul asa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfintii Pãrinti am înteles cã se numea asa fiind între oameni, fãcându-Se Om: iatã, Eu Om m-am fãcut pentru voi; si Eu ca Om, ca Dumnezeu si Om, fac cinã. Si vã chem la aceastã cinã - la aceastã împãrtãsire cu Mine; cina – darurile Lui, bunãtãtile acestui pãmânt al Lui, viata Lui însãsi. Chematii cei multi suntem noi. Toti suntem chemati la acest ospãt. Nu însã toti si alesi. Domnul va spune altcândva: “Multi chemati, putini alesi”. De ce? “Ales devine cel ce rãspunde la chemare” (Sf. Chiril al Alexandriei).

Asa s-a petrecut si în parabolã. Chemati au fost multi. La ceasul cinei, dupã obiceiul timpului, a fost trimis slujitorul sã spunã celor poftiti de mai înainte: “Veniti, cã iatã toate sunt gata”. “Gata”, ca în zilele creatiei. Pentru fiecare zi a creatiei Sfânta Scripturã grãieste: “Si a vãzut Dumnezeu cã este bine, cã este frumos...”. Iar la zidirea omului, “a privit Dumnezeu toate câte a fãcut si iatã, erau bune foarte” (Facerea 1, 31). Acum, la pregãtirea acestei Cine, Domnul dã poruncã slujitorilor sã spunã celor chemati: “Veniti cã iatã toate sunt gata”. Sunt cu desãvârsire gata, cãci iatã acum a venit “plinirea vremii, când Dumnezeu a trimis pe Fiul Sãu nãscut din femeie (din Fecioara-Maicã), nãscut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sã-i rãscumpere, ca sã dobândim înfierea”(Galateni 4; 4-5), sã dobândim darul înfierii divine, dar, în cel mai real, concret fapt: cinând, mâncând cu El. Si nu numai primind din mâna Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cinã, ci cu Trupul Lui: “Cã Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te împarti, Hristoase Dumnezeule”- se roagã preotul la aducerea Sfintelor Daruri. “Gata sunt toate” pentru cã de fatã este Cel prin Care Tatãl toate le-a fãcut. Acum, Cel Care trup S-a fãcut de la Duhul Sfânt si din Fecioarã e de fata si cheama: “Veniti la Cinã! Împãratul ne asteaptã”, oferindu-ne Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, pâinea – “Trupul Meu care dã viatã lumii”(Ioan 6, 51).

Cuvântul Ziditorului este numai da: “Veniti la Mine. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afarã”. Fãptura Lui, omul, poate sã spunã si nu. Dar ferice de cel ce spune nu numai rãului. Unul din cei chemati i-a vorbit slujitorului despre tarina lui: “Tocmai am cumpãrat-o acum si am nevoie s-o vãd”; altul: “Cinci perechi de boi am cumpãrat si mã duc sã-i încerc”; în sfârsit, al treilea: “Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni”. Împiedicau acestea prezenta celor chemati la cinã? Sau nesocotea Ziditorul aceastã lume, a Lui? Nu, pentru cã “toate printr-Însul s-au fãcut” (Ioan 1, 3) si pe toate le iubeste. Pãmântul îl numeste doar “asternut picioarelor Lui” (Matei 5, 35); boul si asinul Îi încãlzesc trupul în pestera nasterii Lui, aceste vietuitoare recunoscând în iesle pe Stãpânul lor (Isaia 1, 3); de asemenea, El, Hristosul Domnului, binecuvânteazã nunta din Cana Galileii (Ioan, cap. 2). Deci pe toate acestea: tarina, boii, familia, le cuprinde în grija si iubirea Lui divinã. Putea atunci stãpânul sã se mâhneascã si sã osândeascã pe cei ce I-au refuzat cinarea împreunã pentru cã iubeau si ei aceste fãpturi pe care El le-a zidit?

