Predica Părintelui Hrisostom Ciuciu la Denia Acatistului Bunei Vestiri
Frați și iubiți credincioși,
In săptămâna a cincea din Sfântul și Marele Post avem două Denii deosebite: Denia de pocăință a Sfântului Andrei Criteanul și Denia, la care tocmai am luat parte, a Acatistului Maicii Domnului.
Maica Domnului este punctul de întâlnire dintre iubirea lui Dumnezeu față de oameni și iubirea oamenilor față de Dumnezeu. În Maica Domnului se împletesc cel mai bine înțelegerile pocăinței - pentru că pocăința are două aspecte: aspectul ascetic, acela în care noi ne nevoim pentru a câștigă iertarea lui Dumnezeu, ne cerem iertare pentru toate relele pe care le-am făcut și, mai ales, ne pocăim pentru depărtarea de Dumnezeu; depărtare care se adâncește, din păcate, din ce în ce mai tare. Însă, în pocăință mai este un alt aspect, acela de bucurie. Pocăința cu adevărat dumnezeiască este cea care mângăie în mod neștiut, în mod ascuns, inimile celor care se pocăiesc.
Așa încât, în această Săptămână, a cincea, Denia Acatistului s-a pus către sfârșitul ei pentru că Maica Domnului este cea care vine să ne mângăie inimile, Maica Domnului este cea care ne întărește inimile în încrederea că Dumnezeu este Cel care duce greul pocăinței noastre, Dumnezeu este Acela care ne poartă pașii către Casa Tatălui.
Această întoarcere către inima lui Dumnezeu nu este un efort numai din partea oamenilor sau doar din partea lui Dumnezeu, este o aducere aminte a dragostei celei dintâi, este dorul acela care se naște în cele două persoane care se iubesc. Pentru că atunci când îți este dor de cineva îți este dor pentru că acea persoană îți mișcă inima de la distanță și ți-o mișcă spre a te apropia de ea. Dumnezeu este cel care mișcă inimile noastre și le înfierbântă cu dragostea față de El, iar noi, răspunzând la această chemare, facem bucurie lui Dumnezeu. Nu te poți întoarce în inima lui Dumnezeu decât dacă îți dorești să fi acolo. Nu poți să-ți dorești să fi în inima lui Dumnezeu dacă Dumnezeu nu te-a mișcat spre aceasta.
Dacă nu ar fi fost Maica Domnului, omul nu ar fi simțit niciodată această lucrare a pocăinței. Dacă nu ar fi fost Maica Domnului pocăința ar fi fost o simplă părere de rău pentru greșeli, o părere care nu ar fi fost niciodată ajutată de nădejdea întoarcerii, de nădejdea că odată și odată vom fi la fel cum am fost înainte de cădere. Pentru că nădejdea, dintre toate celelalte "virtuți teologale", -așa cum numim credința, nădejdea și dragostea-, nădejdea este cea mai neputincioasă. Nădejdea nu poate să existe dacă nu are dovezi de iubire. Credința poate să stea de una singură, iubirea poate singură să vindece orice patimă, însă nădejdea, dacă nu are dovezi de iubire, slăbește și se topește și, încet-încet, dispare. De aceea, o dovadă de iubire este însăși Maica Domnului, pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu L-a dat; însă Hristos a venit în lume pentru că în lume era Maica Domnului. Dacă n-ar fi fost în lume Maica Domnului să-L primească pe Hristos, Acesta nu s-ar fi întrupat. Dumnezeu a dat ce avea mai de preț, pe Fiul Său, iar lumea a dat ce avea mai de preț, adică pe Maica Domnului, pe Fecioara Maria. Si, în felul acesta, maximul iubirii lui Dumnezeu față de oameni s-a întâlnit cu maximul iubirii oamenilor față de Dumnezeu, și s-a întruchipat de către Maica Domnului. De aceea, în Maica Domnului noi putem să înțelegem, și să simțim, și să avem și dovada întâlnirii iubirii lui Dumnezeu cu dorința noastră de a fi iarăși așa cum am fost.
Postul Mare este calea pocăinței, Postul Mare este asceza cea mai mare pe care o poate face Biserica vreodată însă, aceasta asceză, dacă nu va fi însoțită de încrederea că iubirea lui Dumnezeu ne va da putere, dacă nu va fi însoțită de încrederea că mila lui Dumnezeu ne va acoperi lipsurile noastre, această asceză nu va fi cu nimic diferită de cea a păgânilor. Cu ce ne vom deosebi noi de ceilalți, dacă nu prin aceea că noi arătăm lumii întregi că suntem fii ai lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu este un tiranic, nu este un stăpân, un judecător aspru și nemilostiv, ci este un Tată?!
