Omul este pe cale sa-si ofere voluntar handicapul de a fi virtual

Fiindcă bucuria ca şi tristeţea ne fac vii, ne arată reali, palpabili. Fantasmagoria unui cont pe o reţea socială nu ţine de relaţia mea de comunicare cu cei din jur. Nu comunic în mod viu? Nu pot fi în comuniune. Nici parte din comunitate. Iar în însingurare nu există cuminecare. Hristos nu poate fi în mine fiindcă eu nu iubesc decât iluzia sau doar imaginea-mi proprie proiectată în lumea moartă care „trăieşte” dincolo de ecran. Ne închidem în noi, devenim singuri şi în această trăire oricine poate fi singur chiar dacă este însoţit. E singur în doi sau mai mulţi.

*

„Când eram eu de vârsta ta nu era aşa!”

Cât de familiar răsună aceste cuvinte în urechile tinerilor de toate vârstele şi de pretutindeni. Şi este un adevăr rostit răspicat cu multă demnitate, alteori cu delicateţe şi inocenţă. Mulţi dintre cei care am păşit peste pragul treizecist am petrecut destul de mult timp în atmosfera satului, dacă nu cumva ne-am născut şi crescut în sânul lui. Şi în copilăria noastră lucrurile stăteau altfel decât stau astăzi. Eu unul am uneori tendiţa copierii şi actualizării dictonului rostit în debut. Şi nu îmi e ruşine de acest fapt, fiindcă e un adevăr, un adevăr care se transformă în cutumă.

Îmi amintesc de primul contact cu internetul, de faimosul şi prea puţin cunoscutul Mirc. Un soi de elefant preistoric, un mamut al comunicării, un stră-stră-străbunic al cotidianelor Facebook sau Twitter. De primele ore de comunicare virtuală. O încântare atunci. Şi acum. Atunci vorbeam cu prietenii din cealaltă parte a oraşului. Acum cu prietenii din Alaska, Insulele Capului Verde, Chile sau Noua Zeelandă. Şi nu numai.

Atunci împleteam cartea şi hărţile cu câteva minute săptâmânale pe internet. Acum aproape la fel. Poate ceva mai mult pe calculator, cu acte, fotografii, publicistică.

E clar: o evoluţie explozivă, un bombardament de informaţie care ne atinge în fiecare moment. Unii spun că e rezultatul creşterii inteligenţei, alţii că e lucrarea maleficului. Şi definiţiile sau părerile pot continua. O fi din toate câte ceva sau poate e altceva. Eu sunt mulţumit de acest canal de comunicare fiindcă mă apropie de cei plecaţi în lume şi întăreşte legătura cu familia – biserica – de acasă. Fiindcă îmi oferă o informaţie rapidă, chiar dacă nu şi foarte bine documentată.

Singurul meu regret este dezavuarea realităţii şi înlocuirea ei cu virtualul. Cuvinte ortografiate grosolan, expresii anapoda, lipirea de scaun în detrimentul discuţiilor în grupuri de prieteni, inventarea unui set de nonvalori ridicate la rang de virtuţi. Într-o lume apatică, strigătele normalităţii înglodate în „libertatea de expresie şi conştiinţă” descoperită de asociaţii libertine şi inconştiente sunt acoperite de lozincile unei independenţe singularizate de democraţia care nu respectă majorităţi ci interese. Şi cele mai multe, dacă nu toate, sunt prezente în virtual. E cel mai uşor să ocupi o minte în virtual, fiindcă a oferi şi nu a vinde iluzii ca altădată, într-un spaţiu iluzoriu precum internetul, nu necesită timp îndelungat şi nici alte resurse. Sclavia virtuală nu mai e o modă ci un modus vivendi. Pentru mine nu e un pericol fiindcă doar credinţa mea, credinţa în Hristos, este un mod de viaţă. Creştinismul nu e religie, ci viaţă. Oferta irealului nu este variată ci exagerată, este cuceritoare şi sufocantă. În virtual poţi să îţi cumperi cărţi sau doar să le citeşti, în virtual poţi discuta cu altcineva sau poţi să îţi scrii gândurile, în virtual poţi să asculta muzică sau poţi învăţa să o cânţi; am făcut referinţă doar la câteva aspecte şi am încercat să aleg câteva din zona pozitivă.

Biblioteca este azi, în mare măsură, un accesoriu pe care se aşează praful. Cuvintele schimbate în fugă înlocuiesc cu succes afecţiunea părinţilor pentru copii. Webcam-ul se impune în detrimentul privirilor sincere dintre îndrăgostiţi. Şi am pomenit aceste realităţi doar ca să echilibrez balanţa.

După capcana jocurilor cu violenţă declarată şi debordanta obscenitate care ocupă lacomă întreaga dimensiune a vieţii omeneşti, oferta imobilizării în scaun pare o normalitate liber consimţită.

