Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Atâta fericire trăim cu adevărat, câtă întâlnire autentică avem cu Dumnezeu"

Despre timp, fericire și veșnicie

Fiecare ceas și clipă, fiecare întâmplare și înțeles sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dăruiește timpul, dar, în realitate timp nu există. Timpul este ceva trecător. Lasă urme zborul unei păsări? Cu siguranță, nu! Tot așa este și timpul. Există numai veșnicia, care Îl cuprinde pe Dumnezeu și făpturile zidite după chipul Lui. Singurul veșnic, precum și singurul bun și sfânt, este Dumnezeu. 

Timpul, ca înțeles fizic, curge și trece, este inexistent, fără ipostas, pentru că trecutul nu mai există, nicăieri nu se află vase care să-l țină ascuns. Toate cad în uitare, pe toate le acoperă moartea. Nici prezent nu există, pentru că, până să apuc să zic "prezent", clipa prezentă deja a trecut. Viitorul nu-l avem în puterea noastră, nici nu știm dacă vom mai trai în clipa următoare. Însă, chiar dacă vom mai trăi, viața noastră va fi tot o trecere, tot ceva care nu are ipostas de la sine.

Timpul este o serie de umbre mișcătoare ale veșniciei, care e o însușire a lui Dumnezeu, o trăsătură a Dumnezeirii. Toate veacurile sunt o clipă din veșnicie. Prin urmare, timpul, în realitate, nu este al nostru, ci țâșnește din sânurile Dumnezeirii, este o strălucire, o revărsare a Dumnezeirii Care-l naște.

Timpul pe care-l străbatem este umbra unei raze pornite din sânurile părintești și care ne arată că trăim înaintea lui Dumnezeu. Așa cum nu suntem oameni dacă nu avem suflarea Duhului Sfânt, tot așa nu există timp dacă nu există veșnicie. De asemenea, nu ar putea să existe umbră dacă nu ar fi existat lumina, dacă nu ar fi existat soarele sau ceva care să lumineze, producând umbra. Tot așa se întâmplă și cu timpul pe care ni-l dăruiește Dumnezeu: țâșnește din Dumnezeu și ajunge până la noi. Dar dacă se interpune ceva care întrerupe raza - o moarte, o boală, un necaz, o durere, o problemă -, îndată se produce umbra, adică Îl uităm pe Dumnezeu. Uitându-L pe Dumnezeu, trăim durerile timpului, trăim durerea, lupta, agonia, întristarea, angoasa, care, toate, sunt întunecate, pentru că s-a interpus ceva care împiedică raza de lumină să ajungă la noi. 

Când există piedicile de mai sus, ne dăm seama că ceva ni L-a ascuns pe Dumnezeu. Pe acest pământ întunecat, numai când cineva își amintește de Dumnezeu poate să spună: "Mă voi întoarce la Tatăl meu" (Lc. 17, 18). Atunci, de îndată viața i se schimbă, fortificația care se înalță între sufletul său și Dumnezeu cade. Timpul care curge arată că Dumnezeu n-a îngăduit ca între noi și El să intervină ceva serios: Dumnezeu continuă să lumineze în inima și în existența noastră. Prin urmare, și timpul este un semn al existenței lui Dumnezeu.

Se poate ca cineva să-I ceară lui Dumnezeu ca să i Se descopere, să-l lumineze, să-i vorbească. S-ar putea să-I spună: "Dumnezeul meu, unde ești ascuns?", dar nu înțelege că respirația lui din această clipă, că timpul care se schimbă - secunde, ore, zile... - arată prin aceasta că aici, împreună cu noi, este Dumnezeu și ne privește. Privirea Lui ne dă simțământul timpului.

Nu există timp, există veșnicie, există Dumnezeu. Se întâmplă însă să-mi amintesc de trăirile mele cu Dumnezeu: atunci mi-a îndulcit inima, altădată mi-a dat o palmă și mi-am revenit, altcândva mi-a descoperit calea pe care s-o urmez, altădată mi-a vorbit pe drumul Damascului (cf. F. A. 9, 3), propriul meu Damasc, altădată mi-a făcut semn în inimă și mi-a dat putere, și am ajuns monah. Deși viața noastră este una, noi așezăm repere cronologice, deosebim în veșnicia noastră clipe ale legăturii noastre cu Dumnezeu.