Dacă Hristos a venit pe pământ, a venit în primul rând să ni-L arate nouă pe Tatăl, așa cum El însuși i-a spus Tatălui înainte de a se duce către patima Sa, "Arătat-am numele Tău oamenilor" (Ioan 17, 6), și acest Nume este de Tată!
Ne apropiem cu pași repezi de Săptămâna Patimilor, atunci când vom fi alături de Hristos în încercările Lui, atunci când El se va duce către patimile cele înfricoșătoare, și nu vom putea să facem același lucru dacă nu vom fi cu inima alături de El, dacă nu vom fi pătrunși de dragostea Maicii Domnului.
Această Denie a Acatistului Maicii Domnului este o Denie a bucuriei. Poate pare ciudat că în Postul Mare, în săptămâna a cincea, noi avem o slujbă a bucuriei, mai înainte de Înviere, dar este acea bucurie a Maicii lui Dumnezeu. De aceea Sfinții Părinți au pus în această Denie slujba Acatistului și nu a Paraclisului. Acatistul care este sprijinit pe "Bucura-te!". "Bucura-te!" este și un salut, este și o urare. Noi spunem: "Bucura-te!" atunci când ne întâlnim cu cineva. Si ne uităm ochi în ochi și spunem: "Bucura-te!". Este bucuria aceea a întâlnirii, care dovedește că mai presus de păcatele noastre, mai presus de neputințele noastre stă întâlnirea cu Dumnezeu. Iubirea trebuie să reziste și ea va rezista doar dacă o vom pune deasupra neputințelor noastre. Trebuie nu numai să ne lepădăm de noi înșine. Nu este de ajuns doar să luptăm împotriva egoismului nostru, nu este de ajuns să luptăm împotriva patimilor noastre, ci trebuie ca să punem iubirea mai presus de acestea. Nu contează cum sunt eu, nu contează cum este celălalt, contează să fim împreună și dacă vom fi împreună toate aceste neputințe vor dispărea, pentru că iubirea le va vindeca, iubirea va face așa încât neputințele să se transforme în putere, pentru că orice lucru pus în slujba aproapelui, orice lucru pe care îl facem pentru celălalt este sfințit de către Dumnezeu. Nu este nici o jertfă, oricât de mică ar fi ea, pe care Dumnezeu să nu o sfințească.
Nu este puțin lucru ca Dumnezeu să te aleagă, ca Dumnezeu să te cheme lângă El, să-ți spună că are nevoie de tine, așa cum le-a spus ucenicilor: "Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine" (Matei 26, 38). Dumnezeu își arată neputința sa omenească. Firea omenească este neputincioasă, iar firea dumnezeiască nu vrea ca să sperie firea omenească. De aceea Dumnezeu se arată ca om. Dumnezeu vine ca om și nu se sfiește să spună că are nevoie de noi, nu se sfiește să spună că iată, tristețea acoperă sufletul Său și tristețea aceasta este o tristețe care merge până la mormânt. Dacă Dumnezeu nu se sfiește să spună că are nevoie de noi, atunci nici noi să nu ne sfiim, să nu ne fie rușine să ne mărturisim neputința și să îndrăznim să ne bucurăm pentru că, chiar dacă suntem neputincioși, suntem împreună.Maica Domnului este această bucurie a întâlnirii, această mângâiere a sufletelor întristate. Ea înțelege și ce înseamnă să fi îndurerat, înțelege și ce înseamnă să ai bucurie. Maica Domnului împlinește toate acestea. Doar în Maica Domnului ne putem găsi răspunsul la toate întrebările la care omenirea nu poate să afle răspuns. Nici îngerii, nici oamenii nu pot pătrunde taina Maicii Domnului. O minte nu poate pătrunde taina Maicii Domnului însă o inimă smerită, o inimă cuminte, o inimă care înțelege durerea unei mame, care înțelege bucuria unei mame, acea inimă poate pătrunde taina Maicii Domnului. Să încercăm să ne străduim să avem o astfel de inimă și să nu uităm că Maica Domnului este singura care ne poate ajuta să ne ridicăm la vrednicia la care suntem chemați de Dumnezeu.
Dumnezeu are nevoie de noi și noi avem nevoie de El, pentru că doar întâlnirea dintre om și Dumnezeu poate aduce bucurie în cer și pe pământ, doar întâlnirea dintre om și Dumnezeu poate împlini gândul Acestuia. De aceea pocăința este numită întoarcerea în inima lui Dumnezeu. Întoarcerea în inima lui Dumnezeu presupune în primul rând deschidere din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând presupune dorință din partea noastră, să ne dezlipim cu totul de ceea ce suntem noi, de ceea ce ne-am obișnuiți să fim și să ne dorim să fim alături de Dumnezeu.
