Sorin Focuță:
“Cum să urăsc boala asta? Este ca și cum aș urî un prieten. Un prieten are și bune și rele, dar este acolo cu tine, mereu. Eu și boala asta, ne știm dintotdeauna. Am învățat să trăim împreună și sunt convins că datorită ei sunt un om mai bun. Deci nu am cum să o urăsc.”
"Dumnezeu ne bucură prin celălalt pentru a trăi o dragoste ca în Rai. Că de ne-am bucura de noi înşine, egoist, n-ar mai fi dragoste plăcută lui Dumnezeu”.
"Dragii mei, după ce am dat slavă Domnului pentru o nouă zi în care am văzut lumina soarelui, cred că se cuvine să va zic și vouă bună dimineața!, să vă salut cu drag, să vă spun că vă iubesc și, Doamne, ajută, să aveți o zi bună, cât mai bună, binecuvântată cu tot ce-i mai bun și mai frumos. Doamne, ajută!"
***
Știri pentru viață: Iulian Capsali despre regretatul Sorin Focuță: „Boala oaselor de sticlă a forjat un suflet de cleștar”
Vineri, 29 martie 2019, a trecut la cele veșnice Sorin „Focuță” Constantin, un băcăuan care avea boala oaselor de sticlă.A
fost țintuit la pat toată viața, dar aceasta nu l-a împiedicat să fie
un credincios trăitor, recunoscător pentru fiecare zi de viață. Publicistul Iulian Capsali a scris pe Facebook că Sorin Focuță a avut o viață aproape de sfințenie:
„Mucenicul Sorin a plecat la Dumnezeu
Nu am nicio îndoială de asta. În trupușorul lui chinuit de boală, sălășluia un munte de noblețe și delicatețe sufletească, de dragoste de Dumnezeu (greu, imposibil să te măsori cu asemenea campion al credinței ortodoxe), niciodată plângându-se de nimic, veșnic cu un cuvânt bun, miezos, plin de umor și autoironie.
Marele meu regret este că l-am cercetat atât de puțin pe Sorinel, cel despre care sunt sigur că se ruga pentru toți cei pe care i-a cunoscut față către față în această viață, dar chiar și pentru cei cunoscuți doar pe Facebook. Mărturisesc că una dintre puținele bucurii date de această platforma execrabilă a fost întâlnirea cu acest om minunat.
Boala „oaselor de sticlă” a forjat un suflet de cleștar. A plecat tiptil azi noapte, fără să o deranjeze nici măcar pe mămica lui, care dormea lângă el, și pe care o iubea nespus. Da, această moarte lină este încă un motiv ca să-i vedem sfințenia! Apropierea de el nu putea să nu te schimbe, nu putea să te lase împietrit în cele mundane.
Să-l pomenim pe fratele Sorin, după cuviință, ca să-l ierte Dumnezeu și să-l țină în Lumina Sa cea neînserată.
Doamne, da-ne măcar o frântură din dragostea lui față de Tine, de Maica Ta, de Sfinți și de semeni!
Pentru cei care vor să vină la Bacău la înmormântare, am înțeles de la familie că va fi în jurul orei 13 la cimitirul aflat pe str. Triumfului, aproape de casă”.
***
Sorin Constantin:
Eu n-am avut niciodată nerăbdare, invidie pe cineva. Că de ce merge ăla și eu nu, sau ceea ce văd eu acuma pe la televizor: că, vai, aș vrea să joc fotbal, sau nu știu ce. Plângeri din astea, asa, mie mi se par ceva străin. Eu niciodată nu mi-am dorit ceva ce nu puteam să fac. Tot timpul m-am bucurat de ceea ce pot face.
Sorin Constantin:
Văd, mai ales acuma, cu Facebook, că e inundație de statusuri din astea, că ce-o fi fericirea, că nu știu să o găsească... Dar, pentru mine fericirea e că într-o zi o ieșit o ceată de pițigoi și un botgros la geamul meu, pe aicea, și m-am bucurat că pentru prima dată am văzut o pasăre botgros în realitate.
 |
| Botgros |
***
SANITING: Oasele de sticlă, inima de aur
Sorin Focuță. Este cunoscut de unele persoane ca fiind bărbatul care suferă de boala Lobstein, o afecțiune denumită popular boala oaselor de sticlă. De și mai multe persoane însă, Sorin este cunoscut drept un prieten. Fizic nu se poate deplasa, dar sufletește și prin intermediul tehnologiei, Sorin împărtășește bucuria vieții cu toți cei dragi. Cu toți cei care i s-au alăturat de-a lungul timpului și l-au cunoscut dincolo de fragilitatea oaselor. Și care au devenit părtași la o poveste minunată despre demnitate, dragoste și recunoștință. Pentru că Sorin nu și-a dorit niciodată să trăiască în alte condiții, ba mai mult, a mulțumit mereu pentru ale lui.