Omul trece printr-o transformare. Petrece din ce în ce mai multe ore în faţa calculatorului. Se şi roagă în faţa lui. Cui? Lui Dumnezeu pare-se, citind rugăciuni şi ascultând liturghia. Oare? Cu tot respectul pentru persoanele imobilizate şi pentru cele cu dificultăţi de mişcare, pe care le port cu dragoste în rugăciuni, omul are tendinţa să îşi ofere voluntar un handicap. Handicapul de a fi virtual. Ochi împăienjeniţi, spate cocoşat, degete prelungite care mângâie realitatea ca pe o tastatură, gemete în loc de vorbe, fiindcă singurele cuvinte sunt prescurtările şi semnele de punctuaţie combinate în fel şi chip, nemişcare îmbătrânind prematur trupul şi sufletul. Nu e frustrare şi nici xenofobie în afirmaţia următoare dar am impresia că asistăm la un Hallowen generalizat, deşi abia am ieşit din atmosfera nefastă stropită cu sânge şi schimonosită de durerea care ar trebui să ne bucure şi să nască zâmbete, conform învăţătorilor mediatici.

Pavel, Sfântul Apostol Pavel, îi îndruma pe corinteni spre căutarea celor de folos (1 Corinteni 6, 12), spre normalitate, iar pe galateni spre iubire şi spre ferirea de idolatrizarea trupului (Galateni 5, 13). Astăzi noi inserăm deşteptarea şi cumpătarea în contextul unei vieţi care trebuie trăită cu bucuriile şi tristeţile ei. De fapt doar cu bucuriile ei, fiindcă şi în întristare există bucurie. Fiindcă bucuria ca şi tristeţea ne fac vii, ne arată reali, palpabili. Fantasmagoria unui cont pe o reţea socială nu ţine de relaţia mea de comunicare cu cei din jur. Nu comunic în mod viu? Nu pot fi în comuniune. Nici parte din comunitate. Iar în însingurare nu există cuminecare. Hristos nu poate fi în mine fiindcă eu nu iubesc decât iluzia sau doar imaginea-mi proprie proiectată în lumea moartă care „trăieşte” dincolo de ecran. Ne închidem în noi, devenim singuri şi în această trăire oricine poate fi singur chiar dacă este însoţit. E singur în doi sau mai mulţi.

„Când eram eu de vârsta ta nu era aşa!” Ce bine!

Sursa: Doxologia/ Pr. Stefan Zaharia, Identitatea virtuala

***

Internetul este revolutionar in privinta comunicarii, caci astazi, gratie lui, oameni aflati la distante foarte mari pot sa-si comunice idei, sa partajeje texte, imagini, sunete. Cu toate acestea el aduce si reversul medaliei si, nebagand de seama, omul insusi se transforma, caci - nu-i asa?!- ceea ce faci, te face. Si oare cum ajunge omul? Pai, asa cum remarca Parintele Stefan Zaharia, in articolul de mai sus: omul este pe cale sa-si ofere voluntar handicapul de a fi virtual. Prin urmare el, in loc sa mearga spre deplinatatea la care este chemat, la asemanare cu Dumnezeu, ajunge sa-si ciopleasca chipul, chiar sa se inchine lui, si sa devina un om mai mult virtual decat viu.

Fara indoiala ca ceea ce ocupa cel mai mult internetul, ca de altflet toate mijloacele informationale moderne, este mintea omului. Aceasta este dusa spre abisuri, spre lumi, care il atrag pe om cu forte din ce in ce mai mari, pe masura ce el le deschide tot mai larg poarta, si in final se vadeste faptul ca aceste lumini artificiale, la care el se branseaza zilnic, sunt intuneric.

Si cum mintea hraneste sufletul omului, ea este aceea care determina desfasurarea intregii vieti a lui, si daca mintea este deformata, se deformeaza si sufletul. Altfel spus, daca una din puterile sufletului se intineaza si imbolnaveste, se vor intina si imbolnavi si celelalte puteri ale sale, deoarece "sufletul este unic".[1] Prin urmare este lesne de inteles cum vointa si simtirea omului se slabanogesc datorita faptului ca mintea omului, bombardata de felurite informatii, atunci cand se ocupa de ceva in mod constant, ajunge sa creasca intru acel lucru, in detrimentul celorlalte puteri sufletesti. Mai mult decat atat, dupa spusele Cuviosului Nichita Stiharul, "cand mintea se apleaca spre vreun lucru al patimii omenesti, sufletul se dezbina", caci omul isi va indrepta "pofta si iubirea" in acea directie, care va fi sau indeletnicirea "cu cele dumnezeiesti si proprii si inteligibile" sau "cu lucruri si cu patimile trupului". [2] De aceea Apostolul Pavel ii indeamna pe crestini sa nu traiasca precum paganii, in desertaciunea mintii lor (Efeseni 4, 17). 