Celui care se pocăiește în mod desăvârșit, Dumnezeu îi dă har în mod desăvârșit. Doar dacă ne pocăim cu adevărat, doar dacă încercăm să ne îndepărtăm de ceea ce am fost și să ne apropiem de ceea ce dorește Dumnezeu să fim, atunci vom primi har peste har, atunci vom pătrunde și noi taina Maicii Domnului, și abia atunci vom putea să stăm alături de Dumnezeu și vom auzi și noi cuvântul acela pe care l-a spus Hristos ucenicilor: "vouă vi s-a dat sa fiți alături de Mine în încercările mele".
Denia aceasta, a Acatistului, este momentul în care Dumnezeu ne deschide puțin ușa către Împărăția Cerurilor, ca să putem vedea puțin din strălucirea învierii Sale, din strălucirea șederii în preajma lui Dumnezeu. In această Denie, a Acatistului Maicii Domnului, noi înțelegem cât de bine și de frumos este să locuiești în Casa Tatălui. Pe Tatăl nu-L poate explica nimeni mai bine decât Fiul, iar de Fiul doar Maica Domnului este mai legată decât noi. Numai Maica Domnului este cea care poate să ni-L aducă pe Dumnezeu mai aproape. Fără Maica Domnului pentru noi Dumnezeu nu este decât un concept, decât o idee, ceva care este suspendat undeva în Cer, ceva mult prea departe și de neajuns. Cine are încredere în Maica Domnului și cine se roagă ei, indiferent dacă este căzut sau nu, indiferent dacă se simte ultimul sau primul, indiferent de ce stare este, cel care se roagă Maicii Domnului și nu se depărtează de ea, acela ajunge cel mai aproape de Dumnezeu.
Să nu uitam că pocăința are două aspecte: durerea și bucuria. Cel care îmbrățișează durerea va fi răsplătit cu acea bucurie care nu se va mai lua de la el. Cel care se pocăiește în mod desăvârșit va primi har peste har. Numai pocăindu-ne, numai luând asupra noastră vina și îndreptățindu-L pe Dumnezeu, vom învăța limba lui Dumnezeu. Cel care nu-L învinuiește cu nimic pe Dumnezeu și cel care are răbdare până la sfârșit, atunci când Dumnezeu îi va ridica toată durerea și toată întristarea -de pe neamul acesta-, doar acela va vorbi limba lui Dumnezeu, doar acela va intra în casa Tatălui și bucuria lui nu se va lua de la el.
Să ne rugăm Maicii Domnului și să-i cerem să ne inspire, să ne ajute, așa cum doar ea știe, să ne pocăim cu adevărat, să nu fie pocăința doar un titlu pe care alții, iată că l-au călcat în picioare și l-au făcut să sune, să-mi iertați cuvântul, demonizat. Noi nu suntem niște pocăiți, noi suntem bucuroși că nu suntem ai nimănui, noi suntem bucuroși că avem în Cer un Părinte, noi suntem bucuroși că acel Dumnezeu care S-a pogorât, S-a pogorât de dragul unui om, și omul acela este dintre noi, omul acela este Maica Domnului - Maica Domnului care este mai presus de îngeri, de heruvimi și de serafimi. Maica Domnului este om ca și noi, ea înțelege ce înseamnă durerea, înțelege ce înseamnă durerea păcatului chiar dacă nu a avut păcat, ea înțelege mai ales ce înseamnă durerea de a fi departe de casă, departe de familie, departe de fiu, departe de tată, departe de frați. De aceea să ne bucuram, așa, ortodox, adică mai potolit, și să ne pocăim cu adevărat, să ne silim ca ceea ce facem să facem pentru a ne întoarce în inima lui Dumnezeu. Până nu ne vom întoarce în inima lui Dumnezeu nu vom avea pace, nu vom avea liniște, nu vom avea bucurie desăvârșită.
Lumea aceasta nu ne poate da fericirea, nu ne poate da liniștea cu adevărat, ci doar șederea în preajma Tatălui, doar șederea în casa lui Dumnezeu. Si intrarea în această casa nu o poate face decât Maica lui Dumnezeu. Să ne rugăm ei și să-i mulțumim, că datorită ei suntem în seara asta aici, datorită ei rămânem pe acest drum, datorită ei Dumnezeu se milostivește asupra noastră, pentru că suntem din neamul ei. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu