Ingerul - adevaratul prieten. Omul - o taina.

Sărbătoarea Sfinților Arhistrategi Mihail și Gavriil și, împreună cu ei, a tuturor Cereștilor Puteri, ne oferă binecuvântatul prilej de a medita asupra rolului îngerilor în viața noastră.

Potrivit învățăturii ortodoxe, fiecare dintre noi primim la naștere un înger păzitor. Asta nu înseamnă că vom reuşi să estimăm numărul sfinților îngeri după statisticile referitoare la locuitorii Pământului, deoarece Dumnezeu poate porunci unui înger să păzească nu doar o persoană, ci chiar un oraș întreg. Dacă tot avem un înger păzitor, care ar trebui să fie relația noastră cu el? Aș zice eu, una de prietenie: îngerul să ne devină cel mai bun, cel mai apropiat prieten.

Cu toții ne dorim să trăim înconjurați de afecţiune, să iubim, să fim iubiți. Iubirea adevărată, presupune și o autentică prietenie. Dar oare are rost să ne întrebăm ce înseamnă un adevărat prieten? Viața însăși ne va lămuri: prietenul ne dă putere în vreme de poticneală; ne învață să mergem când șchiopătăm; ne redă aripi atunci când, din varii motive, am uitat să zburăm, să visăm, să nădăjduim, să credem... De aceea, este greu de explicat în cuvinte noțiunea de prietenie, căci ea reprezintă limbajul curat, fără poticneli, al gândurilor, al simțămintelor față de aproapele nostru. Adevăratul prieten simte o mare bucurie să te întâlnească și să-l întâlnești; se arată capabil să-ţi ignore slăbiciunile; te ocrotește, luându-ţi apărarea, ca un „avocat” de nădejde, când lipseşti, iar în prezență se poartă mereu franc, deschis, altruist. Prietenia deplină presupune ca cineva să participe la soarta celuilalt în mod dezinteresat, fără urmă de viclenie, cu iubirea sfântă. Prietenul destoinic chibzuieşte în cele ce te privesc pe tine ca pentru el însuși. Se pot spune multe în acest sens. Ce mai... prietenia reprezintă o taină! De aceea, nu am pretenția că am izbutit s-o cuprind în puținele mele rânduri. Să medităm, mai degrabă, la definiția sublimă a Mântuitorului Hristos: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

Gândindu-ne la îngerii noștri păzitori, oare sunt capabili ei de o asemenea jertfă? Cum își „dau” ei viața pentru noi? Nu îngerii păzitori ne apără în chip nevăzut de ispitele diavolului? Nu ne călăuzesc ei pe calea luminoasă, ferindu-ne să cădem în tot felul de păcate? Atunci când ajungem abătuți, mâhniți, cine credeți că ne șoptește în taina inimii cuvinte de încurajare, de luptă? Fireşte, îngerii păzitori, căci ei nicicând nu dorm, potrivit spuselor psalmistului: „Nici să dormiteze cel ce te păzește” (Psalm 120, 3). Ocrotitorii noștri ne scapă din primejdii. Vă închipuiți, cum ar spune maramureșenii, îngerii noștri, drăguții, câte pătimesc alături de noi, într-o singură zi, ca să ne izbăvească din multele curse întinse de vrăjmașul omenirii pe înghimpoasele cărări ale vieții pe care rătăcim? Câte gânduri întunecate nu ne dau târcoale? Câte închipuiri ori fantasme nu ne împresoară? Sau câte dintre ele, unele chiar necurate, ne cotropesc mintea și sufletul? Cine pricepe câte primejdii, accidente, necazuri pândesc fragila noastră existență? De le-am ști pe toate, am aprecia la reala sa valoare jertfa sfinților noștri ocrotitori. Va veni vremea când toate se vor vădi. Abia atunci vom înțelege din câte primejduiri, boli și situații limită ne-au salvat.