Cu toate acestea nu putem constata decat ca traim vremurile in care mintea se inmulteste, vremurile in care lumea ajunge la capatul istoriei ei. Si oare cum sa nu fie asa, din moment ce omul il scoate din ce in ce mai mult pe Dumnezeu din istorie? Omul il scoate pe Dumnezeu din viata lui, si se inalta prin propia-i minte, nemaistiind si nemaiputand sa o coboare in inima, pentru a se intalni cu sine si cu Creatorul. 

Asa se face ca ajunge un insingurat in mijlocul semenilor sai, pe care nu mai poate sa-i perceapa ca persoane, ci, mai degraba ca pe niste avataruri ale mediului virtual in care-si petrece existenta. Este ca o oglinda concava sau convexa in care chipul celuilalt se reflecta deformat. Nu mai poate sa participe intr-un mod viu la bucuriile si durerile semenului sau, ci acestea raman cumva doar la nivelul mintii, ca informatie. Ori "comunicarea intre Dumnezeu si oameni, sau intre oameni intreolalta, nu este o simpla transmitere de informatii teoretice sau o comunicare morala, de sentimente. Intre cei doi exista un proces de impartasire personala reciproca, un transfer reciproc de energie personala. Cei doi subiecti personali, aflati in relatie, se daruiesc reciproc si ajung a salaslui unul in celalalt in masura daruirii".[3] Aceasta impartasire presupune intalnire de buna voie, iubitoare, in care persoanele sunt in relatie unele cu altele, parasind orice fel de nemiscare, de stare pasiva. Astfel pentru a exprima si a reflecta viata, intr-o relatie personala, trebuie sa existe o miscare interioara si exterioara, pe care internetul nu poate sa o asigure ci, din contra, o condamna la o tintuire in ale sale. Sufletul omului care isi petrece o buna parte din viata in mediul virtual ajunge aidoma unui paralitic, oricate relatii cu semenii sai ar innoda, si oricat de multe cunostinte ar capata. 

Intalnirile dintre oameni sufera si ele, pentru ca celalat nu mai este perceput ca o fiinta vie, nu mai este vazut ca o persoana, ci ca un individ caruia poti sa-i dai un "like", sau nu, dupa bunul plac. Comuniunea a fost inlocuita astfel, cu reteaua de prieteni virtuali, iar cel din spatele ecranului poate fi scos din aceasta retea, atat de simplu cat se face un click. Existenta lui atarna pur si simplu de apasarea pe butonul mouse-lui. Mai departe nu intereseaza, caci el este trimis in acea nefiinta pe care o ascunde virtualul. El poate sa sufere, sa planga, sa se bucure, dar toate aceste trairi sunt departe de inima celui care sta in continuare in fata calculatorului si isi ocupa mintea cu alte stiri mai importante. 

Aceasta se poate intampla pentru ca celalalt nu s-a nascut in inima prietenului sau - intalnit in reteaua sociala-, iar aceasta presupune ca pe undeva Dumnezeu lipseste din relatie. Si Dumnezeu lipseste pentru ca El vine si potenteaza relatia dintre persoane nu dintre obiecte, nu dintre indivizi. Atata vreme cat omul din spatele ecranului exista doar ca un concept teoretic, ca o informatie, fie ea si vizuala, si nu are un suport real, nu se trece de la comunicarea de informatii la impartasirea unuia de altul, si relatia sufera, si omul saraceste, se ajunge la insingurare, si Dumnezeu este din ce in ce mai departe.

Aceasta este lumea in care traim, si care se prefigureaza mult mai inspaimantatoare in viitor. Nu vor mai fi carari de la om la om, in schimb vor fi retele sociale. Omul nu mai se misca in Hristos, Care este "Calea, Adevarul si Viata", dar va naviga din ce in ce mai mult pe internet. Nu va mai tinde sa se implineasca, asa cum este chemat, ca persoana, sa intretina o relatie personala cu fratele sau si cu Dumnezeu, ci va trai intr-o dezbinare atat launtrica cat si cu semenii.

Dar, precum Sfantul Apostol Pavel, in epistola catre Romani (12, 1-2):

Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit. 

[1] -Parintele Daniel de la Rarau, Gandurile bune in viata crestinului ortodox, pag. 81. Citat din Grigorie Palama.
[2] - Parintele Daniel de la Rarau, Gandurile bune in viata crestinului ortodox, pag. 82. Dupa spusele Sf. Maxim Marturisitorul.
[3] - Georgios Kordis, Ritmul in pictura bizantina, Ed. Bizantina, Buc. 2008, pag.12

PAGINI WEB:

ROF: Noile generatii conectate la tehnologii si deconectate sufleteste