Cuvant al Parintele Petroniu Tanase in Duminica Infricosatoarei Judecati

“Pilda Fiului Risipitor ne va uimi cat va fi lumea, prin milosti­virea si negraita dragoste pe care ne-a aratat-o Dumnezeu. De aceea, poate, Mantuitorul a voit sa moara rastignit, adica cu bratele intinse si Biserica mereu il infatiseaza astfel, pentru ca sa ne arate ca de-a pururi sta cu bratele deschise, ca sa imbratiseze pe toti pacatosii care se intorc la Casa parinteasca.

Iubirea insa nu-i unilaterala, ea cere raspuns din partea celui iubit, iar raspunsul cel mai firesc nu poate fi altul decat tot iubirea. Daca Duminica Fiului Risipitor ne-a pus inainte dragostea cea preamilostiva a lui Dumnezeu fata de oameni, duminica a treia, a infricosatei Judecati, ne face sa meditam la raspunsul omului fata de dumnezeiasca dragoste; raspuns care se indreapta deopotriva catre Dumnezeu si catre aproapele.

Iubirea fata de Dumnezeu e datoria cea mai sfanta a omului. Nu-si iubesc oare copiii pe parinti? Si animalele si fiarele salbatice iubesc pe binefacatorul lor; dar cum sa nu iubeasca omul pe Dum­nezeu, Facatorul sau si datatorul a tot binele? “Dragostea de Dum­nezeu e miscarea cea mai fireasca a inimii: trebuie sa te constrangi, sa-ti faci sila, sa te chinuiesti, ca sa nu iubesti pe Dumnezeu” (Peguy).

De aceea, inca din Vechiul Testament iubirea de Dumnezeu sta in fruntea Decalogului, este cea mai mare porunca, in care se cu­prinde toata Legea si Proorocii: “Sa iubesti pe Domnul Dumne­zeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau” (Matei 22, 37). Iar Mantuitorul Hristos nu recomanda nici o alta porunca asa de mult ca porunca dragostei.

[...]

Dum­nezeu nu sileste pe om si cu atat mai mult nu-i porunceste sa-L iu­beasca; dar prin iubirea – implinire a poruncilor, omul se face mostean al vietii de veci. Si fiindca Dumnezeu pentru om a gatit imparatia Sa de la intemeierea lumii si voieste ca toti sa o dobandeasca, de aceea porunceste: “Fiti desavarsiti”, “Fiti sfinti”, “Fiti milostivi, asemenea Tatalui Celui ceresc, ca sa fiti de-a pururi impreuna cu El”. Implinirea poruncilor deci, nu este un lucru datorat Iui Dumnezeu, cum se intampla cu poruncile omenesti, ci este datorie fata de noi insine, interesul cel mai de te­melie al vietii noastre.

Sunt insa oameni care, neintelegand aceasta, vad in poruncile dragostei de Dumnezeu, o povara grea de purtat, ca pe ceva facut pentru altcineva si nu pentru sine si-si fac socoteala gresita ca pot duce o viata pacatoasa, straina de Dumnezeu si totodata vor putea sa se bucure si de bunatatile ce le aduce vietuirea impreuna cu Domnul. “Nu te grabi cu pocainta, il indeamna vrajmasul, ai des­tula vreme pana la moarte! Nu stii ca Dumnezeu este indelung rabdator si mult milostiv?” si omul neintelept asculta soapta celui rau, duce mai departe casnicie cu pacatul, traieste o viata crestina searbada, mangaindu-se cu socotinta mincinoasa ca Dumnezeu il va ierta, cu mila Sa cea nemasurata, precum a iertat pe Fiul risipi­tor, pe desfranata si pe talhar. Doar pentru cei pacatosi, si nu pen­tru cei drepti, a venit Hristos!

Grozava inselare! Daca deznadejdea, care vine din neincrede­rea in bunatatea lui Dumnezeu, este mare primejdie pentru mantuire, apoi increderea nesocotita in dumnezeieasca milostivire este si mai vinovata si mai primejdioasa. Prin deznadejde omul isi taie orice putinta de indreptare, iar prin nesocotita incredere nu mai vrea sa faca fapte bune si pacatuieste cu stiinta si cu voie libera; amandoua sunt pacate grele impotriva Duhului Sfant si duc la pieire vesnica.

Duminica Infricosatei Judecati tocmai asupra acestei primejdii ne atrage atentia. Da, Dumnezeu este nespus de bun, iubitor si mi­lostivirea Lui este fara de margini; dar totodata este nespus de drept. “Milostiv si drept este Domnul” zice Psalmistul (Psalm 114, 5) si “dreptatea Domnului ramane in veac”, in curgerea vietii pamantesti, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemarginita, dar va veni ziua cand Dumnezeu se va arata mai ales in lumina dreptatii Sale, ziua infricosatei Judecati. “Toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos”, zice Apostolul (Romani 14, 10); atunci, “Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fara strambatate”.

Dar ce este “dreptatea dumnezeiasca”? In cantarile de la utre­nia acestei duminici auzim:

“Cand se vor aseza scaunele si se vor deschide cartile si Dumnezeu va sedea la judecata. O, amar va fi atunci, pacatosilor! O, ce ceas va fi atuncea!“

Dar despre ce carti este vorba? Este cineva care scrie tot ce face omul in viata? Da, cu adevarat sunt carti si este scriitor si nimic nu ramane nescris. Si aici se cuvine a pomeni un lucru plin de mirare:

Oamenii de stiinta, tot iscodind sa afle tainele vietii omenesti, au descoperit ca tot ceea ce face omul, tot ceea ce gandeste si vorbeste, dar absolut tot, lasa o urma in alcatuirea cea mai ascunsa a omului; se inscriu in adincul fiintei noastre ca intr-o carte. Astfel, noi insine suntem cartea si tot noi, cei ce o scriem. Mare taina se ascunde aici!

La infricosata Judecata se va deschide aceasta carte, adica cele scrise acum in taina nevazut de nimeni, se vor vedea la aratare: si cele bune si cele rele vor fi vazute de toata lumea. Atunci ranile mucenicilor vor straluci ca margaritarele, nevointele si faptele dreptilor si ale cuviosilor “vor straluci ca soarele” (Matei 13, 43), precum ne incredinteaza Domnul Hristos. Iar chipurile pacatosilor vor arata pocite si schimonosite de toate pacatele si patimile pe care le-au facut. “Cine va putea rabda acea nesuferita rusine!”

Iata dreptatea dumnezeiasca. “Te-am facut fiinta cinstita si inzestrata cu libertate deplina, de care nici Eu nu am indraznit sa ma ating; ti-am dat putere ca sa fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iata dar, acum ai singur ceea ce ai ales!” Tot ce face omul cu voia sa libera il apropie sau il departeaza de Dumnezeu. Omul se modeleaza singur, prin tot ceea ce inscrie el in cartea vietii sale cu care se va infatisa la Judecata.

Atunci, uitandu-se la icoana dumnezeiasca pe care trebuia sa o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu si vazand chipul pocit si schimonosit pe care l-a fau­rit in viata sa de pacat, omul singur va recunoaste rasplata ce i se cuvine. “O, ce ceas va fi atuncea!“ Judecata este constatarea a ceea ce am facut noi in viata pamanteasca si totodata o pecetluire pe ve­cie a acestei stari. Iata dreptatea dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastra. De aceea, spune cineva ca iadul in primul rand e marea durere a lui Dumnezeu, vazand pe fiii Sai, pentru care S-a jertfit, carora le-a gatit imparatia de la intemeierea lumii, ca totusi au preferat focul cei vesnic, gatit diavolului si ingerilor lui.

