Pr. Constantin Sturzu si Marius Iordachioaia in partea a doua a conferintei "Ai primit un mesaj pe cord. Il deschizi?"

Continuare de la:

Pr. Constantin Sturzu si Marius Iordachioaia in prima parte a conferintei: "Ai primit un mesaj pe cord. Il deschizi?"

***

(partea a II-a - Intrebări. Video)

***

- Am ajuns la un blocaj al inimii. Inimii mele i se pare ca este indeajuns de buna si ca nu mai are prea multe de spovedit. Cum sa ajunga inima mea mai mult la Hristos?

Pr. Constantin Sturzu:

Inseamna ca n-am trecut nici de suprafata inimii, ca nici nu am intrat acolo, in adancul nostru, daca ni se pare asta. Pai, uitati-va la experientele atator sfiniti. Si cel mai recent, si care este unul dintre cei mai cititi, si mai invocati, Sfantul Siluan Atonitul, si sa vedeti acolo ce experiente, cand intra in adancul inimii! Pentru ca noi nu vedem tot ce este in adancul inimii. Daca am vedea tot pacatul si toata rautatea din noi, am muri pe loc de frica, de spaima, de groaza. E multa uraciune in noi, acolo. Dar ne ingaduie Dumnezeu sa vedem pe masura ce avem capacitatea de a-i oferi Lui acest lucru, de a ne deschide, si de a primi har. Exact ca icebergul, daca-i tai partea vazuta, dupa aceea se mai ridica ceva din adanc, si tot asa, tai, si se mai ridica. Este o imagine pe care Maica Siluana o foloseste si e foarte potrivita. Inseamna ca putem ajunge, si sunt oameni care ajung la un fel de echilibru - asa pare-, la un fel de pace - asa pare. Ma spovedesc, ma impartasesc, ma rog, am o anumita relatie cu ceilalti, pasnica, si mi se pare ca nu mai am nimic de adaugat. Si asta este cel mai bun semn, faptul ca mi se pare ca sunt suficient de bun, inseamna ca acolo e un pericol mare, in inima mea. 

Se spune ca omul, cand aluneca catre pacat se bucura dracul deznadejdii. In momentul in care urcam, crestem in virtuti, se bucura dracul [inchipuirii de sine].

Marius Iordachioaia:

Vorba parintelui meu duhovnic, care mi-a tras odata un perdaf. Cred ca cel mai aspru de pana acuma. Da Doamne sa ramana cel mai aspru! Si, la urma, cu glas linistit zice: "pentru ca asa invatam noi, unii de la altii, in Biserica" - dupa ce eu eram la pamant. Adica exista un final jovial al experientei duhovncesti, inaltator. Si mustrarea in Biserica, si cuvnatul mai greu are rostul de a usura, de a lua o povara. Pe moment nu simti. Dupa.   

Cu inima curata il vezi pe Dumnezeu. Daca am avea inima curata L-am vedea pe Dumnezeu si discutia s-ar incheia, n-am mai veni la conferinte. Cine stie unde am fi.   

-  Pentru Domnul Marius. De la inceput am inteles ca ati apartinut altei religii. Care a fost aceea? Ce v-a determinat sa veniti la ortodoxie? La ce varsta v-ati spovedit prima oara? Si tot legat de aceasta, alta intrebare: cand v-ati impartasit prima data? Cel care pune intrebarea nu intelege importanta adevarata a  impartasaniei.

Marius Iordachioaia:

Da, eu am venit de la religia "eu insumi", "liber cugetator". Da, eu eram foarte increzator in mine. Prima mea experienta de intoarcere de la "ortodoxie" la ortodoxie, v-am zis ca a fost o trauma la inceput, pentru ca a fost legata de iubirea pe care te astepti sa o gasesti in biserica si rareori o gasesti. Cand m-am intors la Dumnezeu sau cand Dumnezeu m-a intors la El -alegeti dumneavoastra varianta care credeti ca este mai buna; amandoua sunt adevarate- un semn, cred, al credintei reale este ca nu poti sa stai in clipa aia! Adica am crezut, gata, ma duc asa undeva in penumbra si-mi traiesc evlavia acolo. Cand ti-a patruns in inima Viata, cand a intrat Hristos in inima ta, esti ca rabinul, iti vine sa dansezi ca David in jurul chivotului, e o bucurie ce nu se poate exprima, E: "asta este! Pot sa mor acuma! Tot ce putea fi aflat aici esential, a fost". Bine, ca bucuria vine, trece, si dupa aia trebuie sa o cauti cu truda. Dar asta nu este pentru intalnirea din seara asta. Bucuria aia te face sa o cauti, bucuria aia, a harului, te face sa nu poti trai fara ea, pentru ca nimic nu se compara cu ea.

Se tot vorbeste despre lepadarea de lume, care nu-i doar a monahului. Este o lucrare care incepe din interior. Si, launtric, putem fi foarte departe de Dumnezeu. De fapt, a fi ortodox nu inseamna a fi apostoloc doar dupa dogma, dupa invatatura, inseamna a fi apostolic si in alt sens. In sensul asta: "voi sunteti in lume, dar nu sunteti din lume". Intotdeauna, cand o persoana este asa, cand se simte, cand vede ca nu este din lume, desi este prezenta in lume, avem de-a face cu o marturie autentic ortodoxa, de ethos ortodox.

Launtric, dupa ce L-am aflat pe Hristos, nu mai suntem din lume. Conexiunea mea cu lumea este interioara. Dependenta mea si relatia mea de servitute, sclavia asta globala - ma refer sufleteasca, in primul rand - sunt taiate, aceste lanturi sunt rupte, si sunt reconectat la Imparatia lui Dumnezeu. D-aia am scris in ultimul articol ca cine nu traieste cu setea cotidiana de Imparatie, am indoieli privitor la credinta lui. Pentru ca am spus: "jumatate de Evanghelie este "pocaiti-va si credeti in Evanghelie", dar cealalta jumatate este "caci s-a apropiat Imparatia Cerurilor". Pentru asta trebuie sa te pocaiesti, si sa crezi in Evanghelie, si nu sa te poacaiesti, cu zicea: "parinte, ma spovedesc, ma impartasesc ca sa -dau un exemplu grosolan - sa castig la loto, sa-mi intre baiatul la facultate, etc, etc adica pentru viata de aici. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu. Ea, cand vine asa, ca un cuvant exterior, asupra cuiva care nu a deschis usa in interiorul lui, sau nu a raspuns la telefon, pare strain si opresiv. "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu", suna ca un ordin d-asta de la Militie. Suna ca un imperativ exterior care totdeauna tinde sa te inchida, sau sa te respinga, sau sa te manipuleze. Ca multi zic: "aaa, n-am nevoie de religie, pentru ca ma manipuleaza preotii, si-mi ia impozit bisericesc s.a.m.d. O alta forma de incercerare, evlavioasa, sufleteasca. 

Nici vorba de asa ceva. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi(Ioan 8,32). Dar care adevar? Adevarul [din carti]? Nu! Adevarul [din inima ta]. Adevarul care-L afli deschizand usa din inima ta, caci Adevarul este o Persoana.

Ma plimbam cu o fata de liceu si, asa a dat Dumnezeu ca noi eram un fel de vestibul intre liceu si camera duhovnicului, ca sa zic asa. Si spovedania incepea cu noi, fiind un pic mai in varsta. Si, spovedindu-ma si eu public... Da, ma spovedesc public si incurajez pe oameni sa se spovedeasca, ca sa traisca autentic, sa traiasca cu sufletul lor, nu sa traisca cu ce se da la televizor. Ca stau si se uita, si traiesc viata nu stiu carui personaj din nu stiu ce telenovela. Si dupa aia, cand moare, si-aduce aminte de el insusi: "da, eu? viata mea, pe unde a trecut?". Hristos ne cheama sa traim propriile noastre vieti prin viata Lui. De-abia prin El incepe [viata noastra]: "Eu sunt inceputul si sfasitul". Adica primirea propriei tale vieti, propiului tau destin, propiului tau sens. Nu te poti realiza ca persoana fara El. 

Si ma plimbam cu fata, si imi vorbea de iubire. Toti tinerii iti vorbesc de iubire. De el, de ea. Si i-am zis: "dar iubirea este o Persoana". S-a uitat la mine asa de lung, si a zis: "dar nu-i un sentiment?". "Nu! Este o Persoana. O vrei? Daca este o Persoana, atunci toate lucurile se lamuresc. Tot ce-mi povesteti tu mie, toate tristetea, toata melancolia, toata nefericirea, o sa dispara, daca primesti Iubirea care este o Persoana. Si lasi pe ea, aceasta Persoana, adica pe El, sa te invete iubirea." Si atunci toata perspectiva, ca in iconografie, perspectiva inversa, se schimba, si totul se aseaza in rosturile initiale. Se dezvrajeste perceptia noastra asupra sinelui si asupra celuilalt, si dintr-o data, tragem aer curat in inima, din atmosfera altei lumi, a celei vesnice. Si atuncea se oxigeneaza sangele nostru, cu acest oxigen, si incepe sa se oxigeneze cu adevarat creierul nostru, si sa se deschida cu adevarat ochii nostrii.

Eu va vorbesc acuma asa, pentru ca m-am impartasit. De acolo am invatat sa va vorbesc asa, si dumneavoastra tot de acolo sa va invatati sa auziti si sa simtiti, cu Trupul si Sangele Lui sa va invatati si sa simiti, sa auziti Viata, Adevarul. Iertati-ma, m-am intins.  

-  Parinte, de ce unii preoti uita de poezia ritmata a inimii? Si de ce fac unii preoti catedrale de zeci de mii de euro. De ce nu se multumesc preotii cu ceea ce au si nu fac mai multe scoli, si nu investesc in educatia religioasa a copiilor, de la sate, in mod special.

Pr. Constantin Sturzu:

Mi-a placut mult ceea ce ati spus cu "poezia ritmata a inimii" si ati lovit din plin. Aici e de fapt, mare noastra problema pentru ca secerisul e mult, foarte mult, dar problema sunt seceratorii. Lucrul asta ma obsedeaza de multa vreme, pentru ca vad ce se intampla in jurul meu. Vad dorinta omului de a se apropia de Dumnezeu, si imi vad neputintele mele si a fratilor mei intru slujire. E adevarat ca daca noi am fi cu inima in ritmul iubirii lui Dumnezeu, rugaciunea inimii daca se poate, si cu toate celelalte, cu siguranta multe, multe, s-ar schimba, si voi ati avea la cine sa alergati. Ati veni la izvor de apa vie care ar curge din pantecele noastre, cum zice in Evanghelie, nu ca la izvoare pictate pe pereti, cum zicea Parintele Cleopa. De la un izvor pictat pe perete, vrand sa bei apa nu poti sa te saturi.

Cat priveste partea cu catedralele, nu e vorba ca nu se mai satura preotii, e vorba ca nu mai incap oamenii. Du-te si tu si fa o bisericuta maramureseana si zi-i "Catedrala mantuirii neamului" si cheama acolo, cand slujeste Patriarhul, sa vina bucurestenii, sa vezi, unde incap. 

E teribil in ortodoxie aceste catedrale mari, cum le vedem in occident, desi, sa nu uitam, Sfanta Sofia. E teribila prin amploarea ei, prin dimensiuni, prin arhitectura aceea spectaculoasa si mai ales pe timpurile acelea sa construiesti asa! Deci cunoaste ortodoxia si cum sa procedeze astfel incat sa aibe constructii pe masura unui public numeros, despre asta este vorba. 

Ca, va spun, saracii preoti, intrebati-i pe toti care au facut catedrale, sau biserici mari, vorbiti cu parintii de prin Alexandria, de exemplu, sa vedeti cat chin, cel putin doi dintre ei au fost in pragul mortii, tocmai pentru ca au stat acolo si s-au jertfit pe santier, cu stress, cu bataie de cap, cu intrat in datorii, cu cautat bani. De ce? Ca sa aibe lumea unde sa se roage in biserici. Sunt goale, cumva? Sunt pline doar un sfert? E o nevoie. La patru-cinci mii de familii nu poti sa faci o bisericuta de zece metri patrati.

Iar scoli, nu este misiunea noastra pricipala. Inca, din punctul meu de vedere personal, ne-am dus prea mult in zona sociala - in sensul larg al cuviantului: educational, medical -, ca avem de toate, si spital, si policlinica, si scoala, si gradinita. Nu e rostul nostru. In momentul in care fierbe Biserica, in momentul in care toti ard pentru credinta, in momentul in care ai majoritatea, care vin la Hristos, si cauta sa se adape la modul propiu din Potirul Euharistic, sigur ca te gandesti la lucruri, ca deja astea intra in fierescul lor. Opera medicala, sociala, educationala se face in mod firesc. E o consecinta fireasca. Dar nu cu asta pornim. Ca n-am facut absolut nimic. Caci pana la urma ajungem tot la occident, unde da, s-a insistat foarte mult, si are biserica Romano-Catolica o lucrare, cel putin teribila. E coplesitor daca afli cata filantropie se face si in ce valuare de... Dar, hai sa ne uitam ce se intampla in Biserica, hai sa ne uitam ce se intampla cu bisercile, cum saptamanal se vand biserici in occident, cum saptamanal sunt transformate in tot felul de lucruri, daca nu mai exista uneori sansa sa fie preluate de ortodocsi.

Daca e o relatie vie cu Dumnezeu, de acolo vine cuvantul Domnului care zice: da, dati-le paine sa manace. Dar, ati vazut, ca n-au venit acolo in pustiu, si Mantuitorul s-a ingrijit sa aibe toti paine si peste, iar dupa aceea, eventual, a mai stat de vorba cu ei, si i-a invatat tainele Imparatiei. Ci, mai intai le-a vorbit pana tarziu, i-a invatat, i-a cucerit, i-a conectat la o alta realitate, si au ramas acolo, de dragul acelui cuvant, simteau ca acolo, cu Dumnezeu, e altceva, si dupa aceea a venit momentul hranei, si a inmultit Dumnezeu painile si pestii si n-au murit de foame.

Marius Iordachioaia:

Chestia cu catedrala pe toti ne-a zgandarit, mai mult sau mai putin. Deci nu venim aici, ca mieii nevinovati. Eu zic de mine. Toti discutam, si e normal sa discuti, dar acuma sa transformi intr-un subiect de scandal... Vorbeam despre ratiune si constiinta. Chestia cu catedrala e o chestie de ratiune: dar oare nu-i prea mare, nu-i prea mica. Deja avem tarabele interne. Acuma este problema ta numarul unu, asta cu catedrala? Chiar e problema care te abate, iti sta pe inima? Vorba preotului din articol: bine, tu vrei sa discutam despre piatra, dar hai sa vedem ce te face sa nu poti sa dormi noaptea? Chestia cu catedrala? Ma indoiesc. Deci sa incepem cu lucrurile despre care ar trebui sa vorbim. 

Si am sa vorbesc in continuare pe mesajul acestei intalniri. Doua exemple despre ceva care trebuie neaparat sa spunem. Cand vorbim de credinta, sa vorbim de incredere. Cand baiatul ala de 24 de ani cadea in genunchi in bucatarie, el se incredinta. Doua scurte povestioare despre ce inseamna sa te incredintezi. Pentru ca intalnirea cu Hristos presupune musai incredintare.  

Toti stim Pilda cu fiul risipitor. Imaginati-va ca, a doua zi de dimineata, dupa petrecerea cu fiul risipitor pe care o face tatal, la micul dejun vine fiul risipitor, si, turnandu-si cafea in ceasca, o scapa pe jos si trage o injuratura. Ca el e de la porci, adica a venit acolo cu manierele de la porci. Si, zice crestinul asta: si ce-o sa faca tatal? O sa zica "mars inapoi de unde ai venit!"? Nu, o sa zica, "acuma ce am primit, am primit" - asa se exprima el. O sa zica: "Fiule, acuma o sa invatam impreuna cum se toarna cafeaua in ceasca, cum se spune un cuvant frumos, cum se traieste, iarasi, in casa tatalui". Pentru ca trebuie un timp, ca sa inveti sa traiesti in casa Tatalui. 

Dar e vorba de calatoria aceea de pana acolo. Am dat un exemplu de incredintare, adica un motiv de incredintare. Cand ne temem de Dumnezeu il numim Tata. Multi oameni accepta ca El este Tatal, ca este Creatorul cerului, al pamantului si al nostru, ca Hristos a venit si si-a deschis bratele infinit ca sa ne imbratiseze, si sa ne recupereze. Dar nu avem incredere. Ca, venind la El, si punandu-ne doar fruntea pe pieptul Lui, incredintandu-ne Lui, am fi respinsi la cea mai mica greseala, ca e cineva foarte aspru, ca e cineva care ne-ar respinge pentru ca nu stim sa fim crestini, pentru ca nu suntem niste buni crestini. Daca inima este de fiu - si aceasta este intrebarea: daca am o inima de fiu? Ca asa spune Evanghelia, ca cine crede in numele Lui, ii da puterea sa se faca fiu a lui Dumnezeu. Am o inima de fiu in sensul ca am intentia asta, sa fiu fiu al lui Dumnezeu, un copil al Lui. - atunci lucrurile se deschid. Ca noi vorbim in seara aceasta cu nadejdea ca inimile din aceasta sala vor simti, prin lucrarea harului lui Dumnezeu, pentru rugaciunile parintilor de aici, si din multe alte locrui. Se deschid inimile ca sa cunoasca viata vesnica. Ca asta este viata vesnica, sa cunoastem pe Dumnezeu.

