Român Ortodox în Franța: Parintele Roger Coresciuc: "Sfantul Ioan Evanghelistul trebuie receptat în primul rând ca trimis al lui Dumnezeu pentru propovăduirea dragostei celei nepieritoare"

vineri, 26 septembrie 2014

Parintele Roger Coresciuc: "Sfantul Ioan Evanghelistul trebuie receptat în primul rând ca trimis al lui Dumnezeu pentru propovăduirea dragostei celei nepieritoare"

Sfântul Ioan Evanghelistul ocupă un loc aparte în opera omiletică a Sfântului Grigorie Palama. Deşi nu este foarte întinsă, Omilia a 44-a, rostită în cinstea evanghelistului, este un exemplu strălucit de artă panegirică. Sfântul Ioan este prezentat ca “patriarh al tuturor celor care nu din sânge, nici din pofta trupului, ci de la Dumnezeu au ieşit”.

Ales de Dumnezeu spre a fi teologul dragostei dumnezeieşti, Sfântul Ioan Evanghelistul trebuie receptat în primul rând ca trimis al lui Dumnezeu pentru propovăduirea dragostei celei nepieritoare, pricinuitoare de viaţă veşnică. Aşadar, cinstirea lui nu se poate limita la o simplă recunoaştere cu valenţe statice, ci ea trebuie să se exprime prin făptuire:

“Hristos, Fiu iubit este numit, iar Ioan ucenic iubit. Acela sălăşluit în sânul Tatălui, iar acesta – prieten apropiat, rezemat de pieptul lui Iisus. Feciorelnic Acela, la fel şi acesta prin harul Aceluia. Fiul Fecioarei Acela, iar acesta şi el fiu al aceleiaşi. “A tunat Domnul din cer” şi tunet s-a numit şi acesta. De aceea aşa este numit, mai presus decât altii: tunet şi fiul tunetului, ba mai mult, tunetul cel mai înalt teologhisitor, care răsună în toate marginile pământului şi care a teologhisit despre Cuvântul cel din Tatăl, Cuvântul Care este dintru început la Dumnezeu, fiind Dumnezeu, Care are viaţă în Sine Însuşi, Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume, şi prin Care la început s-au făcut toate.

Aşadar, cum să-l iubim şi să-l cinstim pe Ioan, fraţilor? Oare nu ca pe unul care ne-a descoperit adevărul întreg? Să nu săvârşim deci ceva contrar cuvintelor aceluia, şi nici cumva, arătând dragoste sau credinţă numai de formă sau numai cu buzele, să ne facem necredincioşi lui prin faptele noastre, ceea ce el însuşi ne opreşte, zicând: “Să nu iubim cu vorbe numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul”. Asumarea acestei căi nu presupune numaidecât posesia unor calităţi, ci obligă la dăruire: “Nu ai cuvânt de învăţătură, sfătuire pentru virtute, puterea de a combate argumente, elocvenţă în a întoarce pe cineva de la răutate şi a-l îndrepta spre virtute. Dar fii învăţător prin fapte, fii un bun făptuitor pentru tine însuţi şi pentru aproapele“.

Patriarhat ioaneic

Universul în care ne introduce această Omilie revelează o lume a ierarhiilor bine stabilite, cu o ridicată probabilitate a oferirii unor repere profund axiologice. Patriarhatul ioaneic de care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama este unul constitutiv şi cu valenţe tradiţionale. Această lume tradiţională nu impune nimic, ci doar sugerează şi vrăjeşte, pozitiv, inimile celor care sunt gata să îşi asume coordonatele ei. Ne întrebăm însă: în ce măsură, în lumea contemporană, un astfel de univers mai poate fi perceput şi receptat ca atare de “omul căutărilor”. Ne impunem sau ne sunt impuse oare universuri paralele, mult mai acide şi umplute până la refuz de tot soiul de obligativităţi? Nu pot răspunde decât oferind un mic fragment al unui articol mai amplu redactat de Răzvan Codrescu:

“Aleşii oamenilor i-au înlocuit pe unşii lui Dumnezeu, spre gloria unui sistem – democraţia – care este la fel de intolerant cu opozanţii pe cât fuseseră societăţile teocentrice ale Evului Mediu în relaţia cu ereziile”.