De aceea, pomenirea Infricosatei Judecati este totdeauna un indemn hotarat de a iesi din nepasarea de mantuire. Sa nu ne inselam cu credinta mincinoasa ca Dumnezeu ne va ierta fiindca este bun si milostiv. Bunatatea Lui nu poate fi prilej de pacat. El iarta cu nemasurata milostivire, dar nu nesocoteste demnitatea li­bertatii omenesti si contributia ei la mantuire. Pacatul, noi il inscriem in carte si numai cel ce l-a scris il poate sterge, nimeni al­tul, nici chiar Dumnezeu. Si daca omul nu si-a impodobit chipul sau cu nici o virtute, nici Dumnezeu nu-l poate impodobi. Este deci in interesul cel mai adanc al vietii noastre sa stergem din carte tot inscrisul pacatului cu pocainta sincera, cu incetarea raului, cu spovedanie curata, cu implinirea canonului, prin rugaciune si cu lacrimi.

Si pentru tot pacatul sa ne intrebam cu ingrijorare si cu teama: oare s-a sters el din carte? Si dupa ce l-am sters, sa scriem si fap­tele cele bune ale virtutilor, prin implinirea poruncilor lui Dum­nezeu, caci ele ne impodobesc si ne gatesc chipul nostru cel de vesnicie. Toata fapta buna este o agonisita de mare pret, de care ne vom bucura in vecii vecilor. “Cum ti-ai crescut aici aripile, asa vei putea zbura catre cele de sus; cum ti-ai curatit aici mintea, asa vei vedea acolo slava Lui si masura in care L-ai iubit aici, in aceeasi masura te vei indulci de dragostea Lui”.

A doua fata a raspunsului nostru la dragostea lui Dumnezeu pentru noi este dragostea fata de aproapele, de care iarasi vom da seama la infricosata Judecata. Icoana acestei iubiri ne-o arata cat se poate de limpede Mantuitorul, cu pilda vietii si cu cuvantul. “Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau, Cel Unul- Nascut, L-a dat pentru dansa” (Ioan 3, 16). “De aceea si voi datori sunteti sa va iubiti unul pe altul, asa cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12). “Dupa aceasta va vor cunoaste oamenii ci sunteti ucenicii mei, daca veti avea dragoste Intre voi” (Ioan 13, 35). Nu iubeste pe Dumnezeu cel ce nu iubeste pe aproapele; “pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care il vede, nu poate iubi nici pe Dumnezeu pe care nu-L vede” (I Ioan 4, 20), iar “cine iubeste pe Dumnezeu, iubeste si pe fra­tele sau” (I Ioan 4, 21).

Cat de mult tine Mantuitorul la porunca iubirii, ne-a aratat-o cand ne-a descoperit taina Judecatii celei din urma. Atunci intreaga omenire va fi impartita in doua, dupa cum a implinit sau nu porun­ca dragostei de aproapele.

[...]

Ar fi o greseala sa intelegem din cuvantul Domnului ca dra­gostea fata de aproapele sta numai in milostenia trupeasca. Milos­tenia este semnul vazut al dragostei de Dumnezeu si fata de aproapele si cine o are, implineste toata virtutea, impreuna cu mi­lostenia are si celelalte virtuti. Si iarasi am gresi daca, vazand pre­tuirea cea mare pe care o da Domnul milosteniei, am socoti ca toate celelalte fapte bune, mucenicia, rugaciunea, ostenelile pentru virtute, vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi cantarite si rasplatite: faptele, cuvintele, gandurile. Dar in pretuirea asa de mare data unor fapte asa de simple, se ascunde o taina de mare pogoramant si de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Acestea reprezinta pretul cel mai scazut de mantuire ce se cere omului, ca sa nu ramana nici un om pe lume care sa spuna ca nu a putut sa se mantuiasca, stiind ca nu se afla om pe pamant care sa nu poata savarsi asemenea fapte de milostenie. Viata pamanteasca este un mare dar al lui Dumnezeu. Ea este scurta, dar cu ea putem agonisi vesnicia. “Putina este osteneala, dar vesnica odihna”, ziceau Parintii. Tot binele pe care il facem acum va merge cu noi si ne va bucura in vesnicie.

De aceea, cugetarea la infricosata Judecata este izvor de mare putere sufleteasca, ne smulge din nepasare si ne imboldeste spre toata fapta buna. Despre Sfantul Macarie cel Mare se spune ca era slab si uscat ca o smochina. “De ce, Parinte, il intreaba un frate, esti mereu slab, si cand postesti si cand mananci?”. La care, Cuviosul raspunde: “Cociorva cu care intorci lemnele este toata parlita si arsa. Tot asa mananca trupul omului, cugetarea la infricosata Judecata.”

Pomenirea mortilor din sambata dinaintea Duminicii infri­cosatei Judecati, este un prilej de fapta buna si de a ne arata dra­gostea fata de Dumnezeu prin dragostea fata de cei adormiti. Daca cei vii ne pot intoarce aici dragostea si bunavointa aratata lor, cei plecati din viata nu o mai pot face si rasplata ne ramane intreaga.

Dar pomenirea mortilor este totodata si un indemn de cugetare la moarte, pe care Sfintii Parinti o socotesc cea mai inalta filosofic si foarte prielnica smereniei, rugaciunii si pocaintei. Meditarea la zadarniciile vietii pamantesti, la scurtimea vietii noastre, la stricaciunea vietii omenesti, ne trezeste din nepasare, ne duce la cainta si indreptare. “Cugeta la cele mai de pe urma ale tale, ne indeamna Sfantul Ioan Scararul, si in veci nu vei gresi“. Cine vrea sa scape de moartea vesnica sa aiba de-a pururi aducere aminte de moarte. Ca “precum painea este cea mai de trebuinta din toate bu­catele, asa si aducerea aminte de moarte este fata de celelalte fapte bune”. “Sa-ti fie moartea doctor” zice Fericitul Augustin, aratand ca filosofarea la moarte este taietoare de toata patima.

“Plang si ma tanguiesc cand gandesc la moarte!”

“Vai mie, innegritule suflete! Pana cand nu te mai opresti de la rautati? De ce nu-ti aduci aminte de infricosatorul ceas al mortii? De ce nu te cutremuri de infricosatoarea Judecata a lui Hristos?”

“Mi-am adus aminte de ceasul acela, iubitilor, se tanguia Sfantul Efrem Sirul, si m-am cutremurat; m-am gandit la acel grozav judet si m-am infricosat; m-am dus cu mintea la veselia raiului si am oftat; m-a cuprins plansul si am plans pana n-a mai ramas in mine putere de plangere”.

“Juru-te cu indurarile Tale, Iubitorule de oameni, Bunule, sa nu ma pui de-a stanga cu caprele ce Te-au amarat. Nu-mi spune: nu te stiu! Ci, dupa indurarile Tale, daruieste-mi lacrimi neincetate, da-mi frangere de inima si umilinta si o curata, spre a se face Biserica, si Prea Sfantul Tau Har. Ca desi sunt pacatos si nevrednic, nu contenesc a bate la usa milostivirii tale!” (Sfantul Efrem Sirul).

(din: Protos. Petroniu Tanase, Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului, Editura Trinitas)

Sursa: Predicile PS Sebastian, Parintelui Petroniu Tanase si Parintelui Gheorghe Calciu (audio) la DUMINICA INFRICOSATOAREI JUDECATI

Facand pomenirea Sfantului Teodor Tiron, crestinii au obisnuit sa prepare coliva pentru cei adormiti

Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, sarbatorit la 17 februarie

Acest sfânt mucenic a trait pe vremea împaratilor Maximian si Maximin si era de fel din cetatea Amasiei.