Al doilea exemplu l-am citit pe Doxologia, intr-un material de Inaltul Andrei Andreicut, unde da un exemplu de Blondin, un tip care mergea asa, pe sarma, travesa Niagara. Si a travesat de pe tarmul american pe tarmul canadian. Zece mii de oameni acolo, au aplaudat la sfarsit. Si el le zice: "aveti incredere in mine?". "Da!". "Credeti ca eu pot sa fac asta?". "Bineinteles, am vazut-o cu ochii nostri". "Bun, atunci credeti ca pot sa iau pe cienva in spate si sa traversez din nou cascada?". "Da!" - au raspuns, toti cei zece mii. "Bine, atunci cine se ofera?". Si din zece mii, unul singur, s-a oferit. Si a travesat trei ore si jumate, cu el, cascada. Asta este diferenta intre credinta si incredere. Adica, a crede cu adevarat in Hristos, inseamna a te urca in carca Lui, a te lasa pe mana Lui, a te incredinta Lui. Daca asta exista atunci cand mergi la duhovnic, daca asta exista cand te rogi, atunci calatoria ta e reala, a inceput, ai o viata duhovncieasca, esti viu in duh. Iertati-ma, am simtit ca trebuie sa spun asta.    

- Mi-am pierdut inima. Am ajuns sa invidiez pe cei entuziasti si ravnitori. Cum pot evita nepasarea si impietrirea inimii?

Pr. Constantin Sturzu:

Important este la capitolul asta sa avem rabdare, sa nu asteptam rezultate spectaculoase, si sa intram, asa, in ritmul asta al Bisericii, cu postire, rugaciune, spovedanie sistematica, cu imparatasanie. Caci, nefacand toate lucrurile astea, inima nu se poate despietri cu de la sine putere.

Pe de alta parte nu te gandi ca daca ceilalti au entuziasm, gata, au rezolvat problema. Pai sa vedem ce s-a intamplat la manastirile din Athos. La un moment dat, calugarii n-au mai cautat relatia aceasta vie cu Dumezeu asa cum stim ca o cauta isihastii. Au inceput sa fie foarte activi, foarte energici si ce au inceput sa faca? Au inceput sa cerceteze, sa vada, sa studieze, sa inventeze si acolo, am vazut la manastiri, la propiu, ceea ce numim astazi stiinta, baza incipienta, radacina. Si iata acuma stiinta cu efectele ei si bune si rele, si cu confortul, si cu toate celelalte dar si cu aceasta alienare. Deci nu e neaparat semnul unei sporiri duhovnicesti, cand vezi pe cineva foarte entuziast, foarte energic, foarte implicat, se duce, e spirt prin biseric, ajuta. Nu este asta neaparat.

- Ati vorbit de o fata care traia cu un baiat de sapte ani. Colega mea de camera se afla in situatia asta, insa atunci cand ii spun de spovedanie nu vrea asta, argumentand ca nu are nimic pe suflet. Multi dintre cei care sunt in jurul ei vad ca nu este bine, dar ea nu constientizeaza asta. Cum sa ma comport fata de ea? Cum se pot indrepta lucrurile?

Marius Iordachioaia:

In primul rand colega credincioasa - ca am inteles ca este este scenariu. Din fericire fata aceea de care v-am povestit nu mai face asta de mai mult de un an de zile, se spovedeste, traieste foarte aproape de manastire. Noi, suntem arondati, grupul de la Piatra Neamt, la Manastirea Pangarati, avem acolo duhovnic. Parintele a mai spus-o de multe ori, Manastirea Pangarati este o manastire pentru tineri. Incepe sa fie din ce in ce mai mult o manastire pentru tineri, cu aplecare deosebita pentru tineri. Este un film acuma pe "Universul credintei" cu Parintele Petroniu. Sa veniti, sa-l cunoasteti. Poate il stiti. Si Parintele Petroniu, staretul Manastirii Pangarati, vorbeste despre asta: "ne bazam pe harul sfintelor taine, si spovedim si pe masura pregatirii, impartasim cat de des se poate", pe masura pregatirii tinerilor! Pentru ca baza este in harul sfintelor taine.

Revin, tanara aceasta nu mai traieste in pacat, si nici o mare parte din satanistii pe care i-am cunoscut nu mai sunt satanisti, nu din cauza ca i-am cunoscut eu, nu sunt nici angelici, ci sunt oameni normali, adica fara ocult. Pentru ca nu-i hocus-pocus, nu incercam aicea sa vindem vre-un produs. Pur si simplu vorbim despre lucrul cel mai important. Nu scrii poezii despre cratita.

Da! Vorbeam de aceasta tanara si de Pangarati, si cine poate sa vina, sa vina si pe la noi. Si vreau sa va zic ceva despre mantuirea aceasta a inimii. V-am zis despre tinerii aceia care frecventau ocultul, multi dintre ei n-o mai fac. Spuneam aici, intr-o poezie ca "o fericitilor avva, Parinti de alta data, voi va impartasiti ca sa va indumnezeiti, noi ne impartasim ca sa devenim oameni"

 Pr. Constantin Sturzu:

Ca sa nu murim mai degraba si sa devenim oameni.

Marius Iordachioaia:

E un mod terapeutic, e un proces de vindecare, dar lucreaza, e un mod viu, real. 

 Pr. Constantin Sturzu:

Acolo era o intrebare referitoare la "ce sa fac ca sa indrept?". Nu mai indreptati pe nimeni, opriti-va din procesul asta de indreptare, ca nu asta este misunea voastra sa indreptati lumea. Nu asa, in niciun caz, adica "eu, ce sa fac ca sa indrept pe cutare?". Asta este o gandire nesanatoasa, neortodoxa. Gandirea mea este cum pot sa ajut pe cutare sa-l apropii de Dumnezeu. Si Marius are un raspuns aicea, la ce poti face pentru acea persoana si ce poti face in astfel de situatii. Te rog, Marius...

Marius Iordachioaia:

Asta este pozeia preferata a Maicii Siluana si a Parintelui Sturzu. Ce este rugaciunea. Adevarul este ca asta voiam sa spun si eu. Pentru ca inceputul este sa te rogi tu pentru persoana respectiva, adica sa vorbesti tu la telefon cu Dumnezeu pentru el: "Doamne, vine acuma! O clipa! Ii spun sa vorbeasca cu Tine!"

ce este rugaciunea

a te ruga pentru cineva

inseamna

a-i imbraca sufletul cu carnea ta

a-i incalzi inima cu suflarea ta

a-i hrani fiinta cu viata ta

a-l vizita in temnita sa launtrica

Ca despre asta e vorba, si pentru asta mi-a dat Parintele poezia. Noi, in launtrul nostru suntem toti o sigura fiinta, daca dam la o parte ceea ce ne apartine. Si de acolo poti face vizite in rugaciune, poti incalzi, poti imbratisa, saruta, mangaia. Dragostea aia trebuie sa o descoperim noi, cea prin Duhul Sfant.

a-l gazdui peste noapte in inima ta...

Adica cand ii spui numele acolo, e ca si cum ai tine un bebe la piept si zici: nani, nani. Il tii in inima ta, si-i incalzesti cu rugaciunea sufletelul, si ai sa vezi cum el se schimba, datorita Duhului Sfant.   

a te ruga pentru cineva 

inseamna 

a-I oferi lui Dumnezeu trupul 

cu care

sa-l poata iubi...

Cand te rogi pentru cineva, asta e prima dovada de iubire, de iubire care poate schimba, de iubire care a creat lumea si mantuieste.

Vreau sa va spun altceva, alta poezie legata de apropiere asta, ca celuilalt sa nu-i tineti predici. Sa nu-i tineti predici! Asta sa n-o faceti! Cum zicea Parintele: nu dati buzna! Pentru ca premiza deja este una de mandrie, ca tu esti pregatit, ca tu esti credincios, tu esti... Nu esti! In poezia asta se vorbeste despre o anumita empatie si de o anumita umilinta de a te pune sub celalat si de a-l impinge pe el in sus cu rugaciunea ta, cu inima ta.