Cam așa ceva facem și astăzi, când spunem că se schimbă anul. Nu se schimbă anul; Schimbarea este convențională. Biserica schimbă anul în septembrie, la începutul Indictionului, urmând alt ciclu. Pascaliile încep din septembrie. Noi stăm înaintea lui Dumnezeu, înaintea Maicii Domnului, în rai, acolo unde caracterul împărătesc și veșnic al lui Dumnezeu este vizibil prin excelență. Acolo contenește schimbarea, toate sunt statornicite, o neîncetată și nerăspândită privire a noastră către Hristos, Care ne acoperă pe toți cu lumina Lui. Asta înseamnă veșnicie!

Icoana Cincizecimii înfățișează slava lui Hristos coborând ca niște raze de soare și în ele aflându-se întreaga lume, toți sfinții, toate popoarele. Toate sunt înlăuntrul privirii lui Dumnezeu, iar noi mărturisim credința noastră: că există Dumnezeu. Doar prezența lui Dumnezeu poate să creeze și să lase peste tot repere. Aceste repere ne fac să spunem: "Slava Tie, Dumnezeule!", deoarece credem că Tatăl nostru, deși e în cer, Se află în același timp și pe pământ, tocmai aici, unde ne aflăm noi; credem nu numai că avem Tată, dar și că suntem fii și fiice ale lui Dumnezeu. Noi suntem fiii și fiicele despre care prorocii spun că se vor naște când Duhul Sfânt va sufla în Biserica (cf. Ioil 3, 1-2) aflată în punctul de a fi condamnata la distrugere deplină și la pierzanie (cf. 2 Ptr. 3, 10).

Fiecare An Nou trebuie să ne facă să simțim că Dumnezeu există și că este Tatăl nostru, că eu sunt copilul Lui și că pot să atrag binecuvântarea Lui. Aceasta este singura realitate. Fiecare inimă știe câtă binecuvântare și sfințenie, putere și înțelepciune își trage din Dumnezeu. Lucrul acesta depinde de capacitatea noastră de cuprindere: unul poate cuprinde multă binecuvântare, altul putină, altul poate cuprinde doar blestem. Fiecare om, în măsura în care este întors către Dumnezeu, atâta binecuvântare - fericire i-am zice noi - poate să absoarbă. Elementul binecuvântării, fiind nevăzut, este cunoscut doar de către Duhul Sfânt și de duhul nostru, care știe ce ascundem înlăuntrul nostru.

Dar ce înseamnă "fericit"? Potrivit concepției lumești, "fericit" este cel care le are pe toate la dispoziție. Dar adevărata fericire înseamnă împreună-pătimire cu Dumnezeu, întâlnire veselă, concretă. "Sunt fericit" înseamnă "Il întâlnesc pe Dumnezeu". Atâta fericire trăim cu adevărat, câtă întâlnire autentică avem cu Dumnezeu. Cu adevărat, experiența fericirii este pe măsura întâlnirii noastre cu Dumnezeu.  

Din "Cuvântări mistagogice la sărbători" de Arhim. Emilianos Simonopetritul, Trad. Ierom. Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie

Colinde culese și alese...

Mănăstirea Dragomirna

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. (Ioan 1: 14, 9, 3)

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Strămoșii, cei care au avut nostalgia primei veniri a lui Hristos, se întâlnesc și se unesc cu noi, noii strămoși, noii străbuni, care trebuie să pregătim, în inimile noastre și în Biserică, cea de-a Doua Venire a lui Hristos"

Nașterea duhovnicească a lui Hristos în noi

Străbatem perioada Postului Nașterii Domnului, iar astăzi îi sărbătorim pe Sfinții Strămoși - proroci, împărați, sfinți, păstori mari și mici - care au contribuit ca Iisus Hristos să ajungă până la noi. Sărbătoarea Sfinților Strămoși este una dintre cele mai frumoase sărbători de peste an, întrucât ne dezvăluie că Hristos, Care nu avea trebuință de nimic, S-a făcut pe Sine Însuși să aibă nevoie de noi, cei care ne aflăm în toată nevoia. S-a făcut pe Sine să aibă nevoie și să primească și inima mea, și chemarea ta, și întinderea mâinilor celuilalt, și cea mai mică slujire a fiecăruia dintre noi, chiar și lumânarea pe care I-o aprindem. Această sărbătoare ne împodobește sufletele nu numai ca să prăznuim nașterea lui Hristos în lume, ci și să sărbătorim nașterea înlăuntrul nostru a lui Hristos, venirea lui Hristos în inima noastră, printr-o trăire teologică și un cuget bisericesc.