Fiind încorporat în oastea împaratului, si mergând în partile Rasaritului la locul ce se numea Evhaita, în ceata generalului Vringa, a fost chemat de acesta la cercetare si a marturisit ca Hristos este Dumnezeu, batjocorând idolii elinilor ca pe niste statui neînsufletite si lucruri facute de mâinile omenesti.

Dându-i-se vreme sa se gândeasca mai bine, el nu a cheltuit aceea vreme în nelucrare, ci a savârsit o fapta cât se poate de mare. A ars cu foc statuia aceleia pe care elinii o socoteau mama idolilor. Drept aceea, fiind prins si marturisind ca el singur a fost cel care a dat foc statuii, a fost chinuit în felurite chipuri; si fiind bagat într-un cuptor aprins si-a primit sfârsitul acolo, desi vapaia focului numai a înconjurat trupul sfântului, nevatamându-l deloc.

Dupa moartea sa, sfântul s-a aratat patriarhului Eudoxie al Constantinopolului, în timpul împaratului Iulian Apostatul (361-363), si caruia i-a spus ca bucatele din târg erau spurcate, din ordin împaratesc, cu sângele animalelor ce au fost jertfite idolilor, în timp ce crestinii erau în Postul Pastelui. Pentru aceasta sfântul i-a îndemnat sa se hraneasca cu coliva, dar Evdoxie nepricepându-se ce este coliva, marele Teodor i-a spus:

 "Coliva este facuta din grâu fiert si asa ne-am obisnuit noi a numi grâul fiert in Evhaita".

De atunci, în semn de multumire, crestinii obisnuiau sa manânce, în fiecare prima sâmbata a Postului Mare, coliva, facând pomenirea Sfântului Mucenic Teodor.

La început deci coliva a servit ca hrană, iar mai apoi la pomenirea morţilor. 

* 

Praznicul Sfantului Mucenic Teodor Tiron este, dupa Karabinov, cea mai veche sarbatoare fixa deplasata in ciclul liturgic mobil. Marea popularitate a acestui sfant, al carui sanctuar din Euhaita atragea multimile, a facut ca pomenirea lui sa fie transferata in prima sambata a Postului Mare, dupa cum atesta Typikon-ul Marii Biserici.

Nu este insa vorba doar de un transfer al sarbatoririi praznuite de Triod. Caci, in timp ce Typikon-ul Marii Biserici nu indica decat sinaxa mucenicilor, Triodul comemoreaza in aceasta zi mai precis minunea colivelor, a carei naratiune e atribuita patriarhului Nectarie al Constantinopolului (sfarsitul secolului IV).

 Praznicul mucenicului e dublu si el, pentru ca in el ne bucuram atat de minunea colivelor, cat si de nevointele mucenicesti ale Sfantului Teodor.

Semnificaita colivei

Mai jos vom da reteta colivei (sl. kolivo, gr. kollyvon), asa cum se obisnuieste a se face în unele parti ale României în ziua de astazi. Coliva facuta din grâu fiert, îndulcita cu miere sau/si cu zahar, închipuie însusi trupul celui adormit, deoarece hrana principala a trupului omenesc este grâul. Ea este, totodata, o expresie materiala a credintei noastre în nemurire si înviere, fiind facuta din boabe de grâu, pe care Domnul însusi le-a înfatisat ca simboluri ale învierii trupurilor:

dupa cum bobul de grâu, ca sa încolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie îngropat mai întâi în pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai întâi se îngroapa si putrezeste, pentru ca sa înviieze apoi întru nestricaciune (vezi In. XII, 24. Comp. si I Cor XV, 36).

 Dulciurile si ingredientele care intra în compozitia colivei reprezinta virtutile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca a dobândit-o cel adormit.

(Liturgica Speciala, Pr. Prof. dr. Ene Braniste, Ed. Nemira, 2002, pag. 379).

  Rețeta de coliva

Ingrediente

1 kg de grâu (arpacaș); 1-2 Kg de nuci; 200-250 g de zahar; facultativ: miere;

Arome: coaja de la 1-2 lămâi, și de la 1-2 portocale, ce nu au fost tratate; scorțișoară; rom sau alta esență (exp. Cointreau ...);

Pentru decorare:

zahar pudra; nuci măcinate, cacao, bomboane,  stafide, etc.

Preparare

Coliva se prepara în doi timpi. Primul timp este seara, înainte de a merge la biserica, când se fierbe grâul, iar cel de-al doilea timp este de dimineața chiar în ziua în care urmează să fie adusă ca ofrandă la biserică, când trebuie prevazută cam o oră pentru această ultima pregătire (depinde, mai mult, cât stăruiți pentru a o orna).

# Primul timp, seara

Grâul se alege, îndepărtându-se pleava și bucățelele de grâu sparte. După aceasta se spală în 9 ape călduțe (corespunzătoare celor 9 cete de sfinți) și se pune la fiert în 3 litri de apă, de preferință într-o oala de teflon. Focul este la început potrivit de mare, iar când începe să fiarbă apa, se da mai mic. In timpul fierberii nu se amestecă cu lingura, ci se mișcă oala din când în când, astfel ca grâul să nu se lipească. Se tine pe foc până ce apa scade și când apa a scăzut aproape complet, se adaugă putină sare și zaharul, amestecându-se ușor cu lingura de lemn. Se mai lasă 5-10 minute până când nu mai este apa, iar bobul de grâu este "înflorit". După fiert grâul se răstoarnă într-o oală smălțuită și se acoperă cu un ștergar umed pentru a nu face coaja.

Tot seara puteți curăța nucile de coajă, astfel încât sa aveți o farfurie adânca plina de miezi de nucă. Jumătate din ei se dau prin mașină de nuci (sau dacă nu avem putem să găsim în comerț o răzătoare manuala (de brânza) și care poate fi folosita cu succes pentru a fărâmița nuca). Cealaltă jumătate din miezii de nucă se vor tăia cu cuțitul în bucatele mai mici. Se are în vedere a se opri jumătăți de miezi de nucă (10-20) pentru a forma o cruce pe coliva.

# Al doilea timp, de dimineata

Daca s-a format coaja la grâu se îndepărtează. Se adaugă miezii de nucă ce au fost sfărâmați și cam un sfert din cantitatea de nucă ce a fost dată prin mașină. 

Se aromatizează adăugându-se coaja de lămâie data prin răzătoare mica și coaja de portocală. Se mai adaugă o sticluță de esență de rom (sau dacă nu, o alta aroma), si scorțișoară. Facultativ se poate adăuga o lingura-doua de miere.

 Toată compoziția se frământă bine cu mâna și se așează pe platouri, nivelându-se bine. Se adaugă pe deasupra restul de nuca măcinată astfel încât sa fie un strat destul de gros, pentru ca zaharul pudra ce se va pune pe urma sa nu se umezească. Printr-o strecurătoare mica se pudrează pe deasupra zahar farin până ce se acoperă toată nuca. Se nivelează cu ajutorul unei foi albe de hârtie, care se așează pe deasupra și se presează ușor cu mana. După ce s-a omogenizat suprafața se formează o cruce din jumătățile de nucă păstrate. Se poate însa sa se facă o cruce și din cacao, folosindu-se un șablon. Dacă preferați puteți folosi pentru decorare bomboane etc...