E o poezie in felul in care eu tanjesc sa ma apropii de cineva, si care cred ca e modul autentic de a te apropia de cineva.

şcoala iubirii

în fiecare dimineaţă copiii
îmi privesc dormind şi mă întreb:
când oare voi învăţa să îi trezesc
aşa încât nu frigul zorilor
să le pătrundă-n inimi
ci doar
lumina lor?

căci de nu voi învăţa cu ei aceasta

Adica cu fiintele care poate sunt cel mai usor de iubit. 

de nici un om să mă apropii nu voi şti
aşa încât pe el să îl trezesc la viaţă nu
frica mânia sau
tristeţea
lui...

Cred ca ati observat in viata cotidiana, cat de usor, in interactiunile dintre oameni, felul nostru de ne apropia, de a vorbi, trezeste un sentiment, o stare, nu prezenta persoanei. Modul de relationare, cel care poate trezi aceasta persoana, este doar cel in Hristos, doar cel in Duhul Sfant. Doar Duhul Sfant poate sa faca vizibila, poate sa energizeze, sa faca sa irumpa din bezna aia in care este tinut, persoana celuilalt. Si asta este libertate. Asta este a fi.

- Duhovnicul meu este foarte ocupat, si ajung foarte greu la el, si astfel nu ajung sa ma impartasesc cand am cea mai mare nevoie. De ce? Oare Hristos nu vrea sa intre la mine tot timpul?

Pr. Constantin Sturzu:

Sa-l intrebi foarte bine pe duhovnicul tau.   

Voi ati auzit de poarta cea stramta? Cat de stramta este calea aceasta? Cat de stramta e poarta cea stramta? Cam asa e si aici. Nici intr-un caz nu e asa de stramta sa nu poti trece. Daca duhovnicul tau are atata timp, pe acela sa-l folosesti. Acuma sigur, daca lucruile poate necesita mai multa atentie si omul respectiv nu poate, desi are calitatea de duhovnic, poti apela la altcineva, ca nu e nicio nenorocire sa schimbi duhovnicul. Dar, in general, va spun ca problema nu este a timpului, ca nu ne ajunge noua timpul, ca vrem sa avem cat mai mult timp din partea duhovnicului, problema este ca nu stim noi sa folosim ce avem, atat cat este, ca de acolo poti lucra. Deci aia e masura ta, inseamna ca restul e ceva in plus. Cum e o cescuta mica pe care vrei sa o umpli si restul cade pe jos. Deci sigur se poate totul rezolva, decat daca nu sunt probleme mai grave si ai mai multe de rezolvat, nu esti pus pe cale, si ai nevoie de o indrumare.

Deci sunt doau raspunsuri. Fie schimbi duhovnicul, daca chiar crezi ca e de lucru acolo, fie vezi ce e schimbat in modul in care te raportezi tu la Dumnezeu si cum folosesti timpul pe care ti-l acorda duhovnicul, la maxim.

- Ce facem cu nevoia de distractie a copiilor, de a trai? De unde incepem dialogul? Sunt copii care inca nu au cazut in pacate, care sa-i afecteze. Inca nu sunt la fundul sacului. Cum le vorbim despre Dumnezeu?

Marius Iordachioaia:

E dielicat cu copilasii. Mi-aduc aminte o intamplare cu Horia Bernea, un pic mai riguros asa, si a propos de asta cu catedrala. Intr-o zi caniculara, s-a tras la umbra intr-o biserica. Si acolo, in fata altarului era un preot in maieu si cu o sticla de vin pe masa si un pahar, facea niste registre. Si Horia Bernea a zis: "parinte, da ce faci? E casa lui Dumnezeu! Cum stai asa, in maieu, cu sticla de vin pe masa, in fata altarului?". Si parintele zice: "stii ceva? Eu, aicea sunt acasa la mine. Tu, daca nu te simti asa, poti sa pleci!". Si i-a povestit unui licean si a zis: "Tare mi-a placut! La preotul ala ma duc!".  Pentru ca e autentic.

De ce zic asta cu copiii? Vedeti, in fiecare duminica copii in biserica, cum stau ei la Liturghie, se joaca. Nici nu trebue altfel. Nici nu trebuie brutalizati. Parintele Sofronie de la Essex, in Anglia, daca cititi cartea asta a lui Herotheos Vlachos, "Cunosc un om in Hristos", pentru ca sunt multe sfaturi acolo, din dialogurile lor culese. Si spunea: cumparati-le haine, ducet-i la restaurant, pe tineri, lasati-i sa traiasca in comunitati diverse, nu-i izolati. Sfaturi pe care multi duhovnici de la noi, mai le-ar bloca. Noi traim intr-o societate care seamana tot mai mult cu cea capitalista, democrata. Si cred ca sunt sfaturi foarte bune la Parintele Sofronie despre cresterea copiilor intr-un astfel de context.

Copiii trebuie sa se simta acasa in biserica. D-asta v-am povestit intamplarea de dinainte. Sa nu traiasca cu senzatia ca la biserica e o pedeapsa, e obligatoriu, e ceva fortat. Sa se simta acceptati, primiti in biserica, asa cum sunt ei, copii, nu transformati dintr-o data in adulti de 50cm, cu fete foarte sobre care, cum povesta unul: cand eram in armata si mergeam la biserica, plutonierul ne zicea inainte de intrare, cand intrati, luati casca din cap, o puneti asa, langa corp si numarati pana la doisprazece, rar. Si lumea se intorcea si zicea: ce evlaviosi sunt soldatii!" Deci sa nu ajungem cu copii la lucruri de genul asta. Lasati-i sa fie vii. La biserica ii ducem ca sa fie cat mai vii. O sa se aseze lucrurile.

Acuma poate ca asta pare superficial, dar asta alaturi de duhovnic. La copiii! Spovedanie cat mai deasa cu duhovnici. Duhovnicii, cel putin care ii stiu eu, stiu sa se poarte foarte dulce si gingas cu copilasii, asa incat sa nu simta ei ca au fost intr-o situatie traumatizanta cu dusul la biserica. 

Si e foarte bine cand vin mai mult copii si se joaca in curtea manastirii. Stau parintii mai mult afara cu ei. Ferice de ei, de cei care vine cu toata familia. Este intr-adevar extraordianar sa vezi familii cu cinci copii sau mai multi. Intr-adevar cel putin un parinte sta afara cu copiii, dar ii imbisericeste, dintr-o stare de joaca si de firesc. 

Dar, ajuta de mici, esential, duhovnicul. Obisnuiti de mici cu impartasanie deasa, si cu Liturghie, si cu viata de rugaciune in casa. Bine, toti stim placa, toti stim lucrurile astea. Eu cred ca esential ajutorul pe care il poti primi este cel al duhovnicului, in educatia copilului, si depinde foarte mult de intelegerea dintre soti. Daca sotii obisnuiesc impreuna sa se roage, atunci cea mai mare problema care ar fi in educatia lor, este inalaturata. Acuma discutia e vasta, si ar trebui numai o conferinta despre asta, si sunt altii care se pricep mult mai bine decat mine pe partea asta, dar putem despre mediul inconjurator, copiii.  Saptamana trecuta imi povestea un preot din Piatra ce problema a avut cu copiii la scoala. Atata va spun: fata de preot, de un an de zile in echipa de baschet a scolii, si nici o colega de echipa nu i-a dat intr-un an de zile o pasa, pentru ca este fica de preot. "Fata colivarului, fata popii", etc. Deci putem vorbi multe.

- Pentru cine ar trebui sa ma rog mai intai? Imi vine gandul ca eu sunt dusmanul meu, deci ar trebui sa ma rog mai intai pentru mine?

 Pr. Constantin Sturzu:

Nu, ar trebui sa te rogi mai mult pentru altii. Pentur mine, rugaciunea pe care o stim: "Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!" Dar multi au dat marturie ca au avut mai mare folos duhovnicesc, si au iesit din anumite situatii cand nu se puteau ruga, cand a trebuit sa se roage pentru altii. Poate ca pe tine te neglizezi, nu ai puterea, dar cand stii ca ala este intr-o situatie nenorocita, te rogi pentru el. Si, atunci, credinta cea mai mare este sa te rogi mai intia pentru dusmani, pentru cei care stii ca te urasc. Daca incepi cu ei sa te rogi, atunci se intampla ceva in inima ta. Din pacate lumea nu intelege lucrul acesta.