Sorin s-a născut în urmă cu 46 de ani, într-un cartier al orașului Bacău. Era cel de-al patrulea copil, dar l-a cunoscut doar pe fratele său mai mare cu opt ani. Copiii mijlocii, o fată și un băiat, au murit la vârste fragede, fiind diagnosticați cu aceeași afecțiune ca și a lui: boala Lobstein, o mutație care afectează producția de colagen și duce la fracturi osoase.
Nici lui Sorin medicii nu i-au dat șanse multe de supraviețuire, în cel mai bun caz ar fi trebuit să ajungă doar până la majorat, așa că i-au propuse mamei lui să avorteze. Dar ea a ales să îl păstreze pe Sorin, iar pentru el viața nu s-a oprit conform previziunilor. Și, în pofida greutăților, nici nu și-a dorit vreodată să se oprească.
Sorin s-a născut în urmă cu 46 de ani, într-un cartier al orașului Bacău. Era cel de-al patrulea copil, dar l-a cunoscut doar pe fratele său mai mare cu opt ani. Copiii mijlocii, o fată și un băiat, au murit la vârste fragede, fiind diagnosticați cu aceeași afecțiune ca și a lui: boala Lobstein, o mutație care afectează producția de colagen și duce la fracturi osoase.
Nici lui Sorin medicii nu i-au dat șanse multe de supraviețuire, în cel mai bun caz ar fi trebuit să ajungă doar până la majorat, așa că i-au propuse mamei lui să avorteze. Dar ea a ales să îl păstreze pe Sorin, iar pentru el viața nu s-a oprit conform previziunilor. Și, în pofida greutăților, nici nu și-a dorit vreodată să se oprească.
Iar Sorin s-a bucurat de hotărâre și își amintește cu amuzament de perioada copilăriei, deși nu a fost chiar ușoară.
„Aveam un cărucior, am căzut de multe ori, mai cădea roata, mă răsturnam, se fracturau oasele, venea mămica, mă lua ca pe o marionetă, cu oasele zdrăngănind așa, mai stăteam vreo două săptămâni în casă, plângeam, dar imediat cum se liniștea durerea, puteam să și zâmbesc”,a povestit Sorin.
A profitat din plin de timpul petrecut în mijlocul familiei, pentru a se dezvolta intelectual și sufletește. A învățat să scrie și să citească folosindu-se de niște litere decupate din reviste, căci la școală nu a putut merge și nici nu a văzut vreodată cum arată una cu adevărat. În schimb, nu s-a lăsat intimidat de acest lucru și a fost un bun autodidact. Era mereu înconjurat de cărți și se afla adesea în preajma copiilor din cartier care găseau metode creative de a-l integra în jocurile lor și de a învăța împreună.
Totodată, Sorin l-a avut aproape pe fratele său mai mare cu care făcea tot felul de ghidușii în lipsa părinților, precum jocurile de fotbal pe scândura care lungea masa de oaspeți. Sorin se folosea de mâini și de obiecte care să facă jocul și mai distractiv, era pasionat și de șah, iar atunci când se oprea din joc alegea să coase.
„O vedeam pe mămica cu lucrul de mână, cosea tot felul de modele, și voiam și eu să fac ce vedeam la ea. Și am făcut mileuri, pe dimensiuni mai mici, mâna stângă s-a îndoit mai repede și nu o foloseam tare, dar țineam materialul între degetele de la piciorul stâng și coseam cu mâna dreaptă. Am croit chiar și o rochie la o păpușă, mămica mai primea comenzi la croitorie și făceam și eu tot ce vedeam la ea, la fratele meu. Completam și rebusuri, jucam rummy, table, jucam cărți, făceam tot felul de lucruri”,a adăugat Sorin. În adolescență însă, a fost ultima dată când a mai putut să își folosească mâinile în acest fel și să stea în șezut. În fotografia de mai jos este alături de fratele, părinții și nanul lui.
O fractură la antebrațul drept pe când avea 16 ani l-a lăsat pe Sorin fără posibilitatea de a se mai mișca prea mult, a stat culcat ca să se prindă osul, dar i-a înțepenit spatele și așa a și rămas, de 30 de ani Sorin stă în pat, cu mâinile în lateral. Și, cu toate acestea, nu își amintește să fi avut vreodată o stare sufletească rea.
La scurt timp după ce Sorin a suferit fractura de antebraț, tatăl său a murit în urma unui accident de muncă în construcții. Iar mama lui s-a zbătut să își crească băieții mai departe și să îi obțină lui Sorin o pensie pe caz de boală, întrucât nici dificultățile financiare nu au fost puține. Până atunci, tatăl său fusese cel care asigurase traiul familiei. Cu ajutor de la Dumnezeu și de la oameni, așa cum povestește Sorin, viața a mers mai departe. Iar el a învățat un alt mod de a-și ocupa timpul și chiar de a-i ajuta, la rândul său, pe cei dragi.