Bine de știut, dacă coliva se prepara in Franta:

- In comerț arpacașul corespunde cerealei denumita în franceza blé mondé. Dacă acesta este "précuit", timpul de fierbere este mai mic ca de obicei, dar boabele nu vor "inflori", și prin urmare, nesfaramandu-se, nu se vor lega intre ele. In acest caz se poate utiliza un blender pentru a le sfărâma, dar cu mare atenție, deoarece depinde de tipul aparatului utilizat, pentru a nu-l solicita la puteri la care nu a fost prevazut, și mai ales pentru ca partea de grâu deja sfărâmată trebuie îndepărtată din când în când cu o lingura din jurul cuțitului, fiind o operațiune mai delicata și elaborioasa.

- O alta posibilitate este de a înlocui arpacașul cu boulghour (cereala deja sfărâmată).

Rugaciuni

Din prealuminată prăznuirea dumnezeiescului mucenic să ne ospătăm cu toţii; şi cu credinţă să ne veselim, iubitorilor de praznic, cinstind luminata prăznuire a săvârşirii lui, şi cu cântări să lăudăm pe Iisus, Cel ce a mărit pomenirea lui.

(Din Stihirile ce se cântă la Utrenie)

Credincioşilor, adunându-ne împreună, cu un glas să prăznuim în cântări de taină, ca pe un puternic ostaş al adunării noastre, pe cel mai viteaz bărbat al oştirii cereşti, zicând: vrednicule de laudă, mucenice al lui Hristos, roagă-te pentru cei ce te laudă pe tine.

(Din Stihirile ce se cântă la Utrenie)

Harul minunilor tale cel de Dumnezeu dăruit, mucenice Teodor, îl aşterni peste toţi cei ce aleargă la tine cu credinţă. Pentru care te lăudăm pe tine zicând: pe cei robiţi îi răscumperi, pe bolnavi îi tămăduieşti, pe cei săraci îi îmbogăţeşti şi izbăveşti pe cei ce plutesc cu corăbiile; alergarea spre cele zadarnice ale slugilor o opreşti şi descoperi pagubele celor cărora li s-au făcut; pe ostaşi îi înveţi să se ferească de robie; pruncilor le dăruieşti cu milostivire cererile; fierbinte ajutor te afli celor ce săvârşesc sfinţită pomenirea ta. Cu care, preasfinţite nevoitorule, cere de la Hristos mare milă şi pentru noi cei ce lăudăm mucenicia ta.

(Din Stihirile ce se cântă la Vecernie)

Tuturor dai harurile tămăduirilor din destul, sfinte, purtătorule de biruinţă, Teodor, ca cel ce ai îndrăzneală către Domnul, totdeauna, grăbeşte şi izbăveşte pe cei ce cu credinţă firbinte te cheamă, preafericite.

(Luminânda ce se citeşte la Utrenie)

PAGINI WEB: 

- OrtodoxWiki: Coliva
- Anastasia, Coliva din arpacaş 
- Reteta de coliva in franceza (Colybes) 
- Razboi intru Cuvant :“Sambata lui Toader” (a Sfantului Mucenic Teodor Tiron) – minunea colivelor si pomenirea mortilor. SI DESPRE ADUCEREA AMINTE DE MOARTE
- Sfiti si Icoane: Sfantul Mare Mucenic Teodor Tiron 

Romania sub nameti in 2012

COD ROSU IN MULTE REGIUNI ALE TARII

Harta tarii in ziua de 14 februarie 2012:

Harta interactiva a localitatilor izolate: AICI

 

 CUM A FOST IN 1954? 

CUM ESTE IN 2012?

Rugăciune pentru potolirea stihiilor

(la vreme de trăsnete, fulgere, grindină sau cutremur)

Predici la Parabola Fiului Risipitor ale Sfintilor Ignatie Briancianinov si Ioan Maximovici

Predică în Duminica Fiului Risipitor (Despre pocăinţă) - 

Sf. IGNATIE BRIANCIANINOV

Iubiţi fraţi! Sfânta Biserică, această maică iubitoare de fii a credincioşilor, care i-a născut întru mântuire şi ia asupra sa toate grijile ca fiii săi să nu rămână lipsiţi de moştenirea lor - Cerul, pregătindu-i de săvârşirea cu izbândă a nevoinţei care vine a sfintelor Păresimi, a rânduit astăzi să se citească la Dumnezeiasca Liturghie pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre fiul risipitor.

În ce stă nevoinţa sfintelor Păresimi? Ea este nevoinţa pocăinţei, în zilele de faţă ne aflăm înaintea unui răstimp care este afierosit cu precădere pocăinţei, stăm ca şi cum am fi la uşa lui şi cântăm cântarea plină de umilinţă:

 Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă! 

Ce ne descoperă cel mai mult pilda Domnului nostru pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi? Ea ne descoperă neurmata, nesfârşita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care aduc prinos de pocăinţă. Bucurie se face în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), le-a vestit Domnul oamenilor, chemându-i la pocăinţă - şi ca spusele Lui să se întipărească mai adânc în inimile ascultătorilor, a binevoit să adauge la ele o pildă.

Un oarecare om bogat, ne povesteşte pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea, a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete. Fiul bogatului nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat în asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii! Lucrul acesta însă nu a fost cu putinţă. În starea aceasta aflându-se, până la urmă şi-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. În cugetul său se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi slugilor acestuia. Cu această aşezare a inimii, fiul cel mic a purces la drum. Era încă departe de casa părintească atunci când tatăl l-a văzut - l-a văzut şi i s-a făcut milă de el: a ieşit alergând în întâmpinarea lui, s-a aruncat de gâtul lui, a început să îl sărute. Când fiul a rostit mărturisirea şi rugămintea pe care şi le pregătise dinainte, tatăl a poruncit robilor: 

„Aduceţi haina cea mai bună, îmbrăcaţi-l în ea, puneţi inel în degetul lui şi încălţări în picioarele lui. Aduceţi şi junghiaţi viţelul îngrăşat: o să mâncăm şi o să ne veselim. Acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat!”. 

Fiul cel mare, care fusese totdeauna supus voinţei tatălui, s-a întors acasă în timpul ospăţului. I s-a părut ciudată purtarea tatălui faţă de mezin - dar tatăl, însufleţit de dreptatea dragostei, înaintea căreia orice altă dreptate este sărăcăcioasă, nimicnică, i-a răspuns: 

„Fiule! Tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce e al meu este şi al tău; s-ar fi cuvenit să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!” (Luca 15, 11-32).

Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi[12], fiul cel mic poate fi înţeles ca închipuire atât a întregului neam omenesc, cât şi a fiecărui păcătos în parte. Partea de moştenire ce i se cuvenea sunt darurile lui Dumnezeu, de care este preaplin fiecare om şi mai ales creştinul. Cele mai mari dintre darurile lui Dumnezeu sunt mintea şi inima, dar mai cu seamă harul Sfântului Duh, dăruit fiecărui creştin. 

Pretinderea părţii de moştenire pentru a o cheltui după bunul plac e năzuinţa omului de a lepăda supunerea faţă de Dumnezeu şi a urma propriilor gânduri şi dorinţe, învoirea tatălui la cererea mezinului arată că Dumnezeu l-a cinstit pe om cu voie de sine stăpânitoare în întrebuinţarea darurilor Sale. Ţara îndepărtată e viaţa păcătoasă, ce ne îndepărtează şi ne înstrăinează de Dumnezeu. Cheltuirea avuţiei e istovirea puterilor minţii, inimii şi trupului, dar mai ales jignirea şi alungarea Sfântului Duh prin faptele păcătoase. Sărăcia mezinului este pustietatea sufletească ce ia naştere din viaţa păcătoasă. Locuitorii statornici ai acelei ţări îndepărtate sunt stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile căzute, ce sunt nestrămutate în căderea lor, în înstrăinarea lor de Dumnezeu: înrâuririi lor i se supune păcătosul. Turma dobitoacelor necurate închipuie gândurile şi simţămintele păcătoase, ce rătăcesc în sufletul păcătosului şi pasc pe pajiştile lui; ele sunt urmarea de neînlăturat a lucrării păcătoase, în zadar ar vrea omul să înăbuşe acest gânduri şi simţăminte prin împlinirea lor: ele sunt de neîmplinit! Însă nici împlinirea pe cât e cu putinţă a gândurilor şi visărilor pătimaşe nu le nimiceşte, ci le stârneşte cu îndoită putere. Omul este făcut pentru Cer: numai adevăratul bine îi poate fi hrană îndestulătoare şi de viaţă dătătoare. Răul, atrăgând la sine şi amăgind gustul inimii, care este vătămat de cădere, este în stare doar să arunce în neorânduială însuşirile omeneşti.