Am primit zilele trecute un mesaj insistent, de la o doamna din Franta, care ma ruga nici mai mult nici mai putin decat sa citesc Psalmul 108 timp de 40 de zile - Psalmul 108 era cu blesteme, sa ramana copii orfani... Ma rog, e de discutat Psalmul asta. Imi da doua nume sa le pomenesc, ca "ce mi-au facut ei mie, sa le dea Dumnezeu lor". Dar ea nu-mi spune numele ei. Imi da numele celor doua persoane, pe care le pomenesc cu drag. Si, cam asta se intampla si cu noi. Crestini suntem! Dar ajuta mult rugaciunea pentru celalalat.

In rest e bine, daca iti accepti aceasta moarte, si-L chemi pe Dumnezeu in aceasta moarte, dar nu oricum. Vezi sa nu fie cu deznadejde. Nu in sensul ca nu mai ajungem nici acolo, ci in sensul ca sa intram intr-o relatie cu Dumnezeu pe cat se poate, la scaunul de spovedanie si impartasanie. In momentul in care faci asta, in mod normal gasesti un duhovnic care, vazand atitudinea si pocainta ta, sa te lase sa te apropii de Potir, ca asa supravietuiesti, asa poti sa omori ce te omoara si sa inviezi.  

Marius Iordachioaia:

Stiti ca Sfantul Siluan spunea ca crestinismul incepe cu iubirea de vrajmasi. Acolo incepe! Si pentru multi, nu vreau sa spun ca este usor, dar este usor daca privesc unde trebuie. Daca privesc pe Hristos, devine usor: "luati jugul Meu, ca devine usor". Ce credeti ca e usor?! Dar, ce vreau sa zic? Este cu neputinta sa nu aveti conflicte in viata de zi cu zi. Si eu am probleme la servici, pentru ca am probleme intr-o societate care nu traieste dupa o mentalitate evenghelica, nu traiete dupa poruncile evanghelice, ci traieste dupa alte principii in genral contrare Evangheliei lui Hristos.

Si atuncea - vorba unuia - esti ca un om care are un pestisor de aur si zice: "vai saracul de tine, stai in apa aia rece toata ziua. Ia sa te scot eu pe tine de acolo sa nu faci reomatism". Cam asa e societatea. Adica, pentru mine apa e Dumnezeu, viata mea originala si vesnica. Acolo ma simt eu ca pestele in apa, cum se simtea preotul in maieu in biserica, acolo este casa lui.  Si eu ma simt acasa la biserica, nu ma simt acasa la mine acasa. La mine acasa ma simt ca in sala de asteptare de la gara. Pentru ca esti mereu acolo, ca intre doua plecari. Vii-pleci, vii-pleci. E un loc in care ma pregatesc sa ma duc acasa, la biserica.

Atata timp cat nu primim Evanghelia intreaga, aia cu "Imparatia lui Dumnezeu", n-o sa ne iubim vrajmasii. Pentru ca atunci cand te rogi pentru vrajmasi, primesti har. Zice: "dai sange, iei har". Sa stii ca-ti sangereaza inima cand ai un dusman, da' unul adevarat, care te chinuie, unul care-ti face mult rau. Si sa treci peste tot ce vine din tine, toata dulceata aia de matraguna din inima ta! Ca la conflicte, asa, se vede cine esti. E ca un buboi conflictul, care stoarce si iese, iese, urat mirositor, de acolo, din launtrul nostru. Si Dumnezeu ingaduie conflictele astea tocmai ca aibe loc cunoastere de sine. Si iese asa o manie, in loc de a imbratisa. Si, in loc de asta, mainile astea pornite sa [se inclesteze], trebuie sa ceara binecuvantare pentru cel ce te blesteama, sa te rogi pentru el. In momentul ala vine un har mare, cand te rogi pentru vrajmasi. Sangereaza inima sa faci trecerea asta. E o nevointa interioara de a trece de la manie la rugaciune. Si, in momentul in care, cu ajutorul lui Dumnezeu, te rogi pentru vrajmasul tau, vine un har mare. Dar deja asta este o regula care nu este a vietuirii in lume, ci este a poruncilor lui Hristos care ne conduc spre Imparatie. Aduc Imparatia spre noi, si ne conduc pe noi spre Imparatie. Deci fac parte din legislatia, din Constituita altei lumi. Si harul lucreaza pentru a te integra in celalta lume, nu in Uniunea Europeeana. Si, harul ala trebuie urmat unde duce El, si lucrat ceea ce El inspira si face sa lucrezi. Nu este dat ca sa rezolve conflictul, nu este dat ca sa poti sa duci mai departe viata ta in lume, intr-un mod optim, ci harul care vine, te smulge din conflictul respectiv. Conflictul insusi, suferinta insasi in crestinism, devine o catapulta, ceva care te impinge din spate spre Imparatia lui Dumnezeu. Problema insa este ca noi nu vrem Imparatia lui Dumnezeu, ne intoarcem cu fata spre lume tot timpul, si atuncea mergem in sens contrar harului. Il pierdem imediat pentru ca noi zicem: "eu vreau sa rezolv problema aici. Aici vreau sa fiu cel mai tare, pentru ca sunt aici, si pentru ca am interese aici". D-aia insist ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor. Cine nu L-a primit pe Hristos, ca sa mearga in Imparatia Cerurilor, in scurta vreme se va desparti de Hristos, caci are alte interese fata de El, merge in alta parte. Trenul duce spre Imparatia Cerurilor, se da jos din tren, ca el nu merge acolo.

Ati vazut in Evanghelie, si de la Ioan Botezatorul incoace, toti care vor sa intre in Imparatia Cerurilor dau navala, pentru ca ei asteptau sa intre in Imparatia Cerurilor. Problema este daca noi o dorim! Si cum sa vorbesti despre Imparatia Cerurilor? Iata o lume in care sa nu fie nici macar o suferinta, nici macar un singur avort, nici macar o singura lacrima de durere. Vreti acea lume? Asta este intrebarea: noi am vrea acea lume? Noua acuma ne este bine, stau aicea in fotoliul asta confortabil, si undeva in Somalia mor de foame. Stiti fotografia aia celebra cu vulturul, care pandeste un copil distrofic, sa-si dea ultima suflare, ca sa se hraneasca din el? O stiti? Da! Cel care a facut fotografia aia a devenit celebru. A luat premiu si dupa aia si-a pierdut mintile, pentru ca el a trait trauma, pentru ca a lasat copilul acolo.

Ei, de multe ori m-am gandit ca exact asa suntem noi in lume, din punct de vedere launtric, sufletesc. Cum era copilul ala somalez, numai piele si os, chircit, gata sa-si dea suflarea, asa este si sufletul din noi. Si vulturul ala, stiti cine e? Il stiti cine e, da! Ca am inceput cu Hulesbeek, care a zis: in seara asta, va culcati frumos in patul dumneavoastra parfumat cu Lenor, si maine dimineata va puteti trezi in iad. Stiti cine e vulturul ala care asteapta ca sufletul vostru sa-si dea ultima suflare? Stiti cine e Trecatorul care nu face poza si ia copilul de acolo, daca il chemi? Stiti si asta!

Vorba lui André Frossad, cand s-a converit, ca a zis: "am intrat ateu si am iesit crestin"- cand a intrat intr-o biserica. In doua minute. Si a scris o carte: "Dumnezeu exista, eu L-am cunoscut!". Si acolo zice: mi-am dat seama ca intalnirea asta a fost atat de coplesitoare si atat de reala, incat, si se exprima ulterior: "si era acolo a doua persoana a Sfintei Treimi. Nu pot sa-I spun numele, ca sa nu-i ranesc tandretea". Deci ce intensitatea a avut acea intalnire, ca simtea ca i-ar rani tandretea cu care l-a coplesit daca I-ar rosti numele!

- Si daca am dat buzna in viata cuiva si l-am alungat, eu sunt responsabil pentru asta? Ma simt vinovat!

Pr. Constantin Sturzu:

Ei, acuma sigur ca ne facem noi vinovati de multe care sunt in lume, dar adesea si celalalt e smintibil. Noi sa ne vedem partea noastra de vina. Poate ca eu am avut o anumita atitudine, o anumita prezenta care n-a fost in duhul lui Dumnezeu sau cine stie din ce alte motive, si sa vad unde am gresit, daca e asta, ca e posibil si sa nu fie nici asta. Sa nu ne invinovatim asa...

- Cum putem determina un tanar, care refuza categorc existenta lui Dumneu sa-l fac sa inteleaga existenta lui Dumenzeu. Si, de asemenea, sa duca o viata crestineasca? 

Pr. Constantin Sturzu: 

Sa-l refuze pe Dumnezeu pana la capat si apoi il va primi pe Dumnezeu. Nu poti tu sa-l convingi. Au existat si filosofi si teologi cu argumente. Lasa-l pe om sa-si traiasca pana la capat experienta si-L va intalni pe Dumnezeu.