Dar iatã: tarina, boii, familia umanã; altfel spus, în câteva cuvinte e cuprinsã lumea toatã. Aici este un adânc de întelegere, negrãit. Anume: El cheamã la Cinã si Cina e împlinitã, e rânduitã, e gata, e fãcutã, dacã vreti, din toate aceste categorii, din întreaga fãpturã, si pentru om. De aceea si în Apostolul care se citeste astãzi (e o legãtura adâncã întotdeauna între Apostol si Evanghelie), vedem cã în Hristos “avem rãscumpãrarea prin sângele Lui, prin iertarea pãcatelor (prin jertfa Lui), El Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevãzut, mai întâi nãscut decât toatã zidirea” (Coloseni 1, 14-15). El e Capul întregii zidiri. Asa cum si Sfântul evanghelist Ioan spune: “La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au fãcut; si fãrã de El nimic nu s-a fãcut din ce s-a fãcut” (Ioan 1, 1-3).

Avem în aceastã parabolã a Mântuitorului participarea, pãrtãsia întregii creatii. Deodatã, Cina ni se descoperã drept jertfa Lui. Si iarãsi, citim mai departe în Apostolul de astãzi: “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este capul Trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul nãscut din morti, ca sã fie El cel dintâi întru toate. Cãci în El a binevoit Dumnezeu, sã sãlãsluiascã toatã plinirea” (Coloseni 1, 16-19). Pe noi toti Tatãl vrea sã ne strãmute în împãrãtia Fiului iubirii Sale.

Deci în aceastã mãrturie sfântã, toate sunt cuprinse – simtim si privim în adânc cu ochii duhului – în El, în Hristos, El Care “Dumnezeu fiind, Om s-a fãcut” si ne cuprinde pe noi în Sine. Aici se dezvãluie taina întrupãrii Sale, taina înomenirii Sale. Toate cele sãvârsite sunt fãcute, sunt create din nimic, iubitilor, cãci zidind Dumnezeu lumea, fãptura, din nimic, El coboarã la ea, Se uneste cu aceastã fãpturã, sã o îndumnezeiascã, sã o pãtrundã cu dumnezeirea Lui, sã nu o lase pradã nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne încredinteazã dumnezeiestii Pãrinti, îndeosebi Sfântul Atanasie cel Mare - ca noi, rãmânând numai în lumea creatã din nimic, despãrtindu-ne de Dumnezeu si de vesnicia Lui, sã tindem cãtre neant.

De aceea spunem în rugãciunile de searã: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatãlui… Nu te dezlipi de mine… Cel ce esti pãstor bun al oilor Tale! Nu mã da ispitei sarpelui, nu mã lãsa în pofta satanei, odihneste întru mine pururea, robul Tãu!...”. Rostul adânc al acestei rugãciuni este ca eu, cel muritor, sã simt odihna lui Dumnezeu întru mine. Pentru cã demonul – si îl simtim atât de bine – se ascunde, se face oarecum nevãzut ochilor nostri. Dar ori de câte ori omul gândeste numai trupeste (“Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”), în el se usucã parcã simtul nemuririi, al vesniciei, se usucã simtul credintei în Cel Vesnic; si în boalã, în suferintã, cade sub povara obsesivã a gândului mortii. Iatã, aceasta e ispita pãcatului! Dumnezeu ne cheamã spre viatã, nu spre moarte.

Or, toate cele trei categorii evocate în Sfânta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu vietuitoarele, cel cu cãsãtoria – absenteazã de la Cinã. Refuzã, sub pretexte lumesti, sã se uneascã cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a fãcut: si ogorul, si vietuitoarele, si lumea oamenilor. Dar, în marea Lui bunãtate, acestei lumi, ziditã din nimic, El îi întinde inelul Lui de logodnã, harul Lui. Îl cheamã pe om la aceastã Cinã, adicã dumnezeiascã Împãrtãsanie; îl cheamã pentru a-l scoate din lumea mortii si a-l uni cu El,  El Care uneste cerul cu pãmântul, dumnezeirea cu omenitatea.

Se dezvãluie aici pãcatul din adânc al omului care se lasã “inspirat” de demon. Cum vedea Dumnezeu atunci, si mereu în istorie, trãim într-o lume desacralizatã, care uitã de El. Erau si atunci oameni “putin credinciosi”. Dar astãzi?! S-a si întrebat Mântuitorul: “Când va veni Fiul Omului, gãsi-va El oare credintã pe pãmânt?” (Luca 21,17). Voiau cei de atunci – si voiesc tot mai mult cei de azi – sã cineze fãrã Dumnezeu. La porunca biblicã “Din tot pomul din rai sã mãnânci...” (Facerea 2,16), Sfântul Ioan Damaschin tâlcuieste: “Prin aceste cuvinte socotesc cã a vrut Dumnezeu sã spunã: Suie-te prin toate fãpturile la Mine, Viata cea adevãratã”. Dintru început, Dumnezeu toate le-a pregãtit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Sã nu pierdem acum din vedere acest gând si fapt: Cel Ce rosteste parabola ascultatã de noi, Cel Ce cheamã: “Veniti la Cinã...”, este Acelasi Care la Cina cea de Tainã zice: “Luati, mâncati, acesta este trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este sângele Meu...”. Cina, masa aceasta divinã, este una cu El, este una cu ceea ce este El – Dumnezeu si Om, Dumnezeu unit cu toatã fãptura Lui si, în chip sublim, cu omul.

Pe când omul este ocupat: cu ogorul, cu vietuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fãrã Dumnezeu, fãrã Ziditorul lor. Doamne, Tu esti acolo, sus, la originea lor, departe, departe în timp si departe în spatiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, în lumea secularã a veacului acestuia. Le avem pe toate si Te-am uitat pe Tine; si fãrã Tine petrecem cu ele. Ne împlinim poftele prin ele. Cât de tragic! Fãrã Tine petrecem numai cu cele trecãtoare, create din nimic, petrecem în întuneric, “în latura si-n umbra mortii”. Stim cã Tu ai zis: “Despãrtiti de Mine nu puteti face nimic”. În realitate, rãmânem cu acest “nimic”, cei ziditi din nimic, din neant. De aceea si auzim nu o datã spunându-se, când cineva îsi dã obstescul sfârsit: “cutare a trecut în nefiintã” – în neant; am devenit filosofi ai neantului.

Dar ele, cele ale ogorului, vietuitoarele, adâncul, “omul tainic al inimii”, n-au oare glas, nu spun nimic? Nu cumva le auzim? Cãci dintru început Adam a fost chemat prin poruncã: “Poti sã gusti din toti pomii grãdinii”, cu întelesul dat de Sfântul Ioan din Damasc: “Gustã din toate un singur fruct: viata Mea”. Nu le auzim noi cum strigã: “noi, omule, suntem pentru tine Împãrtãsanie, Euharistie. Nu mã întina cu depãrtarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-mã, primeste-mã ca pe un sfânt dar! Pentru cã din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – strigã ogorul – se aduce pâinea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – strigã via – se alege vinul care devine sânge divin, al Împãrtãsaniei!”. Si odatã cu glasul lor cheamã Hristos: M-am pogorât din cer, din vesnicie sã Mã unesc cu tine si cu cele aduse din nimic, din neant, si pândite de neant, ca sã le dau si sã vã dau eternitate; întâi de toate, tie, omule, care te rogi în fiecare searã: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatãlui, Tu singur fiind desãvârsit, Iisuse Hristoase, pentru multã milostivirea Ta nu Te dezlipi de mine, robul Tãu, ci odihneste întru mine pururea, Cel ce esti pãstor bun al oilor Tale. Nu mã da ispitei sarpelui, nici nu mã lãsa în pofta satanei, cã sãmânta putreziciunii este întru mine...”. Da, sãmânta putreziciunii si a mortii, semãnatã de demon, prin care el vrea sã mã despartã de Tine, sã mã despartã de Viatã. Pentru care iarãsi mã rog cãtre Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viatã: “Nepãtatã, neîntinatã, nestricatã, pururea Fecioarã, a lui Dumnezeu Mireasã, care pe Dumnezeu-Cuvântul cu oamenii ai unit prin prea curatã nasterea ta, si firea cea lepãdatã a neamului nostru cu cele ceresti o ai împreunat...” (din rugãciunile pentru Sfânta Împãrtãsanie). O, auziti: firea fiecãruia dintre noi! Noi spunem adesea când ne vedem în slãbiciunea noastrã, în neputinta noastrã trupeascã: “Doamne, sãmânta putreziciunii este întru mine”. Deci, când te vezi în slãbiciune, gusti parcã sãmânta putreziciunii. Când te vezi falnic si mãret, cum zice canonul, te cuprinde ispita trufiei. Si într-un caz si în altul, despãrtit de Dumnezeu, esti cãzut. Fie cã te sminteste mãretia, bãrbãtia, frumusetea cuiva, fie cã te scârbeste neputinta, putreziciunea, care vezi cã e deja semãnatã de demon. Dar, dimpotrivã, când esti cu El la Cinã, atunci te împãrtãsesti. Fie cã e cuvântul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu, fie rugãciunea (mai ales), în care vorbesti cu Cel vesnic, fie Împãrtãsania. Pentru care si zice Canonul Sfintei Împãrtãsanii (când citim sã ne cutremurãm, sã avem teologia rugãciunii, gândirea rugãciunii!): “Pâine a vietii vesnice sã-mi fie mie prea curat Trupul Tãu si prea scump sângele Tãu! Tãmãduieste toate pãtimirile mele!”. Iar dumnezeiescul Simeon Noul Teolog spune în rugãciunea lui: “Tu, Doamne, Tu, prin trupul si sângele Tãu, mã luminezi si mã faci pãrtas cu lumina. Strãlucesti în mine si mã faci pãrtas dumnezeirii Tale, fãrã pizmuire (adicã Tu nu esti pizmas pe mine, Doamne)”.

