Savatie Bastovoi: "Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător cu duhul, trebuie să știe că asta înseamnă să iubești"

Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca și noi, fiecare la rândul nostru, să facem același lucru cu aproapele nostru... Dacă este să ne asemănam cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui, și asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însușire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greșesc ne facem părtași la dragostea cu care iubește Dumnezeu lumea.

*

Tot ce există, există din dragoste și pentru dragoste. In măsura în care iubim, ne umplem de rost și ne aflam locul în această lume făcută de Dumnezeu. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător cu duhul, trebuie să știe că asta înseamnă să iubești.

Când iubești, până într-atât te dăruiești, până într-atât dorești să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăiești în propria ta inima, în propriul tău trup, în propria ta răsuflare, încât cel iubit dintr-o dată ți se descoperă în întregimea sa, în tine însuți, ca tine însuți.

*

A ierta înseamnă a renunța la tine însuți, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăți pe cel ce ți-a greșit, înseamnă să mori tu pentru a lasă pe altul să trăiască. Cu alte cuvinte, a ierta înseamnă să reîntorci la viață, să dăruiești viață.

*

Niciodată nu m-am simțit mai iubit, mai fericit, mai nou, mai deplin, mai puternic și totodată mai cuminte și mai smerit decât atunci când am fost iertat pentru greșalele mele.

*

Mi-am dat seama cât de greu îmi vine să iert, câtă durere și câtă renunțare trebuie să simt, durere care mă apropie de moarte, care mă omoară pe mine pentru a da celuilalt voie să trăiască. A iubi înseamnă a ierta, a ierta nu o faptă care este sau ți se pare greșită, ci a ierta adânc și necontenit, a ierta o dată și pentru totdeauna răul ce se ridică împotriva ta.

*

Cred că cele mai cumplite fapte în istorie n-au fost săvârșite de oamenii răi cu desăvârșire, ci de aceia care aveau în sine amestecat răul cu binele. Căci, nu-i așa, cine ar urma un om rău cu desăvârșire? Răul nu e atât de rău dacă nu are în el amestecat și puțin bine.

*

Plânsul e la fel de firesc ca și rasul. Cred că ar trebui să plângem cel puțin la fel de des precum râdem. La un moment dat oamenii au început să considere plânsul ceva rușinos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că și râsul poate trăda o slăbiciune. Astăzi bărbații nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vânatului, nu mai sunt amenințați de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu mai plâng. Aceasta incapacitate de a plânge pare să fie singura calitate a bărbaților de azi.

*

Sunt oameni care au plânsul în interior. Aceștia sunt cei mai frumoși oameni de pe pământ. Acest plâns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plâns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceată. Aceștia sunt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce, și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viața decât aceea de a întâlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plâns măcar o data în viață, să plângi de-adevăratelea.

*

Sunt atâtea lacrimi în lume care se varsă necontenit! Lacrimile suferinței curg sub luminile reclamelor, în orașele mari, în băi, în așternuturi, în mașini. Răsuna atâtea răcnete de durere, atâtea suspine, dincolo de buletinele de știri, dincolo de talk show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastă civilizație, cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta, este îndreptată să ascundă acest plâns, să ne facă să credem că plânsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit și o grămadă de oameni își trăiesc adevărata condiție, aflându-se în cele mai sincere, cele mai sfâșietoare momente ale vieții lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimțire. Si doar atunci când suferința dă buzna în viața noastră, doar atunci perdeaua indiferenței cade de pe fața lumii. Lumea apare așa cum e ea, cu răul și cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decât prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.

*

Până la urmă, noi avem nevoie de o ființă ca să ne jertfim pentru ea, nu de o idee, ci de o ființă vie. Si de aici putem porni. Abia de aici încolo omul căruia îi vorbim ne va înțelege. Atunci când vorbim despre creștinism trebuie să vorbim în primul rând despre ființa creștină, să vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le știu și așa foarte bine.

*

Iubește pentru a fi iubit și iartă pentru a fi iertat.