- De mic stau la bunci. Pe tata nu l-am mai vazut de cinci ani, iar pe mama o vad o data intr-un an. Cum sa inteleg faptele lor fata de mine? Ce i-a determinat sa se indeparteze de mine? 

Pr. Constantin Sturzu: 

Nu stiu daca neaparat s-au indepartat pentru ca au vrut. Poate ca sunt motive obiective aicea si e greu de apreciat, insa e o durere mare la persoana aceasta. Si ceea ce eu am invatat din experienta, si din propia viata, este ca cine nu are mama, e ca sa castige o mama mai presus de toate mamele, pe Maica Domnului si cine n-are tata e ca sa-l castige pe Dumnezeu ca Tata. Am vazut multe situatii de genul acesta in care chiar orfani, au fost luati in grija chiar de Dumnezeu si realmente purtati pe brate. Deci este si o durere mare, dar si o "sansa" teribila - desi suna ciudat - de a se raporta mai mult la Dumnezeu ca Tata, si mai mult la Maica Domnului ca mama. Si Dumnezeu-Fiul, Mantuitorul este si fratele nostru, si prietenul nostru.

Marius Iordachioaia:

Am intalnit des reprosul asta: de ce nu ma ajuta Dumnezeu?

Am aicea o poezie. Apreciez foarte mult ca mi-a fost trimisa. Vorbeste-mi pe limba mea mai mult, te rog. Ajuta-ma sa accept tot ce-mi dai. Mi-e frica la propiu sa mor cu iadul iubirii tale in rai.

Multi simt asa, ca un iad apropierea aceasta de Dumnezeu, asa il percep. Sunt mai multe lucruri. Unu: o percep asa din cauza pacatelor. Pacatul nespovedit, nevarsat imi modifica perceptia, deformeaza perceptia. Percepem amarul dulce, dulcele amar, si d-aia e indicat sa te spovedesti, sa departezi ceea ce perverteste perceptia. In al doilea rand: "de ce nu ma ajuta Dumnezeu sa: ". Si aicea este ceea ce v-am spus cu Imparatia Cerurilor, dar eu am alta treaba, am alte probleme.

Vorbeam de incredintare, care este marca adevaratei credinte. A crede in Hristos inseamna a ma urca pe umerii Lui si a la lasa dus unde ma duce El. Cum adica?  Da, este Dumenzeu intrupat, da a venit sa ne mantuiasca si El stie ce inseamna asta. Stie totalmente, El stie ce inseamna asta, si eu ma las lucrat de El. Unde ma duce El asta inseamna mantuire, nu unde vreau eu sa merg. Nu ma ajuta Dumnezeu sa-mi fac eu niste lucruri ale mele? Pai Evanghelia nu este asa: credeti in Hristos, si El are sa va rezolve problemele. Nu! Problemele tale pot sa apartina unei vieti false, gresite, unei proaste directionari. Da, incolo  daca te duci o sa ai problemele respective, dar Hristos te duce in partea ailalta. A crede in El inseamna a te lasa dus incolo, si atunci toate problemele din partea dreapta nu mai sunt ale tale, pentru ca nici tu nu mai esti acelasi om in viata. O converitre, o renastere care arata ca te-ai intalnit cu Hristos. Asta produce, o schimare de drum, o schimbare de sens, o schimbare de destin. A crede astea inseamna, sa te lasi dus, sa te lasi atras chemarii. Ca vine chemarea, si apoi sa te lasi tras, unde te trage. Pai lasa-te tras, prin spovedanie, impartasanie, biserica, Litrughie.

 Ca vorbesc unii despre Litrughie: cum sa faca sa traiesc Liturghia, cum? Ca ma doare. Pai lasa sa te doara la inceput, ca e din pricina pacatelor, si dupa ce incepi sa te spovedesti, nu te mai doare asa de tare. Dimpotriva, incepi sa treci in partea ailalta, pe celalalt versant, sa fie mai bucuroasa experienta. Ca i-am zis lu' unu: mai, eu cand cant la Liturghie, cant si cu parul de pe picioare, nu numai cu buzele si oleaca de pe aici, de prin trupul meu. Toata fiinta mea este prinsa acolo, in Liturghie. Si cand nu este prinsa toata, o bucata din mine nu participa, inseamna ca am probleme, trebuie sa dau pe la duhovnic. Semnal de alarma, nu sunt viu, mi-a amortit genunchiul, pentru ca nu particip la imensa bucurie transfiguratoare a Liturghiei, in care-i tot, Cuvant, Trup, Sange. Tot Hristosul imi este dat mie la Liturghie. Ce pacat sa nu ma impartasesc la Liturghie! As trai ca un esec faptul ca nu te-ai impartasit la Liturghie. Bine, ca sunt si motive, dar asa, ca un principiu, pentru ca Hristos mi se ofera complet, tot mi se ofera. Dar noi traim o bucatica, prima Liturghie cu laba piciorului, restul l-am lasat acasa, sau a ramas in alta parte, nu e acolo, ca sa primeasca pe Hristos.

- O femeie are trei copiii. E iar insarcinata. Doctorul i-a spus sa aleaga intre viata ei, sau a copilului. Ce sa faca mama?

Am vorbit cu o astfel de femeie, chiar din familia mea. De curand a ramas insarcinata, dupa trei cezariene, - e in Italia - si, doctorul i-a spus dupa a treia cezariana, sa nu mai ramana insarcinata. Si ea a ramas, s-a dus i-a tras un perdaf: nici nu vreau sa te vad! Pana la urma i-a inmuiat inima, pentru ca ea a inceput sa planga si i-a spus: eu nu pot sa sacrific aceasta viata, voi da nastere la aceasta viata, orice ar fi. Si imi povestea ca: eu incepusem sa fiu foarte deznadajduita, cum ma certase foarte tare, si incerca el acuma sa ma incurajeze: totul o sa fie bine. Lasa ca facem noi! Si a plecat de acolo intarita.

Deci nu poti sa spui. Sa-si ia unul din cei trei copii in fata si sa-si spuna: acuma aleg daca sa traiesc eu sau acest copil. Si sa-si inchipuie daca poate sa junghie acel copil pe care il are in fata ochilor. La noi asta este problema ca trebuie sa vedem, sa pipaim, sa ne rada, sa ne planga si atuncea e copil. In rest nu e copil daca e acolo in burtica. Deci inchipuiti-va, daca poti sa-ti omori unul din cei trei copii, si daca poti, omoara-l si pe-al patrulea, nu mai conteaza, nu?

- Dupa ajutor dat tinerilor si oamenilor, in general am obosit. Inima mea s-a ghemuit intr-un colt si nu mai poate sa ofere. Am reusit pana acum sau a fost un esec?

Marius Iordachioaia:

Apare foarte des. Si Sfantul Pavel vorbea: sa nu cadem in osteneala sufletelor noastre. Exista o osteneala a sufletului. Mai ales la activisti. In lupta mea de a fi folositor tinerilor si oamenilor, in general, am obosit. Ceva, ceva, nu e in regula cu activitatea asta pentru ca ea ar trebuie sa aduca har. Nu tin minte sa fi participat la o actiune d-asta de dragoste frateasca, caritabila, sau cum vreti sa-i spuneti, ci la manifestarea dragostei lui Hristos. Asta e intrebarea: e dragostea lui Hristos acolo? Hristos le spune Apostolilor ca oameni vor vedea faptele voastre bune si vor slavi pe Dumnezeu. Si cumva faptele alea vor vorbi despre Dumnezeu. Au har in ele, au acolo altceva. Si, de obicei, cand participam la lucrurile de genul asta eram tot mai ostenit.

Deci, cunoasteti sintagma nevointa eretica, de la Parintele Rafail Noica. Deci ceva se face intr-un mod neortodox. Dar trebuie sa fie o lucrare duhovniceasca, indiferent ce faci, cu rugaciune. Pui in rugaciune, ca sa fie o lucrare duhovniceasca. Sa nu cadem intr-un activism d-asta ca acela ne va ostoi, ne va obosi teribil, ne va consuma. Asa poti sa ajungi chiar sa nu mai dai pe la biserici, atat de obisit interior si de golit, incat sa-ti pierzi credinta. Deci, cand se intampla ceva de genul asta, e un semnal de alarma. Trebuie sa-ti  cercetezi premizele activitatii tale. De unde vine ceea ce faci? Ca sa se duca unde trebuie.