Adicã omul rãmâne doar în lumea aceasta; unul lângã ogorul lui, potrivit meseriei, altul lângã vietuitoarele lui, altul cu familia lui, dar fãrã Dumnezeu. Rãmâi în lumea mortii. Desi toate dau cuvânt si slavã lui Dumnezeu. Simti parcã întreaga fãpturã: bobul de grâu, bobul de strugure, cum strigã: “Eu sunt Împãrtãsanie! Eu sunt Euharistie!”. Cãci strigã lanul de grâu: “din mine ia Hristos pâinea si o preface în trupul Lui” iar strugurele spune: “Din mine, din boabele mele ia Hristos si din vin face sângele Sãu”. Toate strigã, toate mãrturisesc cã sunt Împãrtãsanie. Ele strigã, iar noi nu auzim. Or numai în El e salvarea noastrã, viata noastrã. Si, dimpotrivã, fãrã El, rãmânem în lumea mortii. Cãci Dumnezeu – si aici este taina – a creat lumea aceasta, dar si-a logodit-o Lui prin harul Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodnã cu Dumnezeu. Si El a devenit Mirele Bisericii (asa Îl numeste si Scriptura, si Biserica) spre a ne cununa Lui; si faptele acestea sunt logodnã a Împãrãtiei.

Asadar – citim în Scripturã – a trimis stãpânul pe slugã: “Mergi în piete si în ulitele cetãtii, si cheamã-i pe schiopi, pe sãraci, pe lipsiti, pe toti”. Si i-a adunat si a venit sluga spunând stãpânului: “Mai este loc”. “Mergi atunci din nou, la uliti si la garduri (adicã la cei care, sãrmanii, se tineau de garduri ca sã poatã merge) si sileste-i sã intre, sã mi se umple casa!”. Si sluga i-a adunat.