Cumplită este pustietatea sufletească pe care o pricinuieşte viaţa păcătoasă, de neîndurat chinul adus de gândurile şi de simţămintele pătimaşe, păcătoase, atunci când ele colcăie ca nişte viermi în suflet, când sfâşie sufletul care li s-a supus, sufletul pe care-l stăpânesc cu silnicie! Nu rareori păcătosul, chinuit de gânduri amarnice, visări şi pofte cu neputinţă de împlinit, ajunge la deznădejde; nu rareori încearcă să-şi ia viaţa - şi pe cea vremelnică, şi pe cea veşnică. Fericit păcătosul care în acea vreme de restrişte îşi va veni în fire şi îşi va aminti neţărmurita dragoste a Tatălui Ceresc, îşi va aminti nemăsurata bogăţie duhovnicească de care este plină din belşug casa Tatălui Ceresc - Sfânta Biserică. Fericit păcătosul care, înspăimântându-se de păcătoşenia sa, va voi să se izbăvească prin pocăinţă de greutatea ei care îl striveşte.

Din pilda evanghelică învăţăm că pentru o pocăinţă reuşită şi rodnică, din partea omului este neapărată nevoie de vederea păcatului propriu, recunoaşterea lui, părerea de rău pentru el, mărturisirea lui. Pe cel ce se întoarce la Dumnezeu cu o asemenea aşezare a inimii, Dumnezeu îl vede încă departe fiind el: îl vede şi Se grăbeşte să-l întâmpine, îl îmbrăţişează, îl sărută cu harul Său.

Numai ce a rostit mărturisirea păcatului său cel ce se pocăieşte, că Domnul Cel milostiv porunceşte robilor - slujitorilor altarului şi sfinţilor îngeri - să îl îmbrace în sfânta haină a neprihănirii, să pună în mâna lui inel - mărturie a unirii lui reînnoite cu Biserica pământească şi cerească, să pună în picioarele lui încălţări, ca lucrarea lui să fie păzită de spinii cei duhovniceşti prin rânduielile cele temeinice - asta înseamnă încălţările - ale poruncilor lui Hristos.

Ca împlinire a lucrării dragostei, pentru fiul reîntors se întinde masa dragostei, la care se junghie viţelul îngrăşat. Această masă închipuie masa bisericească, la care păcătosului care s-a împăcat cu Dumnezeu i se îmbie mâncare şi băutură duhovnicească, nestricăcioasă: Hristos, Cel de multă vreme făgăduit omenirii, pregătit de negrăita milostivire a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută chiar din clipa căderii ei.

Pilda evanghelică este învăţătură dumnezeiască! Ea e adâncă şi înaltă, în ciuda neobişnuitei simplităţi a cuvântului omenesc în care a binevoit a se înveşmânta Cuvântul lui Dumnezeu! Cu minunată înţelepciune a rânduit Sfânta Biserică să se citească înaintea a tot poporul această pildă înainte de începutul Postului Mare. Ce veste poate fi mai mângâietoare pentru păcătosul ce stă descumpănit în faţa uşilor pocăinţei, dacă nu vestea despre nesfârşita şi negrăita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care se pocăiesc? Această milostivire este atât de mare încât i-a uluit chiar şi pe sfinţii îngeri - fiii întâi-născuţi ai Tatălui Ceresc, ce niciodată n-au călcat nici măcar una singură dintre poruncile Lui. Cu minţile lor luminate şi înalte ei n-au putut, totuşi, pricepe neurmata milostivire dumnezeiască faţă de neamul omenesc. Ei aveau nevoie în această privinţă de o descoperire de Sus, şi din descoperirea de Sus au învăţat că se cuvine lor să se bucure şi să se veselească, pentru că fratele lor mai mic - neamul omenesc - mort era, şi a înviat; pierdut era, şi s-a aflat prin mijlocirea Răscumpărătorului. Bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu chiar şi pentru un singur păcătos care se pocăieste.

Iubiţi fraţi! Să întrebuinţăm potrivit menirii ei vremea pe care Sfânta Biserică a rânduit-o ca să ne pregătim de nevoinţele sfintelor Păresimi! S-o întrebuinţăm spre a ne umple mintea şi inima de marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de oameni îndeobşte şi faţă de fiecare om în parte care doreşte să se împace cu Dumnezeu şi să ajungă la unirea cu El prin mijlocirea adevăratei pocăinţe. Să dea Dumnezeu să ne hotărâm soarta veşnică spre mântuirea şi bucuria noastră, ca veselia noastră să fie nesfârşită, întru unire cu bucuria sfinţilor îngeri ai lui Dumnezeu, ca bucuria cea de obşte a oamenilor şi îngerilor să se împlinească şi desăvârşească întru desăvârşirea voii Tatălui Ceresc! Că nu este voia înaintea Tatălui Ceresc să piară unul dintr-aceşti mici (Matei 18, 14) oameni, micşoraţi şi înjosiţi de păcat. Amin.

(din Predici la Triod si Penticostar - Sf.Ignatie Briancianinov)

***

Învăţătură folositoare pentru tineri, din Pilda fiului risipitor - SF.IOAN MAXIMOVICI

Şi i-a spus tânărul tatălui său:

 „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”. 

În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei - într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.

„Sunt moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” 

Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?

Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu – li se pare lor - fără a refuza să slujim lumii.

„Suntem destul de puternici - spun ei - ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”.

Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său:

„Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? 

Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică. Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi, în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. 

Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde l-a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească. Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea - urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit. Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!

(din Predici si Indrumari duhovnicesti - Sf.Ioan Maximovici)

O rugaciune a Sfantului Isaac Sirul catre Domnul - rugaciune a noastra de pocainta

Domnului să ne rugăm!

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care ai plâns pentru Lazăr şi lacrimi de întristare şi de milostivire ai vărsat pentru dânsul, primeşte lacrimile mele. Cu patimile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduieşte rănile mele. Cu sângele Tău, curăţeşte sângele meu şi amestecă în trupul meu mireasma trupului Tău celui de viaţă făcător. Fierea cu care vrăjmaşii Te-au adăpat să îndulcească amărăciunea cu care potrivnicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea cea trasă în jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalţe capul meu cel pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mâini, pironite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării precum a făgăduit preasfântă gura Ta. Faţa Ta, cea batjocorită cu pălmuiri şi cu scuipări, să umple de strălucire faţa mea cea întinată în fărădelegi. Duhul Tău, pe Care L-ai încredinţat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povăţuiască spre Tine, prin harul Tău. 

Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăinţa, nici umilinţa care întorc pe fii la moştenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumeşti şi nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite şi nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine. 

Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, vistierul bunătăţilor, dăruieşte-mi pocăinţă neştirbită şi inimă îndurerată, ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Dă-mi aşadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani şi mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale. 