"Revoluția este o stradă cu numele unui copil"

• Jurnal scoțian:  să nu muriți pentru țara care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei

[Am scris textul de mai jos acum patru ani și de atunci îl reiau de fiecare dată pe 22 decembrie, și am să-l public în fiecare an până în ziua când am să știu cum a murit prietenul meu.

Din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar al revoluției, că au mai pus sub acuzare pe cineva, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti dacă nu în fața justiției, măcar în fața istoriei. Au trecut 29 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci.

Un lucru este însă foarte clar: în decembrie 1989, puterea armată a lui Ceaușescu a omorât mai puțini oameni decât noua putere constituită în jurul lui Ion Iliescu. Iar vina sa este îndoită, nu doar pentru partea sa din morții de la revoluție, ci și pentru că el a fost liantul regrupării partidului și securității la conducerea României, cu consecințele dezastruoase pe care le trăim până astăzi.

Pe 10 ianuarie 1990 apărea la Brașov primul număr al revistei studențești „Replica”, în care publicam editorialul cu titlul: „Tot ei sunt!”. Doar câteva zile mi-au trebuit ca să-i văd cum se regrupează, la „județeana de partid”, la miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere care se zvârcolea ca șarpele cu capul tăiat. Și după 29 de ani, tot ei sunt în toate, ca substratul unei noi și fatale etnogeneze românești, – e de-ajuns să scrijelim un pic la suprafață ca să le descoperim moștenirea toxică din aerul căreia respirăm noi și copiii noștri. Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat? Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă pe care o mai are fiecare de apărat este propria sa conștiință.]

Părintele Galeriu: "Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Învierea". Imagini de la Revoluția din 1989

Părintele Galeriu: 

Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! „Mielul e înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8).

Creaţia e întemeiată pe jertfă. Păcatul a transformat jertfa în moarte. Dar Hristos a transformat, prin Cruce, moartea în Jertfă, care duce la Înviere – în jertfă rodește învierea. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.

Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul. Jertfa este conștientă; moartea este căderea în inconștienţă; jertfa este liberă; „mergând Domnul spre patima cea de bunăvoie…” psalmodiază Biserica în Săptămâna Patimilor; moartea e silnică, nu e liberă, o refuzi; jertfa e vizionară, privește într-un viitor, orizont însorit de Soarele Dreptăţii; moartea nu privește decât la întunericul cel veșnic; jertfa e profetică, prevestește învierea, un nou început. Veacul celei de-a opta zi a creaţiei. Profeţia morţii este groapa, căderea.

A luminat în voi, martirii, acest înţeles al ofrandei voastre pure, genuine, înţeles că nu muriţi, şi că, deci, sunteţi vii, tot mai vii. Domnul vieţii, Iisus Hristos, a zis: „Adevăr, adevăr vă spun vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5: 24). Voi aţi trecut la viaţa de veci. Aţi dobândit deplina libertate pentru voi, dar şi pentru noi. Din libertatea voastră şi noi devenim liberi „de cel rău”.

În martiriu se dezvăluie adevărul fundamental al existenţei: starea de oferire spre împlinire. (…) La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră, a tuturor.

Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Învierea.

P. Arhim. Emilianos Simonopetritul - "Ce trebuie să căutăm? O stare creată de Iisus Hristos"

Starea de pace lăuntrică "pe care o trezește Hristos"

Predica Arhim. Emilianos Simonopetritul în biserica Sfântul Andre din Patisia (cartier din Atena), pe 21 februarie 1975

O, copiii mei preaiubiți, ce minunată este Evanghelia de astăzi! Am ascultat-o de nenumărate ori dar, mai mult decât atât, o trăim în mod continuu, mai ales în timpul slujirii fiecărei Liturghii, căci în seceta acestei vieți nu aspirăm decât la un lucru: să priveghem. Da, cu adevărat, Sfânta Liturghie nu este nici mai mult nici mai puțin decât o masă întinsă în aer liber, ca cea pe care ne-o înfățișează Domnul astăzi. 

Ați auzit ce-a spus Evanghelia? "El le-a poruncit să-i aşeze pe toţi cete, cete, pe iarbă verde" (Marcu 6, 39). De ce? Pentru că Apostolii I-au spus: "N-au nimic de mâncare". Aceste mii de oameni, care au ieșit de la ei să-L urmeze pe Iisus, ar fi ajunat dacă Domnul nu i-ar fi așezat "cete, cete, câte o sută şi câte cincizeci."(Marcu 6, 40) pentru a sătura sufletele lor. 