Un cuvânt aici ne cere o judecatã si o întelegere mai adâncã: “Sileste-i sã intre”. Un mare teolog apusean, pe care din veneratie nu-l numesc, tãlmãceste acest cuvânt prin “forteazã-i sã intre”. El socotea la vremea lui cã aflã aici temei în Sfânta Scripturã pentru a forta pe eretici sã intre în Bisericã. Adicã în afarã e silirea, constrângerea, iar înlãuntru se naste convingerea. Acest teolog interpreta Sfânta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cautionând chiar violenta, care anuleazã vointa, libertatea constiintei, crezul lãuntric, deschizând astfel în istorie calea tragediilor inchizitiei. Si e stiut cã inchizitia s-a îndepãrtat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria” si asa S-a fãcut Om; si a poruncit ca întreg lucrul Bisericii în lume sã se împlineascã numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul însusi “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea si demonii” din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia. Contemporan unei astfel de interpretãri apusene, Sfântul Ioan Gurã de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic sãvârseste un pãcat de neiertat”. Si, unanim, Pãrintii rãsãriteni afirmã: “Un lucru nu-l sãvârseste Dumnezeu: Nu-ti impune sã-L iubesti”. Iar Sfântul Ioan Damaschin aduce o nuantã nouã: “În necesitate nu e virtute”. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Dacã folosesti forta, atunci nu mai e virtute. Numai în libertate este virtute; de aceea, adaugã Sfântul Vasile cel Mare: “Dacã i-ai luat virtutii libertatea, i-ai luat esenta”. În tinerete, pe la douãzeci de ani, cugetam si eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mântuire. Vreau, nu vreau, mântuieste-mã!”. Mai târziu mi-am dat seama – o datã mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfânt si a libertãtii; numai asa se câstigã virtutea (care înseamnã bãrbãtie; de la latinescul vir, viri – bãrbat).

Existã însã o “silire” pe care o accepti de bunã voie, despre care Sfântul Ioan Scãrarul spune: “Adevãratul crestin e o silire a firii”; si care te învatã sã adaugi mereu: “zel peste zel, râvnã peste râvnã, foc peste foc”. Iar aceasta, plinind cuvântul Mântuitorului, care zice: “Împãrãtia cerurilor se ia prin strãduintã, si cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 1, 12). La Cina Mântuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la împãrtãsirea din viata Fiului lui Dumnezeu, cu “silire”, cu râvna si focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie în noi “spinii patimilor”, ai urii, ai orgoliului, si care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sã întâmpinãm acum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume!

Deci în Duhul Sfânt, în Duhul Adevãrului, în Duhul luminii si al iubirii divine este mãrturia adevãrului. Aceasta a însemnat porunca stãpânului: “Sileste-i sã intre”. “Cãci adevãr zic vouã: Nici unul din cei trei nu va gusta din Cina Mea”. Adicã nici unul din cei care au refuzat sã ia parte la cinã. Repet: în toatã fãptura e prezent Dumnezeu. Harul e legãtura de unire între lumea ziditã, creatã din nimic, si Cel Ce este Vesnicul Dumnezeu. Si numai legãtura mea cu Dumnezeu mã înaltã, mã împãrtãseste pe mine de vesnicia Lui. Si aceastã legãturã, împãrtãsire de vesnicia Lui, eu o dobândesc prin rugãciune (cãci eu mã rog Celui Vesnic), prin cuvântul Evangheliei (cuvântul vietii vesnice) si prin dumnezeiasca Împãrtãsanie, prin participarea, pãrtãsia mea la dumnezeiasca întrupare a Fiului lui Dumnezeu.

Un episcop a fost întrebat: “De care fapte se teme diavolul mai mult? Care sunt puterile care îl opresc pe el?”. Si acest episcop mãrturiseste cã i-au rãspuns chiar demonii: “Trei sunt puterile voastre, pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care îl poartã el atârnat de grumaz; altul e apa; iar altul e trupul lui Hristos”. Semnul si darul pe care-l poartã crestinii la grumaz e semnul Sfintei Cruci; apa e taina sfântului Botez; trupul e dumnezeiasca Împãrtãsanie. Cei care se simt loviti, bântuiti de duhurile rele sã cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeiesti.

Toate cele trei categorii – ogorul, vietuitoarele, omul – asa le vede si le cere Mântuitorul: sã fie ca o ofrandã adusã lui Dumnezeu. Sã mã simt totdeauna în starea aceasta de oferire, de jertfã. Nu în sensul mortii, pentru cã jertfa nu e moarte; e moarte numai a rãului, a pãcatului. Altfel, adânc, moartea este inconstientã;  jertfa o sãvârsesc constient. Jertfa e da; moartea e nu; jertfa e luminã, moartea este întuneric; jertfa e profetie, viziune a viitorului, a învierii; profetia mortii e groapa. Deci starea aceasta de jertfã, de oferire lui Dumnezeu – asa cum rostim la dumnezeiasca Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Tie Îti aducem de toate si pentru toate”; ale Tale sunt, Doamne, si ogorul, si vietuitoarele, si sotia sau sotul; dintru ale Tale, Tie Îti aducem de toate si pentru toate – aceasta a vrut sã spunã dumnezeiasca Evanghelie, în lumina Cinei, Evanghelia care e cititã astãzi tocmai pentru întâmpinarea venirii, întrupãrii Fiului lui Dumnezeu, când crestinii se spovedesc si se împãrtãsesc.