Te-am părăsit, Doamne; să nu mă părăseşti. Am ieşit de la Tine; ieşi în căutarea mea. Du-mă la păşunea Ta cea duhovnicească. Numără-mă între oile turmei Tale preaalese. Hrăneşte-mă împreună cu ele din verdeaţa dumnezeieştilor Tale Taine. Căci inima lor curată este sălaşul Tău şi se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale. Strălucirea Ta este mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri şi în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învredniceşte şi pe mine, nevrednicul, cu harul şi cu iubirea Ta de oameni în vecii vecilor. Amin.

(Din Acatistul Domnului Nostru Iisus Hristos)

Parintele Teofil de la Pangarati a fost intampinat in ceruri

Obştea Mănăstirii Pângăraţi, slujitori ai sfintelor altare din toată Moldova, dar şi sute de pelerini sau fii duhovniceşti înalţă în aceste zile rugăciuni pentru vrednicul de pomenire arhimandrit Teofil Lefter, stareţul Mănăstirii Pângăraţi din judeţul Neamţ. Preacuvioşia sa şi-a început călătoria spre veşnicie pe 2 februarie, în ziua prăznuirii Întâmpinării Domnului. [...]

Părintele stareţ Teofil a trecut la cele veşnice în ziua în care a împlinit 25 de ani de călugărie. „Ziua Întâmpinării Domnului ne duce la un gând al lui Hristos. Precum Domnul l-a întâmpinat pe părintele Teofil atunci când şi-a depus în mâna lui Dumnezeu făgăduinţele, toată grija şi toată ascultarea sa, avem nădejdea că, văzându-i osteneala şi lupta sa, Domnul îl va fi întâmpinat şi acum, pe 2 februarie 2012. A avut o boală grea, descoperită în anul 2010 după sfinţirea bisericii. A avut privilegiul să înţeleagă cu fiecare pas al agravării bolii că pregătirea este nu doar de a face faţă unei boli, ci şi de a-şi spune toate cuvintele în faţa lui Dumnezeu. Am certitudinea că părintele Teofil a plecat împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii“, a mărturisit arhim. Nichifor Horia.

Părintele Teofil, „căutat pentru blândeţea lui“

Arhim. Teofil Lefter s-a născut pe 7 martie 1959 în localitatea Letea Veche din judeţul Bacău. Pe 5 august 1986 a intrat în monahism la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Neamţ. A fost călugărit pe 2 februarie 1987, iar în luna octombrie a aceluiaşi an a fost hirotonit ierodiacon. În ziua pomenirii Sfintei Cuvioase Parascheva din anul 1987, a fost hirotonit ieromonah de către Înalt Preasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pe atunci episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. În anul 1990 a intrat în obştea Mănăstirii Pângăraţi.

În anul 1996, arhim. Teofil Lefter a fost numit stareţ al Mănăstirii Pângăraţi. „Încă din momentul intrării în mănăstire şi-a asumat crucea ascultării şi a lucrării în via lui Dumnezeu, dovedindu-se un lucrător rodnic şi credincios Domnului. A chivernisit în mănăstire o restaurare atât administrativ-edilitară, cât şi implementarea unei adevărate viziuni monahale în sufletele părinţilor din obşte“, a amintit arhim. Nichifor Horia.

După 1996, arhim. Teofil Lefter s-a îngrijit de restaurarea picturii Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie“, care a fost resfinţită în anul 2002. Tot atunci s-a pus temelia bisericii noi a aşezării monahale închinată Sfinţilor Simeon şi Amfilohie şi Sfinţilor Români. Târnosirea sfântului lăcaş a avut loc pe 12 septembrie 2010 şi a fost oficiată de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în prezenţa a mii de credincioşi. „În această biserică, părintele Teofil a investit muncă, suflet şi rugăciune. Fiind în lucru, noua biserică l-a implicat foarte mult. În paralel au fost restaurate chiliile, corpurile monahale şi turnul clopotniţă. Părintele Teofil a lucrat la echilibrul duhovnicesc al părinţilor din obşte, dar şi al multor fii duhovniceşti pe care îi avea. A fost căutat pentru blândeţea lui şi pentru că era iscusit în aplicarea cu discernământ şi cu echilibru a canoanelor şi a orânduielilor duhovniceşti corespunzătoare fiecărui suflet“, a adăugat arhim. Nichifor Horia.

(Sursa: Doxologia -  Părintele Teofil, stareţul Mănăstirii Pângăraţi, întâmpinat în lumea veşniciei)

Vrednicul de pomenire arhimandrit Teofil Lefter, stareţul Mănăstirii Pângăraţi, din judeţul Neamţ, a fost condus ieri [5 februarie 2012 n.n.] pe ultimul drum de peste 1.500 de credincioşi. În biserica nouă a aşezării monahale a fost oficiată Sfânta Liturghie şi slujba înmormântării de către Înalt Preasfinţitul Teofan. Încă de joi, 2 februarie, pe lângă sicriul părintelui Teofil au trecut mii de oameni. Sicriul cu trupul neînsufleţit a fost înmormântat lângă noua biserică de la Pângăraţi pe care părintele Teofil a ridicat-o, alături de obştea aşezării monahale.

La Mănăstirea Pângăraţi din judeţul Neamţ a avut loc ieri slujba înmormântării pentru vrednicul de pomenire arhimandrit Teofil Lefter, stareţul acestei aşezări monahale. Părintele Teofil a plecat la Domnul în ziua praznicului Întâmpinării Domnului, după 25 de ani de vieţuire în monahism. Încă de la primele ore ale dimineţii, pelerinii din toată Moldova, clerici, vieţuitori ai mănăstirilor sau credincioşi, şi-au îndreptat paşii către Mănăstirea Pângăraţi pentru a-şi lua rămas-bun de la părintele Teofil. Vremea rece şi ninsoarea nu i-au împiedicat pe oameni să ajungă la Pângăraţi, locul de unde plecau mereu cu un sfat de la părintele Teofil sau mai îmbogăţiţi duhovniceşte în urma rugăciunilor înălţate. În jurul Bisericii cu hramurile „Sfinţii Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi“ şi „Toţi Sfinţii Români“ au fost aşezate zecile de coroane aduse de către cei care l-au preţuit pe părintele Teofil. În sfântul lăcaş, florile au înconjurat, pe lângă cele patru sfeşnice cu lumânări, sicriul în care se afla fostul stareţ al Mănăstirii Pângăraţi. Sfânta Liturghie din Duminica a 33-a după Rusalii a fost săvârşită de Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, alături de un sobor de 50 de preoţi şi diaconi.

Mesaj de condoleanţe de la Patriarhul României

Biserica nouă a aşezării monahale a fost arhiplină de numărul mare de oameni adunaţi în jurul sicriului în care se afla părintele Teofil. Rând pe rând, cei care l-au cunoscut pe stareţul aşezării monahale, care a plecat în lumea veşniciei, au trecut prin dreptul sicriului. Clericii şi credincioşii au aprins lumânări şi au sărutat icoana Învierii Domnului. În timpul slujbei, pelerinii au cântat răspunsurile liturgice alături de corul de tineri. Un moment deosebit şi emoţionant din cadrul Sfintei Liturghii a avut loc după citirea Sfintei Evanghelii. Atunci s-au înălţat rugăciuni pentru vrednicul de pomenire arhimandrit Teofil Lefter. Toată biserica a cântat într-un glas „Veşnică pomenire“ pentru părintele la care adesea credincioşii găseau un cuvânt de folos duhovnicesc. Înainte de începerea slujbei, Înalt Preasfinţia Sa a amintit că momentul prohodirii părintelui Teofil este ultima rugăciune lângă „trupul neînsufleţit, dar aşteptător de înviere“ al celui care a fost stareţul Mănăstirii Pângăraţi. Atât la slujba Sfintei Liturghii, cât şi la slujba înmormântării au participat, pe lângă cei aproape 1.500 de credincioşi, stareţi şi stareţe de la mănăstirile din judeţul Neamţ, monahi, monahii, preoţi profesori de la Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din Piatra Neamţ, preoţi parohi şi autorităţi locale şi judeţene. La final, arhim. Nichifor Horia, exarhul administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor, a citit mesajul de condoleanţe al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la trecerea la cele veşnice a arhimandritului Teofil Lefter.