Duhul Sfant e un Vant care, nu stim de unde vine si unde se duce, si asta e tocmai o invitatie la incredere. Si nu zicem "pai spune-mi de unde vii si unde te duci, si ma hotarasc eu daca sa ma incredintez sau nu. Nu stii de unde vine si unde se duce, dar te incredintezi unde te duce El. Cand este facuta asa lucrarea, ca o marturisire a lui Dumneze, e usor sa marturisesti asa.

De exemplu tinerii au o nevoie acurta de partasie, si ei sa mai discute intre ei, sa aibe asa, o atmosfera frateasca. Dragostea asta frateasca e o nevoie, e ceva caracteristic care ar trebui sa apara spontan. Si nu prea apare. Nu prea exista comunitati. Eu sunt din Piatra Neamt si cand ne-am dus cu primii tineri ca sa cautam un duhovnic in Piatra Neamt, primul lucru pe care ni l-a spus un parinte a fost: "dar nu e post". Stai un pic! Am ramas si noi asa... Si vreau sa zic ca l-am gasit la un schit, langa oras. Asa s-a potrivit. Nu invinovatesc pe nimeni, Doamne fereste! Daca m-ati intreba: in Piatra Neamt, la ce biserica exista o lucrare cu tinerii?". "La Manastirea Pangarati, la 20 km de oras". Eu nu stiu. Adica exista ATOR, exista asa, dar nu pe sigle, adica noi apartinem de ASCOR sau ATOR. Nu pe formate dintr-asta. Nu! Ci pentru ca apartinem parohiei! Nu se incheaga in parohii nuclee de tineri, in care sa vezi ca se cultiva dragostea frateasca. Conteaza foarte mult ca un frate sa puna umarul cand iti este greu, si ca intreaga comunitate sa se roage pentru tine cand ai o problema. Noi avem asa, o problema de proasta pudoare. Adica nu vad in biserica ca vine un frate si-ti spune: mai am o problema. Si sa gasesti in biserica doi, sau trei frati, care sa se roage, sa posteasca pentru tine. Adica sa existe asa, un mod creativ in Biserica care sa dovedeasca inspiratie si insufletire. Cuvinte esentiale in ortodoxie. Le-a spus Cuviosul Sofronie de la Essex. Inspiratie si insufletire sa se vada, ca bate Vantul, ca e viata! Nu reguli, nu canoane in sensul rigid al termenului. 

 Pr. Constantin Sturzu:

Daca este vorba de oboseala fizica, sigur, asa este, si Apostolul Pavel indemna pe Timotei, ucenicul lui sa aibe grija de slabiciunile lui trupesti, dar aici inteleg ca e vorba de inima, care nu mai poate sa ofere, iar problema e, in situatii de genul acesta, faptul ca ai fugit de tine insuti. Ai fugit pentru altul, ca tu sa fii folositor altora, doar ca sa nu te preocupe propiile tale probleme. De ce? Pentru ca e mult mai simplu. E mult mai usor sa ne ocupam de altii decat de noi insine. Uitati-va: e mult mai usor sa stau pe internet, sau pe Doxologia, decat sa spun Doamne Iisuse... sau sa ma infranez. Asa e si aici. E de inteles, asa facem toti, nu e nicio surpriza. Acuma inima nu mai poate sa ofere pentru ca s-a saturat si nu mai poate sa fuga. Nu mai fugi, nu te mai tot ocupa de altii, din moment ce nu poti sa te ocupi de propiile tale probleme. In primul rand avem de lucru aici, inlauntru. In momentul in care tu iti rezolvi problemele, si acolo tu lucrezi, nu neapart se rezolva, dar sa fii in lucrare, nu obosesti sa ajuti pe celalalt. Nu ai cum sa obosesti, pentru ca nu esti tu cel care oferi energia. E harul Duhului Sfant cu a carui putere lucrezi si atunci dimpotriva. Uitati-va la toti parintii imbunatatiti sau la toate maicile implicate care cresc in felul asta, pentru ca vine si mai mult har si atunci curge catre ceilati, si asta iti creaza o bucurie. D-asta spunea si Sfantul Serafim de Sarov, cand vedea pe cineva: Hristos a inviat! Bucuria mea! Nu, cand a venit cineva: ce sa mai fac cu asta? Sa-i citesc rugaciuni, sa stau de vorba cu el, ca ma plictiseste.

- Credeti in devenirea artistului ca formator de opinie publica? 

Marius Iordachioaia:

Cu siguranta ca e un mare vinovat daca e in societate. Are o imensa raspundere, pentru ca de obicei, dupa cum se poate vedea, i se da microfonul, ca e artist. Vorba Parintelui Steinhardt, sa va vorbeasca poetii...  Ca exista poezie buna si exista poezie chair demonica.

Eu pe la 20 de ani citeam poezie d-asta post-modernista si simteam efectul ei devastator launtric, si chiar mi-am spus la un moment dat ca daca eu continui sa citesc si sa scriu ceva de genul asta asa sigur voi sfarsi cu cravata inversa, ceva hurmuzian. A propos de Hurmuz, ca stiti poetul asta care s-a spanzurat. M-am dus cu Hurmuz la biserica sub brat, adica cu volumul. Era in perioada aia despre care vorbeam, de intoarcere de la ortodoxie la ortodixie prin literatura sau prin alte parti. Si m-am dus cu Hurmuz sub brat, si-mi placea Litrughia asa de tare ca simteam nevoia sa mai ies afara sa mai citesc. D-aia zic ca doare Liturghia la inceput, pentru ca ea este indumnezeire, curateste, lumineaza si indumnezeieste. Asta se intampla in Liturghie. Pocaiti-va, spovediti-va, ca sa va puteti oferiti complet prin Liturghie, prin Hristos, lui Dumnezeu. Fara spovedanie si impartasanie nu va puteti oferi complet lui Dumnezeu, ca sa va traga in Imparatia Lui. Si m-am dus cu Hurmuz, si am iesit afara si am citit poezia. Si mi s-a facut atat de rau, atat de rau, ca simteam ca ma strange cineva de gat. Si m-am dus in biserica - Dumnezeu sa ma ierte!-, nu mai mi-a pasat ca este Liturghie, eram disperat, si m-am asezat in genunchi in fata altarului si am zis: promit ca nu mai fac! Scapa-ma! Si m-a scapat si bineinteles ca m-au trecut rauri de sudoare. Bineinteles ca pe Hurmuz l-am criticat subit, definitiv. Si vreau sa spun ca nu-i de joaca. Adica, subliniez, artistul nu este un oarecare. El poate sa faca foarte mult rau. Nu stiu cat bine poate sa faca. Dar duhul care l-a facut pe Hurmuz sa se atarne acolo, sa-si ia ziele e in poezia lui, i-a inspirat poezia si prin poezie l-a dus de grinda. Va spun asta, ca o stiu de pe pielea mea, duhurile care coscaiesc prin cultura.

De ce prin cultura? Pentru ca prin cultura noi ne sensibilizam si ne deschidem launtric. Ne deschidem mintea si chiar inima. Deci, se creeaza un efect de mediu mistic. Prin lectura, prin trairea a ceea ce citesti, prin contemplarea artistica, si te deschizi. Si atuncea e un duh acolo, cel putin. Ca astia vin mai multi. Si mare grija ce cititi, ce ascultati, ca nu e inofensiv duhovniceste! Asta e  - iertati-mi termenul academic - abureala, sa mi se spuna: cultura e doar cultura. Foarte multi oameni de cultura s-au scandalizat la ceea ce spun eu. Foarte multi, ca ei cred in asta. Cand a venit Apostolul Pavel si cei de la Templu isi pierdeau mestesugul. Asa si cultura incepe sa dea faliment daca Biserica vorbeste un pic mai tare si mai clar, si oamenii vad adevarata cultura cea a Duhului. Aia care curateste, lumineaza, indumnezeieste, cultura vietii vesnice. Si, d-asta zic ca artistul este cu frica si cu cutremur.

Si, mi-aduc aminte ca am debutat intr-o revista si interesant a fost, de la Dumnezeu, ca am debutat de Craciun. Dar m-am dus, am facut Craciunul si n-am stiut ca aparuse, dar, ca orice tanar care scrie viseaza debutul intr-o revista importanta, sa-l analizeze, sa-l sustine un pic. Si se intamplase asta, dar n-am stiut, da' chair in numarul de Craciun. Am fost foarte incatat. Si al doilea colaj, un grup important de poeme, mi-a aparut de Pasti. Ei, ciudat, Craciun Pasti: cineva ma cauta prin viata mea. Dar vreau sa spun ca am gustat un pic gloria asta literala. Un pic de lingurita, si am zis: chh, cum fac copii aia mici. E moarte sufleteasca gloria de aici. Am simtit asta pentru ca am avut o copilarie minunata in care L-am simtit pe Dumnezeu. Daca imi dati voie va citesc o poezie dint-asta.