*

Fără zdrobirea aspiraților omenești, fără risipirea închipuirilor pe care oamenii își zidesc de obicei viața, nu poate avea loc cunoașterea de sine, cunoașterea care îl îndreaptă pe om spre adevăr și iubire într-un mod cu totul firesc, aidoma animalului însetat după o zi de muncă. Setea și somnul sunt stări cu totul naturale, și totuși cei care dorm ori de câte ori li se face somn, și beau ori de câte ori li se face sete, nu înțeleg că aceste două stihii umane nu au fost lăsate doar pentru a fi satisfăcute, ci au fost date omului mai ales ca o preînchipuire a lucrurilor viitoare, a căutărilor înalte, când sufletul se zbate spre lumină ca și spre o apă, iar trupul se dezbracă de greutatea sa ca de un somn greu.

*

Toți suntem conștienți de neputința noastră de a iubii...

*

Dumnezeu, când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat pentru că L-am trădat în Rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Sau, că L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat - pentru că ne-a iubit. Si noi suntem datori să răspundem cu aceeași dragoste.

*

A iubi înseamnă a ierta.

*

Nimeni nu se bucura decât regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot cunoaște unul pe altul și pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru ca în afara de aceasta întâlnire totul este nedeplin și schimbător.

*

Pe pământ noi ne cunoaștem în parte, și asta pentru că sufletele noastre sunt dezbinate din pricina multelor dorințe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorințe și din această cauză se îndepărtează de ei înșiși. Atunci când doi oameni cu dorințe comune se întâlnesc, ei se bucură și se împrietenesc. Văzând în celalalt doar propriile dorințe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul și că se înțeleg. Viața însă ne schimba pe toți, pentru că unele sunt dorințele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinși de grijile familiei și altele ale bătrânilor.

*

Viața ne arată că prieteniile se leagă la tinerețe, dar arareori vei găsi un bătrân care să poată spune despre cineva că îi este prieten.

*

Oamenii se despart din cauza că dorințele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrece majoritatea oamenilor ne descoperă cât de puțin ne cunoaștem unul pe altul și cât de puțin ne cunoaștem pe noi înșine.

*

Ca orice om, am cautat și eu să mă înțeleg pe mine însumi. In tot acest răstimp am înțeles că nu este pe pământ o bucurie mai mare decât aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simți că tot ce ai trăit și ai acumulat în decursul vieții tale nu este o minciună. Atunci când te regăsești într-un om, simți că îl iubești. Il iubești pentru că te iubești pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred că nu. Dar noi înșine nu putem să ne iubim decât în celălalt și nu iubim atât ceea ce suntem, cât ceea ce am putea să fim și ar trebui să fim.

*

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt și rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înșine suntem prezenți în acele cuvinte.

*

Hristos ne-a arătat că ne iubește nu pentru că ne-a vorbit frumos și, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales, pentru că ne-a încredințat că El Însuși este cu noi până la sfârșitul veacului.

*

Dragostea este mai întâi de toate prezență, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezența atotcuprinzătoare, prezența până la identificare. Este o prezență în care doar cel iubit mai există, iar noi ne micșorăm și ne golim pentru a lăsa loc aceluia să ne cuprindă și să ne umple de prezența sa.

*

A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca și a vorbi despre Dumnezeu. Așa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot așa există oameni care nu mai cred în dragoste.

*

Orice om dorește să fie iubit. In sinea sa, fiecare crede că știe de ce are nevoie de la celalalt pentru a se simți iubit. Incă din copilărie, mintea fiecăruia dintre noi a fost ocupată de fantasme despre dragoste, despre o relație ideală cu oamenii lângă care ni s-a dat să trăim.

*

Trecutul este ca o prăpastie în care, dacă privești prea mult, riști să cazi.

*

Trecerea timpului se poate măsura cu orice. O măsurăm cu hainele din care creștem, cu oamenii care mor sau se căsătoresc. Nimic nu oprește trecerea timpului. Si cei îndrăgostiți pot spune: iată, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o îmbrățișare, cu un sărut mai aproape de moarte!

*

Dragostea pe care o revărsăm asupra oamenilor este ca o lumină care descoperă lucrurile aflate până atunci în întuneric. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalat în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător cu duhul, trebuie să știe că asta înseamnă să iubești.

Din Carte de despărțire de Savatie Bastovoi

LEGATURI:

• Savatie Bastovoi: "Omul ca să vorbească clar, omul ca să se curețe de orice cuvânt de prisos, de orice împodobire deșartă, trebuie să se poziționeze în ultima sa clipă"