Sfânta Liturghie este această ieșire pe care o facem mereu și în cursul căreia, în mod asemănător, stăm în aer liber pentru a mânca. O ieșire? Dar de unde ieșim noi? Acești oameni au plecat de unde locuiau, din satele și orașele lor. Noi ieșim din noi înșine și din locul unde trăim. Cine dintre noi nu simte că intrând în biserică acesta este un loc particular și pentru a ajunge aici trebuie să părăsești tot? Dovada este că dacă ne vine un gând oarecare vrem să-l alungăm. Si dacă nu reușim, simțim că ceva străin a intrat clandestin în noi. Dar ieșim înainte de toate din noi înșine cu putere, ființial și în adevăr, părăsim deci păcatele noastre, înclinațiile noastre, aspirațiile noastre. Lăsam totul la exterior; tot ceea ce constituie de fapt viața noastră. Ceea ce există de acum este Dumnezeu. Ceea ce ne aparține sunt păcatele noastre, vrerile noastre, dorințele noastre, care formează sinele nostru inexistent, căci sinele nostru real este creația mâinilor lui Dumnezeu, suflarea primului Său dar. 

Ieșim din speranțele noastre, care ocupă cel mai mare loc în noi. Nu le strângem în mână și totuși le trăim atât de intens încât ni se pare că le atingem cu adevărat, că le ținem, avem chiar impresia că le stăpânim. In general trăim speranțele noastre ca pe niște experiențe, și trebuie să ieșim din asta.

Care sunt ele? Este ceea ce este văzut de ochii trupești și de cei, încă și mai sensibili, ai sufletului. Este tot ceea ce ne cutremură, ne face să vibrăm, ne preocupă, ne face plăcere, ne ridică, dar în lumea vizibilă, nu în afara acestei lumi.

Părăsim deci tot ceea ce vedem, ieșim din ceea ce constituie locul nostru de exil. Este un exod eroic pe care-l fac copiii lui Dumnezeu de fiecare dată când se adună pentru a se uni cu Domnul în acest sfânt loc, care este biserica.

Dan Puric - Despre răceala sufletului

P. Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Ați văzut cât se schimbă o persoană care își deschide inima altei persoane?". "Singurul adevăr este că se stabilește în noi un dialog cu Dumnezeu, adică se creează o comuniune"

Cateheză ținută maicilor de la Ormylia, 10 mai 1979

Omul n-a fost chemat să trăiască în patimi, în interese triviale, în suferință sau în lacrimile care sunt urmările slăbiciunii și voinței lui. Si, nu numai că omul nu a fost creat pentru a trăi în patimile sale, care îl lipsesc de o relație cu Dumnezeu, ci a fost creat să devină dumnezeu, adică să atingă desăvârșita asemănare cu Dumnezeul cel Treimic. Omul a fost creat pentru a deveni templul Duhului Sfânt. 

Sfântul Macarie ne-a învățat, în cursul întâlnirii trecute, că omul trebuie să renască, și această nouă naștere va fi o intrare în Împărăția Cerurilor care va veni. Cum se va întâmpla această nouă naștere?

Dumnezeu pe toate le-a făcut în rânduială cu viața omului. Așa cum părinții transmit copiilor prin sămânța lor trupească propriul lor chip, Dumnezeu, Care-l renaște duhovnicește pe om, îi dă propriul Lui chip ce provine din sămânța Lui duhovnicească, adică din Duhul Sfânt. Si așa cum trupul nu poate trăi fără suflet, sufletul este mort în fața lui Dumnezeu dacă nu Îl are pe Duhul Sfânt, dacă nu este înviat de El.

Deci, cineva poate să trăiască în timp ce sufletul său este mort, poate să trăiască sufletește și poate să trăiască în Duhul Sfânt - dar, doar acest om va avea o adevărată comuniune cu Dumnezeu. Duhul este ființă duhovnicească, lumină de nedescris și de nespus, Care purcede de la Tatăl Ceresc. Această lumină pătrunde omul întreg, îl luminează și devine el însuși o lumină. Acest om are de acum drepturi în fața lui Dumnezeu. 