Orfanul - e un caz real, ca majoritatea cazurilor din poeziiile scrise.

orfanul

o bătrână cu tenişii sparţi şi hainele peticite
azi dimineaţă pe o bancă stătea
cu o bancnotă în mâna ridicată de parcă
n-ar fi voit să ceară
ci să dea...

E real, deci, va spun am trait asa ceva. Statea asa, cu un zambet serfic. Nu stiai: cere, da? E de-aici, e de dincolo?

când i-am desfăcut degetele ca să-i pun un ban
mi s-a umplut inima de stele:
palma ei firavă avea
căldura mâinii mamei mele...

Deci chiar asta am trait. I-am prins mana si desi era asa subtire, intr-o zi de toamna apriga, avea mana calda. Cum e la sfinti. Il pui de-o zi doua in sicriu si [mana] e calda.

mi-am amintit atunci de toamna nesfârşită din care
căutând scăpare
L-am văzut pe Hristos:
pe crucea bisericii cu mâinile gleznele
şi coastele sparte
cu toată făptura deschisă
până la os...

şi când cu şoapte înfrigurate
mi-am strâns sufletul
la sânul Său

trupul Lui avea căldura
copilăriei mele:

neştiutei iubiri
a
Tatălui meu...

Viata noastra, care o avem noi in suflet, care trece prin noi, care palpaie in noi, are caldura iubirii Tatalui Ceresc. Cand incepem sa-L ascultam pe Hristos din Evanghelie, si mai ales cand incepem sa-L ascultam cum vorbeste El cu tacerea Lui, cu tacerea Sangelui Lui in sangele nostru, si cu tacerea Trupului Lui in trupul nostru, incepem sa intelegem lucruri care le aveam, erau in noi, cum este viata din noi, a Cui e viata din noi, de fapt, de unde veneam si unde ne duceam inainte de a ne insoti pacatul, inainte de a ne robi pacatul, inainte de a ne intalni cu Hristos.

- Parinte, eu cred ca in timp oscilez intre scepticism si credulitate, intre religie si materialism. Dumneavoastra ce parere aveti?

Pr. Constantin Sturzu:

Pai nu cred, stiu ca asa e. Oscileaza sarca lume, ce sa faca si ea. Problema este unde ne plasam noi, daca stam asa, ca un pendul in oscilatie, sau am luat o optiune. Si asta e important. Haideti sa luam aceasta optiune ca zilele sunt numarate, clipele, nu stim cand, cum. Maine s-ar putea. Maine dimineata eu totusi sper sa ma trezesc sa ma duc la Liturghie.

Marius Iordachioaia:

Eu s-ar putea sa fiu post-modernist, maine dimineata s-ar putea sa fie noapte.

Pr. Constantin Sturzu:

Sa fie noapte a sufletului, de aceea am subliniat acel intuneric de iad.

Marius Iordachioaia:

Iesirea din virtual

Ma iertati. Tot am facut glume ca sa putem pastra atentia, ca obosim, obosim... Si pentru ca nu suntem la un priveghi, ci suntem la o intalnire in care celebram viata, si mai ales chemarea ei.  Viata asta ne cheama la cea vesnica, daca ii auzim vorbirea, daca incepem cu invatatorul Hristos sa deslusim alfabetul ei, si limba, caci vorbeste viata cu noi. Din nefericire multi oameni traiesc, si mor, nestiind niciodata cine au fost, si netraindu-si niciodata viata lor, ci diversi inlocuitori, diverse alte biografii artificiale. Pentru ca, pentru a-ti trai propia ta viata, aia pe care ti-a dat-o Dumnezeu, si care are functie revelatoare, cand traiesti cu adevarat, viata ta marturiseste tot mai clar adevarul. Deci, intr-un mod in care nici un amvon nu poate sa o faca caci noi, si Parintele, si toti preotii, de la amvon, incearca sa ne faca sa auzim glasul din launtrul nostru. Ca Mantuitorul zice ca cine aude glasul propiei sale vieti. Este glasul din interiorul tau si nu-l auzi. Nu il auzi! Si atunci cum ai sa-ti traiesti tu propia ta viata?

Nu vedeti ca noi ne nastem, si suntem dusi la scoala, la institutia urmatoare, la x facultati in cautarea vietii? Vreau sa-mi traiesc viata, ma duc acolo... Ma duc in China! Vreau sa-mi traiesc viata si fac nu stiu ce afacere! Ca si cum viata ar fi in afara noastra. Singura care ne cheama la viata in launtrul nostru, acolo unde este ea. Una este viata, si altele sunt biografiile - am mai vorbit despre liniuta dintre anul nasterii si anul mortii. Aia e asa... ce realizezi la 70 - 80 de ani, una e biografia si alta este viata!

Pr. Constantin Sturzu:

Liniuta aia e important sa nu fie trasa pe masa. Drogatii stiu de ce.

As mai adauga un singur lucru si cu asta inchei. Nu am sa va spun nici cuvinte grele, nici sa citesc din Evanghelie. Asta stiti voi ce aveti de facut.

 Vreau sa va spun sa vedeti un film artistic. Il gasiti, poate unii l-ati si vazut. E ceva cu Bruce Willis. Serios! Si este un film din 2009. Se cheama Surogate -Surrogates in engleza  - si o sa vedeti acolo ce ne asteapta, ca e foarte posibil sa ajungem acolo in ritmul in care merge tehnica acum, dar sa vedeti cum va traiti viata de pe acum. Surogatele fiind acei androizi, pur si simplu o masinarie d-asta bio-mecanica, la care stai pur si simplu acasa si te conectezi la ea, vezi ce vede ea, simti ce simte ea, tu nu trebuie sa faci nimic. Si bineinteles arata mai bine decat arati tu in realitate. Te ia frumos si te aranjeaza astfel incat e versiunea frumoasa a ta. Si te duci, petreci,  te duci la munca, te culci cu nu stiu ce persoana, faci orice, dar tu nu mai esti acolo, tu traiesti asa, de la distanta. Asta este paradigma a ceea ce se intampla cu noi, intre omul autentic, omul viu, omul duhovnicesc, cum spunea Sfantul Apostol Pavel, si felul in care ne traim viata prin intermediul acestui trupesc, asta este surogatul nostru. Si traim din surogate. Hai sa ne mai saturam de aceste surogate, hai sa nu ne mai entuziasmam cu surogate, sa nu ne mai imbatam cu surogate, sa nu mai iubim intr-un mod care arata ca punem inlocuitori acolo. Sa vedeti ce efect a avut acolo! Ca la un moment dat oamenii mai apuca sa se vada si fata catre fata. Deci cam asta avem de invatat mai ales acum. Sa renuntam la acest surogat de viata care o avem, sa o omoram ca sa castigam Viata. Multumesc!

Marius Iordachioaia:

Un ultim cuvant: tineri de toate varstele u(r)niti-va, in Biserica!

Stiu un tanar mergea pe o strada asa, de toamna plumburie, si era foarte deznadajduit. Avea 20 de ani si se simtea ca unul de 90. Si-mi aminstesc, si cred ca n-o sa uit niciodata strigatul lui in toamna. Nu se poate sa fie adevarat ce scrie in Biblie, eu sa cred si sa raman asa. Hristos zice: cine crede in Mine, din inima lui va tasni apa vie. Sfantul Apostol Pavel reitereaza, zice: primit-ati voi Duhul Sfant, cand ati crezut?

Pentru ca stiu ca sunt multi oameni care  cred, merg la biserica si vad ca nu tasneste apa din inima lor, si ca, unde-i Duhul Sfant? Apoi toata caposenia puneti-va sa nu acceptati in voi, a voastra credinta sa fie fara apa vie. Biserica are apa vie, are credinta din care tasneste apa vie! Pana nu tasneste apa vie din inima ta, nu te socoti tu pe tine insuti credincios. Ca se vorbea de actiuni. Fara actiune daca ai apa vie. Intai sa tasneasca apa vie. De ce nu tasneste? Du-te la duhovnic, ca ti-i infundat izvorul! Nu te lasa! Asta este prima ta datorie. Crezand in Hristos. Cred ca majoritea de aici cred. Cand tasneste apa vie, va veti satura si voi, si veti celebra si credinta va fi o sarbatoare. Si veti pricepe toate dar mai ales celelalte. Asa sa ne ajute bunul Dumnezeu!