Afirmam nu demult că în societatea contemporană firmele de pază s-au răspândit pretutindeni. Aproape nu există instituție să nu angajeze la poartă un paznic. Îndrăznesc să susţin că este cea mai concretă dovadă a slăbirii în credință, a relativizării încrederii în ocrotirea Sfinților Îngeri. Agenți de pază și protecție, sisteme de alarmă și supraveghere ultraperformante, structuri de securitate excepționale – iată „îngerii” societății contemporane secularizate. În asemenea condiții, mai avem nevoie de îngeri păzitori? Au ce face ei azi în viața noastră? Ce să păzească!? Dar oare îngerii ce zic despre noi în atare situație? „Oamenii nu ne recunosc, nu ne mai consideră păzitorii lor. Ne-au înlocuit!”. Să ne convină nouă această regretabilă constatare? Pare o realitate tristă a contemporaneității, dar, oricât de mult ar încerca omul să-și construiască „surogate îngerești”, nu va reuși. Cereștile netrupești Puteri au primit poruncă de la Creatorul lor și al nostru să nu se depărteze de la noi, deşi, prin păcate, prin ignoranță, noi îi izgonim. Cum ar spune vorba străveche: îi dăm afară pe ușă, dar ei ne intră pe fereastră. Ce prietenie poate fi mai adevărată decât aceasta? Veritabilă dovadă de fidelitate, de statornicie! De i-am imita pe îngeri, de-am avea măcar un dram din dăruirea lor în relațiile noastre interpersonale cotidiene! Nu înseamnă că negăm utilitatea gadget-urilor, nici nu tăgăduim progresul tehnic, atât timp cât le întrebuinţăm spre binele omenirii. Problema se găseşte în altă parte: să folosim astfel de echipamente ca pe nişte daruri ale lui Dumnezeu, neuitând că unde există credință neșovăielnică, acolo vine binecuvântarea Lui. Nimic din cele pământeşti nu poate înlocui relația omului cu Dumnezeu. Ferecându-ne casa, am sta mai în siguranță dacă am rosti și o rugăciune. Unii își achiziționează mașini puternice și sigure, zic ei, dar mai liniştit le-ar decurge călătoria dacă, la plecare, ar cere ocrotirea îngerului păzitor în toate căile lor. Alții cheltuiesc sume mari de bani pe agenți de pază, uitând că apărătorii cei mai fideli și puternici sunt îngerii Domnului, pe care, din păcate, nu îi invocăm prea des în rugăciune, deși prin puterea lui Dumnezeu ei săvârșesc înfricoșătoare minuni. Ce „bodyguarzi” de treabă sunt îngerii! Nu cer bani, nu cer salarii mărite, nici arme, nici mașini, nici camere de supraveghere. Voiesc doar să-i primim în viață, să le devenim prieteni.

Carevasăzică, prietenia cu Sfinții Îngeri ne aduce nu doar pază și protecție aici, ci îndeosebi în calea către Cer. Să cultivăm cât mai intens „relaţia” cu ei, care ne va ajuta negreșit la mântuire, căci așa rostim în rugăciunea de la finalul Canonului Îngerului Păzitor al vieții omului:

 „Sfinte îngere, cel ce stai înaintea pătimașului meu suflet și a vieții me­le celei ticăloase, nu mă lăsa pe mine, păcătosul, nici nu te depărta de mine pentru neînfrânarea mea. Nu da loc dia­volului celui viclean, ca să-mi stă­pânească cu silnicie acest trup mu­ritor. Întărește mâna mea cea slabă și neputincioasă și mă îndreptează la ca­lea mân­tuirii”.

Sursa: Doxologia/arhim. Mihail Daniliuc, Îngerul păzitor, bunul meu prieten

*** 

Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute. Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa. Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri... Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă.  

Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag...

Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine...

Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. "Apocalipsele" contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!

Sursa: Doxologia/ierom. Hrisostom Filipescu, Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