“Lipsa autorităţii de tip tradiţional duce întotdeauna la un pseudoautoritarism conjunctural, pe alocuri făţiş, dar cel mai adesea camuflat, care se manifestă în diferite forme de terorism: politic, social, economic, ideologic. Se instaurează, pe acest fond, un fel de “gândire oficială”, cu pretenţii de unicitate şi infailibilitate, în raport cu care funcţionează “delictul de opinie”! Cine îşi permite să gândească altfel – şi mai ales să-şi facă publice ideile – devine, după caz, “duşman al poporului sau al umanităţii”, “extremist”, “reacţionar”, “fundamentalist” etc. Stângismul democratic mondialist (sans frontieres), cu exaltarea “noii ordini mondiale”, “comunitarismului” antinaţional şi suprastatal, “dreptului minorităţilor”, “laicismului” (un fel de “ateism ştiinţific” cosmetizat), “multiculturalismului”, “politicii corecte” ş.a.m.d., reprezintă astăzi forma curentă a gândirii oficiale unice, în slujba căreia funcţionează o uriaşă armată de “politruci”, formaţi fie prin mimetism (sub o anume presiune mediatică), fie chiar în institute occidentale de politologie standardizată (aşa cum deunăzi se formau la Moscova sau la “Ştefan Gheorghiu”)”.

Iubirea, culmea virtuţilor

Să fie oare adevărat că omul începe să îşi piardă “reperele absolute”, căutând satisfacţii sau reglementări în aceste pseudoautorităţi, care de multe ori se transformă în pseudorealităţi? Mersul lumii, incert, nu ne poate oferi în fond un răspuns precis. Cert e că auzim tot mai puţin sau chiar deloc vorbindu-se în ultima vreme despre prefacerea interioară. Axarea obsesivă pe problematica economică şi chiar grija orientată spre aspectele sociologice ignoră aproape total această realitate: prefacerea interioară. Ne spune Sfântul Grigorie Palama, parcă vrând să ne trezească şi pe noi, şi pe toţi cei care din veac au fost slujbaşi mărunţi ai unei umbre numite bunăstare economică:

“Şi fiind printre Apostolii cei mai aleşi şi în chip deosebit fiind numit cel iubit, Ioan ne învaţă despre culmea virtuţilor, adică despre iubire, zicând că Însuşi Dumnezeu este iubire, fiindcă Dumnezeu îl are pe cel ce are iubire şi cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în acela în care rămâne iubirea. Însă arată şi că lucrarea iubirii în noi este îndoită, împărţind-o pe aceasta în chip nedespărţit, adică în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, învăţând că acestea două stau împreună una prin cealaltă şi numind mincinos pe cel care crede că poate avea numai una din ele. Căci zice că semnul iubirii faţă de Dumnezeu este păzirea cuvântului Său şi a poruncilor Sale, după cum Însuşi Domnul a învăţat zicând: “Cel ce Mă iubeşte va păzi poruncile Mele” şi “Aceasta este porunca Mea, să vă iubiţi unul pe altul, căci întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.“

Un cuvânt care cu certitudine este departe de lumea rece şi prea inumană a progreselor şi regreselor, fie ele la nivel conceptual autoritar, fie ele la nivel economic sau social.

“Hristos, Fiu iubit este numit, iar Ioan ucenic iubit. Acela sălăşluit în sânul Tatălui, iar acesta – prieten apropiat, rezemat de pieptul lui Iisus. Feciorelnic Acela, la fel şi acesta prin harul Aceluia. Fiul Fecioarei Acela, iar acesta şi el fiu al aceleiaşi.” (Sf. Grigorie Palama)

Sursa: Ziarul Lumina via Cuvantul Ortodox,"Fiul tunetului" de Pr. Roger Coresciuc