***

O pomenim astãzi, de asemenea, pe Sfânta Lucia; Lucia, care înseamnã luminã. Ce nume minunat!
O micã parantezã: vedeti, cuvântul lume, la noi, vine de la luminã. E un cuvânt latinesc, dar din latina noastrã popularã, de aici, venitã din sudul Dunãrii, unde s-a întins Imperiul Roman încã pe la anii 165, dupã o bãtãlie prin care a fost cuceritã Macedonia. Si aceastã limbã latinã, popularã, am primit-o în sufletul nostru si am pecetluit-o cu duhul nostru. Dacã în Apusul latinofon lumea este el mondo (în spaniolã), il mondo (în italianã), sau le monde (în francezã), la noi nu vine de acolo; vine de la cuvântul lumen, care înseamnã luminã (a cãzut n si a rãmas lume). Deci, la noi, cuvântul lume vine din luminã. Fapt de mare însemnãtate: lumea e luminã pentru noi; si luminã trebuie sã fie.

Deci Lucia, pe care o pomenim astãzi, aceasta înseamnã: luminã.

Sfânta Lucia a trãit pe la anii 300 d.Hr.; era din Siracuza. De copilã, pe la cinci ani, i-a murit tatãl; si a crescut, în sfãtuirile mamei ei, Eutihia, cu mare evlavie si curãtie. Fãcându-se mãrisoarã, s-a îmbolnãvit mama ei. Si a îngrijit-o cu sfintenie negrãitã. Si tot suferind mama ei – avea o pierdere de sânge continuã – auzi ea într-o zi în Evanghelie cã o femeie bolnavã de aceastã pierdere de sânge s-a atins doar de vesmintele Mântuitorului si s-a vindecat… Se afla prin locurile acelea mormântul unei martire, Sfânta Agata. Si evlavioasa Lucia si-a zis: dacã va merge mãmica mea si se va atinge de moastele, de mormântul ei, se va vindeca. Si a mers împreunã cu mãmica ei si cu credintã s-au rugat si cu lacrimi (credinta care pleacã din adânc, din acel adânc care are legãtura cu Dumnezeu) si s-a vindecat.

Iubitilor, rugãciunea nu trebuie s-o rostim asa, fãrã cugetare la ea; ci gândit fiecare cuvânt. Aceastã cugetare adâncã e în suflet. Si când eu, cu credintã rostesc orice cuvânt al rugãciunii Tatãl nostru – Te simt, Tatã, pe Tine, sau când rostesc Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – simt, constientizez cã Tu esti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, iar când mã împãrtãsesc, realizez cã Tu esti Cel Care “ai venit sã-i mântuiesti pe cei pãcãtosi...”. Cu aceastã stare s-a rugat Sfânta Lucia, în acea adâncime a sufletului ei, locul de tâlc al omului cu Dumnezeu, mai adânc decât trupul.
Or, cei poftiti la cinã din pilda Mântuitorului n-au trãit în adâncul lor aceastã legãturã cu Stãpânul care îi chema la masa Lui; ci numai în trup. Si dacã eu îmi îndrept atentia numai cãtre trup, o îndrept cãtre muritor si cãtre moarte. Si dacã eu mãnânc doar pâine si vin, si orice din lumea aceasta, fãrã sã simt cã e darul lui Dumnezeu, atunci mã unesc cu ce e mortãciune. Si uit parcã, si sunt surd la glasul fãpturilor care, cum spuneam adineaori, toate strigã, si bobul de grâu, si bobul de strugure: “Eu sunt menit pentru Împãrtãsanie”.