„Acum 25 de ani, părintele Teofil s-a îmbisericit în viaţa monahală“

Înalt Preasfinţitul Teofan a rostit o predică în care a vorbit despre trecerea la cele veşnice a părintelui Teofil Lefter. „Într-o zi de 2 februarie, în faţa icoanei Sfânta Ana de la Mănăstirea Bistriţa, acum 25 de ani, un tânăr se răstignea în faţa sfântului altar, făgăduind că va fi dedicat în exclusivitate lui Dumnezeu şi împărăţiei Sale. Cel mai important moment de care călugărul îşi aduce aminte este tunderea în monahism, când monahul se răstigneşte în faţa lui Dumnezeu şi a obştii mănăstirii. Cu certitudine, părintele şi-a amintit adesea clipa în care şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu. În aceeaşi zi de 2 februarie, peste 25 de ani, la vârsta de 52 de ani, părintele Teofil va trece printr-o altă tundere, printr-o altă dedicare, de data aceasta totală, absolută şi veşnică către Dumnezeu. Pe 2 februarie 1987, părintele Teofil, precum Dreptul Simeon, a rostit «Acum slobozeşte-mă, Doamne, de toate poftele cele deşarte, de duhul acestei lumi“. În ziua morţii, de Întâmpinarea Domnului, părintele a rostit aceleaşi cuvinte, de data aceasta oferindu-şi fiinţa întreagă în faţa lui Dumnezeu. Acum 25 de ani, părintele Teofil s-a îmbisericit în viaţa monahală. Anul acesta, pe 2 februarie, părintele a fost îmbisericit în ceruri, bucurându-se de frumuseţea cea nespusă a slavei lui Dumnezeu. Acum 25 de ani, la călugărie, părintele Teofil a fost luat pe braţele mănăstirii pentru a fi purtat spre împărăţia cerurilor. Mersul prin viaţa monahală l-a adus la momentul în care, luat în braţe de Dumnezeu, este aşezat în sânul lui Avraam. Ce taină este aceasta, ca sărbătoarea Întâmpinării Domnului să-i definească cele două sosiri: plecarea din lume şi sosirea în mănăstire şi plecarea din această viaţă şi sosirea în slava împărăţiei cerurilor“, a spus IPS Părinte Mitropolit Teofan, care a evidenţiat în continuare câteva din virtuţile părintelui Teofil.

„Părinte, vei fi stareţ până la sfârşitul vieţii!“

„A fost un om care a iubit deopotrivă viaţa duhovnicească şi cea de ctitorie, încercând să se împartă între clipele de rugăciune şi cele dedicate administrării unei mănăstiri (la Pângăraţi). A fost un iubitor de pustie. Nu de puţine ori, chiar înainte de a cădea în boală, îmi cerea adesea dezlegare de sarcina administrativă de stareţ, ca într-o bună zi să se retragă mai adânc în chiliile pe care le-a construit nu departe de Tarcău, sau aici, în Poiana Sfinţilor Simeon şi Amfilohie. Totdeauna i-am răspuns: «Părinte, vei fi stareţ până la sfârşitul vieţii!», neştiind că momentul plecării din această lume se apropie. A fost om iubitor de canoane şi, în acelaşi timp, înţelegător faţă de omul care cade, care greşeşte, dar care prin pocăinţă are capacitatea să se ridice. A fost un om iubitor de ascultare, având curaj mărturisitor. A simţit nevoia să mărturisească adevărul de credinţă sau calea cea dreaptă pe care o simţea că este cea chemată să definească trecerea Bisericii prin această lume“, a mărturisit Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. A urmat o procesiune în jurul bisericii, după care sicriul cu trupul părintelui Teofil a fost înmormântat lângă sfântul lăcaş sfinţit în luna septembrie a anului 2010.

„Voi veni la Pângăraţi până voi muri pentru că simt că părintele este aici“

Credincioşii din judeţul Neamţ, dar şi din alte zone ale Moldovei au participat la slujba înmormântării părintelui Teofil. Oamenii au primit cu tristeţe vestea trecerii la cele veşnice şi şi-au adus aminte de cuvintele pline de folos ale fostului stareţ de la Pângăraţi. Zamfira Pătrîţanu din Bacău: „Părintele Teofil a fost duhovnicul meu de suflet încă din anul 1993. Mi-l amintesc pe părintele ca un tată. A fost un om extraordinar, ne dădea sfaturi. De fiecare dată când aveam un necaz sau o ispită veneam la părintele pentru a mă spovedi. Voi veni la Pângăraţi până voi muri pentru că simt că părintele este aici, lângă noi“.

Agripina Popa din Pângăraţi: „Ne pare rău că părintele Teofil a plecat prea repede din această lume. Era un om bun. Dumnezeu să-l ierte şi să ne ierte şi pe noi“.

Mihai Timişanu din Alexandru cel Bun - Pângăraţi: „Nu cred să fi venit vreo persoană din această ţară la părintele şi să nu fi primit o vorbă bună. Pe mine personal m-a sfătuit, când i-am spus că am o problemă, să vin mai des pe la biserică“.

Rugăciune neîncetată pentru părintele Teofil

Încă din seara în care părintele Teofil a trecut la Domnul (2 februarie 2012), preoţii şi credincioşii din toată Moldova au început să vină la Mănăstirea Pângăraţi în număr mare. Slujitorii sfintelor altare, în prezenţa enoriaşilor şi a pelerinilor, au oficiat slujba de Parastas. În acelaşi timp, obştea mănăstirii a continuat programul liturgic obişnuit, avându-l în mijlocul sfântului lăcaş pe fostul stareţ al Mănăstirii Pângăraţi. La căpătâiul părintelui au citit necontenit din Psaltire, aşa cum este rânduiala, părinţii din mănăstire şi preoţi din Protopopiatul Piatra Neamţ.

(Sursa: Doxologia - Părintele Teofil, „purtat spre împărăţia cerurilor“ )

UPDATE 12 martie 2012

După oficierea Sfintei Liturghii, Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, au săvârşit slujba Parastasului pentru vrednicul de pomenire arhimandrit Teofil Lefter, la împlinirea a 40 de zile de la trecerea la cele veşnice. 

Slujba Parastasului a fost urmată de un Trisaghion la mormântul părintelui Teofil, aflat lângă biserica nouă a Mănăstirii Pângăraţi, sfânt lăcaş pentru ridicarea căruia fostul stareţ, alături de obştea pe care a păstorit-o, a trudit timp de opt ani. 