În continuare, Sfântul Macarie ne-a dezvăluit motivul pentru care Hristos S-a întrupat, a fost îngropat și a înviat: doar pentru a putea, din poziția Sa neschimbată de Arhiereu, Împărat și Profet să bată la ușa noastră. Dar Dumnezeu nu intră dacă noi nu vrem. Hristos bate la ușă, se smerește și creează în noi simțirea și experiența chenozei lui Dumnezeu.

Bătând la ușa noastră, Hristos ne arată cât are nevoie de noi, așa cum o mireasă nu poate trai fără mirele său, sau un mire fără mireasa lui căci, altfel, n-ar mai forma un cuplu. Hristos bate la ușa inimii noastre pentru a intra în sufletele noastre, pentru a acoperi goliciunea lor, pentru a potoli foamea și setea lor. El vrea să se odihnească în sufletele noastre. El intră în sufletele noastre și noi prindem viață; și atunci suntem în întregime ai Lui.

Când Domnul bate la ușă nu pot să-I spun: "Ce dorești? Ce vrei de la mine?", căci El nu vrea decât un lucru: să-I deschid ușa inimii mele pentru ca Duhul Sfânt să intre și să înflăcăreze totul. 

Putem să înțelegem că atâta timp cât omul nu este purtător de Duhul Sfânt, atâta timp cât nu este feștilă aprinsă, inima lui rămâne închisă. Inimile noastre sunt închise și nimeni nu poate să le deschidă din exterior. Inima noastră este închisă în sine și aceasta este, din păcate, important. 

Arcul de Triumf - centenar 2018 (imagini, video). A cui biruința?

Arcul de triumf: București (stânga) și Paris (dreapta)

"Pentru prima dată în istoria acestui Arc de triumf, prin definiție laic, agnostic și apolitic, s-a cântat «HRISTOS A ÎNVIAT» și «MÂNTUIESTE DOAMNE POPORUL TĂU»"

Să fim prezenți la Marea Unire!

Dragostea în care cred:  100 de ani de Dragoste

Binecuvântat să fie Tatăl Ceresc, care este și Tatăl neamului românesc!

Binecuvântat să fie Hristos Dumnezeu, singurul Mântuitor, Prieten și Binefăcător al neamului românesc, adevăratul lui Rege!

Binecuvântat să fie Duhul Sfânt, Cel ce dă pururea suflare de viață iubirii de neam!

Binecuvântată să fie Sfânta Treime, Dumnezeul românilor, a Cărei dragoste ne ține, de un secol, împreună! În ciuda păcatelor noastre și a urii străinilor!

La 1 decembrie 2018 sărbătorim un secol de dragoste a lui Dumnezeu pentru neamul românesc!

Căci numai dragostea Lui ne-a ținut și ne ține!

Singura Românie adevărată și singura care va rămâne, e România lui Hristos!

***

Sfântul Munte Athos: Gânduri athonite la Centenarul Marii Uniri

Doamne ajută!

Dragii mei,

M-am sfătuit cu duhovnicul meu și am spus că ar fi bine să vă scriu câteva rânduri în aceste zile în care purtarea de grijă a bunului Dumnezeu a adunat atâtea momente înălțătoare legate de adâncirea unității de neam.

Mulți au vorbit foarte bine despre Catedrala Mântuirii Neamului, despre Sfântul Apostol Andrei și despre Ziua Națională – Ziua Marii Uniri – și deci nu voi mai încerca și eu.

Aș dori însă să mă opresc puțin asupra marii uniri:

Trebuie să știm că de fapt marea unire a existat dintotdeauna pentru că de fapt Dumnezeu nu a creat mai mulți oameni – la Facere scrie „Sa facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră” – om, iar nu oameni. După care în clipa în care creează femeia nu ia altă materie, ci a creat-o din Adam astfel încât să nu se strice unitatea.

Dincolo de asta, Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu „bărbat și femeie L-a făcut” (singular) și nu „i-a făcut” (plural), accentuând încă o dată faptul că este vorba despre un singur Adam.

De fapt ce știm noi despre Dumnezeu?

Știm că este un singur Dumnezeu în trei persoane – Sfânta Treime. La fel, Dumnezeu a creat un singur Adam în multe persoane de două genuri: masculin și feminin.

Din păcate, însă, astăzi datorită păcatului noi nu mai avem conștiința acestei unități originale pentru că firea noastră este spartă, îmbucățită de căderea lui Adam.

Hristos, noul Adam, a venit să refacă această unitate și oferă posibilitatea cui dorește să se unească cu El și prin El cu ceilalți.