Asadar, revenind la Sfânta Lucia, mama ei s-a atins de trupul sfintit al Sfintei Agata, si s-a vindecat. Dacã s-a vindecat, au hotãrât sã trãiascã într-o stare de jertfire în fata lui Dumnezeu. Si au început sã dãruiascã sãrmanilor tot ce aveau. Dar logodnicul Luciei si-a întrebat slugile: “Dar ce e cu Lucia? (El avea de-acum plan de cãsãtorie.) De ce dã toate acestea?”. Una din slugi i-a spus: “Vrea sã adune bani ca sã obtinã o mostenire deosebitã, o mare mostenire” (întelegeti tâlcul). Prin urmare, observând el cã ea nu osteneste în dãrnicia ei, a întrebat-o ce are de gând. Ea a rãspuns: “De-acum eu mi-am descoperit Logodnicul si Mirele meu”. Era, vai, în vremea prigoanei lui Diocletian. ”Vei da seama pentru cuvântul tãu”, i-a fãgãduit logodnicul ei si a pârât-o mai-marelui cetãtii. A fost chematã în judecatã, cum erau atunci chemati crestinii, iar cei dintre ei care rãmâneau nestrãmutati din credinta lor erau supusi torturii. În fata judecãtorului a spus: “Eu pentru aceasta trãiesc. Tot ce am agonisit am oferit ca jertfã Mântuitorului pentru Cina Domnului, sãracilor. Sã ia parte ei la aceastã Cinã, cãci toate le socotesc un dar al lui Dumnezeu. Iar acum nu mai am nimic si mã ofer pe mine ca jertfã Mântuitorului. Eu sunt ofrandã, jertfã Lui”. Erau de fatã si logodnicul, si chinuitorul ei: “Aceste cuvinte spune-le crestinlor tãi, nu mi le spune mie! Noi ne închinãm mai-marilor nostri”. “Sunteti liberi s-o faceti. Dar eu nu cunosc alt mai-mare. Mai mare este Hristos”. “Îndatã vor înceta cuvintele acestea în gura ta” – a strigat schingiuitorul ei. “Niciodatã, a rãspuns ea, niciodatã cuvântul lui Dumnezeu nu va înceta în lume”. Atunci a fost supusã caznelor; între altele, au aprins foc mare în jurul ei. Ea a stat cu mâinile înãltate la cer si s-a rugat Mântuitorului, si flãcãrile n-au atins-o. Si a fost lovitã cu sabia. Si asa a mucenicit aceastã Lucie, aceastã luminã, iubitilor.

***

Cu asemenea mãrturii întâmpinãm noi astãzi pe Hristos, Cel care S-a fãcut nouã jertfã, ca prin si, cuprinsi si noi în jertfa Lui, sã-L simtim în noi ca ofrandã – repet – mai ales în cele trei ipostaze: în cea de rugãciune, în cea de citire a cuvântului dumnezeiesc si în cea de Împãrtãsanie. Sã simtim împãrtãsirea cu vesnicia lui Hristos, iubitilor! Sfântul Simeon Noul Teolog, tânguindu-se la o împãrtãsanie de starea lui sufleteascã, zice: “Doamne, adeseori primesc Trupul si Sângele Tãu, si stiu teoretic cã eu mã împãrtãsesc cu Trup si Sânge, dar eu nu simt, Doamne! Tu, Care ai trecut prin usile încuiate (deci Tu, al cãrui Trup e îndumnezeit), Doamne, lumineazã-mã cu Duhul Tãu cel Sfânt. Înduhovniceste-mã, Doamne! Sã simt cu duhul în pâinea si vinul de pe altar, Trupul si Sângele Tãu! Înduhovnicite, îndumnezeite, Doamne!… Si asa, din Tine sã mã împãrtãsesc, si asa sã trãiesc mereu taina Ta, Doamne, taina venirii Tale. Sã simt cã Împãrtãsania este darul eternitãtii Tale, Doamne! Cã în toate eu Te vãd pe Tine, cãci toate prin Tine s-au fãcut, si toate sunt un dar, o Euharistie, toate dorind sã devinã trup si sânge dumnezeiesc”.

Si eu însumi sã fiu pãrtas la Cina Ta, la Trupul si Sângele Tãu, la masa Ta, în casa slavei Tale… Cu Tatãl si cu Duhul Sfânt, cu rugãciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.