 Părintele Petroniu, noul stareţ al Mănăstirii Pângăraţi 

Tot sâmbătă, după săvârşirea slujbei de pomenire a părintelui Teofil Lefter, IPS Teofan l-a instalat ca stareţ pe seama Mănăstirii Pângăraţi pe arhim. Petroniu Marin. "După trecerea la cele veşnice a părintelui Teofil, părintele Petroniu, cu autoritatea şi experienţa sa de mai bine de 14 ani ca stareţ al Mănăstirii Horaiţa, a fost cel care a asigurat interimatul de patru zeci de zile la Mănăstirea Pângăraţi, unde a fost cunoscut şi primit cu pace de obşte. El însuşi a primit această cruce, de a se rupe de obştea lui, pentru a putea duce mai departe ctitoria de suflet a părintelui Teofil. În locul său, la Mănăstirea Horaiţa a fost instalat stareţ părintele Vasile Rubin, care a fost dintru început fiu al acestei obşti şi pe care nădăjduim ca Sfântul Nicolae, ocrotitorul mănăstirii, să îl întărească pentru a continua lucrarea părintelui Petroniu în această obşte frumoasă şi pentru a menţine acel duh de frăţietate pe care l-a cunoscut el însuşi ca vieţuitor al mănăstirii“, ne-a relatat arhim. Nichifor Horia, exarhul administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor. 

 Părintele Teofil Lefter a condus obştea de la Pângăraţi timp de 16 ani Mănăstirea Pângăraţi este una dintre vetrele de spiritualitate şi cultură creştin-ortodoxă din judeţul Neamţ. Biserica veche a acestei obşti monahale a fost ridicată în timpul păstoririi sihastrului Amfilohie, iar în sec. al XVI-lea s-a dezvoltat aici o şcoală de iconari. După perioada grea din timpul regimului comunist, când, timp de câteva decenii, biserica şi celelalte imobile ale mănăstirii au fost predate Staţiunii de Cercetări Biologice, Geografice - „Stejaru“, mănăstirea a fost reînfiinţată în luna mai a anului 1991, prin hotărârea Sfântului Sinod. Din anul 1996, stareţ a fost numit părintele Teofil Lefter, care a condus această veche mănăstire timp de 16 ani, până la 2 februarie 2012, când a trecut la cele veşnice. 

Sursa si continuare la: Noi stareţi la Mănăstirile Pângăraţi şi Horaiţa

A SE VEDEA SI:

Predica IPS Teofan la inmormantarea Parintelui Teofil, staretul Manastirii Pangarati (VIDEO)

Comemorarea lui Valeriu Gafencu, pe 25 februarie, la Paris

Să ducem credinţa mai departe, până la sfârşitul cel fără de sfârşit.

Valeriu Gafencu

MARTOR 3

Ciclul de conferinţe şi comemorări

25 februarie 2012

Paris, Franţa

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părintelui nostru Mitropolit IOSIF, sâmbătă 25 februarie 2012, la Catedrala mitropolitană Sfinţii Arhangheli din Paris va continua ciclul de conferinţe comemorative MARTOR, dedicat martirilor mărturisitori din temniţele comuniste, şi nu numai. Programul întregii zile va fi consacrat memoriei celui care a fost «sfântul închisorilor» - VALERIU GAFENCU. 

Înaltpreasfinţitul Iosif va deschide ziua şi va oficia parastasul de veşnică pomenire pentru Valeriu, mort [trecut la Domnul n.n.] în urmă cu şaizeci de ani, pe 18 februarie 1952.

Valeriu Gafencu a luptat pentru apărarea credinţei ortodoxe, fiind unul dintre studenţii care au luminat şi sfinţit închisorile comuniste.

Din cauza apartenenţei sale la mişcarea legionară, a fost condamnat ca duşman al ordinii publice în 1941, când avea doar douăzeci de ani, la 25 de ani de muncă silnică. Din 1942 până în 1948 este închis la Aiud, ultimii doi ani petrecându-i în colonia de munca de la Galda de Jos şi Unirea. Începând cu luna mai 1948 până în decembrie 1949 îl regăsim în închisoarea de la Piteşti, de unde este transferat la Văcăreşti, fiind grav bolnav de TBC. În februarie 1950 este trimis la închisoarea-sanatoriu din Târgu-Ocna, unde-şi va găsi sfârşitul.

În «lavra» Aiudului, în iunie 1943, Valeriu ne spune : «trăiesc momente mari  cele mai mari momentedin viaţa mea». Prin multă rugăciune primeşte lumina de la Dumnezeu; începe «creşterea lui în Duhul», ne spune Ioan Ianolide, având neîncetată rugăciunea lui Iisus.

În mica «obşte» de la Aiud şi Galda de Jos aprofundează Sfânta Scriptură, Patericul şi primele volume din Filocalie (volume dăruite de părintele Arsenie Boca). Iar la Târgu-Ocna, Ioan Ianolide (singurul care, prin voia lui Dumnezeu, l-a însoţit pe Valeriu în toate aceste locuri de detenţie) ne face partaşi sfinţeniei lui Valeriu : «ajunsese la maturitatea duhovnicească», «era sufletul atmosferei duhovniceşti, întărindu-i pe toţi cu puterea harului ce sălăşluia în el», «era un om în care via Hristos».

Programul zilei

09h30 – Cuvântul de deschidere al Înaltpreasfinţitului Mitropolit Iosif.

09h45 – Sfântul închisorilor. Masă rotundă cu IPS Iosif, Monahul Moise de la mânăstirea Oaşa (autorul cărţii cu acelaşi titlu), Carmen Ghiţă – fiica surorii (Eleonora) lui Valeriu.

11h30 – Valeriu Gafencu “sfântul închisorilor” – film din ciclul Noaptea pătimirilor (emisiune realizată de Radu Dinu, TVR International, 1998).

13h00 – Slujba Parastasului. Agapă.

Vânzare de carte.

14h00 – Basarabia deportată în Siberia - film (2011), cu o intervenţie despre film a Monahului Moise.

15h00 – Poeţi după gratii – antologie de poezii din închisori, ed. Mânăstirea Petru Vodă. Lansare de carte.

15h30 – Poeti după gratii – film, realizat de Monahul Moise de la Mânăstirea Oaşa.

16h00 – Întrebări şi răspunsuri. Vânzare de carte.

Mediatorul zilei este părintele Emilian Marinescu, consilier cultural.

 ***

Departamentul Cultural al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale vă pune la dispoziţie, spre cumpărare, următoarele titluri :

• Sfântul închisorilor, mărturii despre Valeriu Gafencu adunate de monahul Moise, ed. Reîntregirea, 2007.

• Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric – memorii şi versuri din închisoare, de Demostene Andronescu.

• De veghe la cumpăna vremilor – articole, cronici, mărturii, de Demostene Andronescu.

• Fericiţi cei prigoniţi (alcătuită de maicile de la Diaconeşti), ed. Bonifaciu.

• Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii (alcătuită de maicile de la Diaconeşti), ed. Bonifaciu.

• Viaţa părintelui Gheorghe Calciu (alcătuită de maicile de la Diaconeşti), ed. Christiana, 2007.

• Introducere in omiletica parintelui Calciu, de Lucian D. Popescu, ed. Christiana (conţine şi cele şapte predici).

• Cărţile spiritului, de Constantin Oprişan, ed. Christiana.

• Crucile pustiei. Poeme neptice, de Răzvan Codrescu, ed. Christiana.

• Pitesti, de Dumitru Bacu, ed. Christiana, cu o prefaţă de pr. Gh. Calciu.

• Testamentul părintelui Calciu, Răzvan Codrescu, de Claudiu Târziu, Lucian D. Popescu, ed. Christiana.

• Quelque part à l’est, de Marcel Petrişor, ed. Opera Magna, 2011.

• Cumplite încercări, Doamne, de Marcel Petrişor, ed. Christiana, 2011

Sursa: Mitropolia.eu

 PAGINI WEB:

EVENIMENTUL POATE FI URMARIT IN DIRECT AICI: http://www.apostolia.tv/

Comemorarea Parintelui Gheorghe Calciu la Paris