A primit în dar un laptop și de ceva vreme și un dispozitiv Kindle, a învățat informatică, engleză, a continuat să citească din cărțile în format electronic și a corectat articole pentru cei care au apelat la el, fără a fi de acord să fie răsplătit financiar.
„Nu am vrut să mă implic așa, să fac bani prin internet. Eu nu sunt genul acesta de om, când fac ceva, fac instant, din dragoste, din prietenie sau dintr-o inspirație. Am mai făcut și câte o poezie, în rest nu m-am agitat prea mult”,a explicat Sorin.
Câștigul cel mai mare pe care i l-a adus tehnologia a fost, așadar, cel al prieteniei. Sorin a cunoscut mulți oameni, iar unii dintre ei îl vizitează cu regularitate, iar asta îl face fericit. De altfel, Sorin știe că fericirea nu poate fi imobilizată.
Și pentru că Sorin este atras de frumusețea naturii, a florei și a faunei, prietenii i-au construit o căsuță de vară în curte. Un loc în care se mută, odată cu venirea verii, în care își primește oaspeții în număr mare, deopotrivă oameni, flori și păsări, într-o lume ce îi aduce mai puțin a timp, și mai mult a veșnicie.
Sorin crede că aceasta este doar o etapă a drumului spre bucurie și, chiar dacă uneori a mai fost nevoit să mai ia și câte un somnifer, ca să nu mai simtă durerea fracturilor, mulțumește pentru fiecare moment în care este treaz, ca pentru un dar de mare preț. Și acesta este și sfatul lui pentru tineri, să se bucure de toate, fără a-și imagina că viața lor ar fi mai bună altfel. Simplul fapt că trăiesc reprezintă o minune.
***
Știri pentru viață: Ioana Picoș: Tu cum ți-ai vedea viața dacă ai avea boala oaselor de sticlă?
Reluăm mai jos un articol scris inițial de Ioana Picoș pe blogul ei la începutul anului 2017, după ce l-a vizitat pe Sorin „Focuță” Constantin, care era țintuit la pat din copilărie de cumplita boală a oaselor de sticlă. Odată cu noaptea care tocmai a trecut, a trecut și Sorin Focuță la cele veșnice. Ioana Picoș a scris astăzi pe pagina ei de Facebook: „Rămâi cu bine, prietenul meu drag… Suflet curat, om frumos, lecție de viață!”. Redăm articolul Ioanei din 2017.
În toate ocaziile (zile de naștere, Crăciun, Revelion, Paști etc.) ne dorim unii altora sănătate, bucurii și împlinirea dorințelor. Mi se pare just. Dar ce ne facem dacă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg? Ce ne facem dacă pățim un accident? Sau dacă avem un copil care se îmbolnăvește grav? Sau dacă ni se spune că suntem însărcinate cu un copil bolnav? Realitatea parcă ne pleznește peste ochi de nu ne vedem. Nu mai știm ce să credem, ce să înțelegem. De ce? De ce eu? De ce mie? Disperare, revoltă, ură, indignare. Fiecare om face față încercărilor la care este supus în funcție de puterea sa interioară.
Am văzut în 2016 un film unde ni se prezenta un băiat frumos, bogat care avusese o viață intensă, dar care rămăsese paralizat în urma unui accident și acum își dorea să moară. Deși avea alături părinții iubitori și a întâlnit în cale o fată care îl iubea exact așa cum era, el a decis totuși să se eutanasieze. Am rămas contrariată. Chiar ne gândim viața, valoarea ei, în funcție de perfecțiune? Oare nu este iubirea cea mai importantă?
Am citit în Jurnalul Oanei Pellea despre perioada în care a stat cu mama ei bolnavă de cancer. Citeam acolo cum Oana a văzut-o pe mama ei murind cu demnitate. Se referea oare la eutanasie? Nu. Se referea la adevărata demnitate. De a ști să trăiești și de a ști să mori. Povestea că mama ei, în ultimele clipe de viață era atât de frumoasă și învăluită de o lumină ireală. Da… Așa știe Dumnezeu să facă ceva frumos din orice ni s-ar părea nouă că este urât. Asta e minunea!
Am întrebat acum câțiva ani pe cineva: – ce ar face dacă ar afla că mai are de trăit câteva luni. Mi-a răspuns rapid, scurt: m-aș distra, apoi m-aș sinucide. Recunosc că m-a trecut un fior în inimă când l-am auzit. Poate că va citi acest articol și va reconsidera…
Majoritatea dintre noi am auzit de Cristina Bălan. A câștigat Vocea României. La scurt timp a ieșit în public cu istoria celor doi copii gemeni ai ei care au Sindrom Down. Majoritatea copiilor diagnosticați cu acest sindrom sunt avortați. Cristina nici nu a vrut să audă! Într-o postare pe Facebook, concluzia ei a fost o idee care mi-a rămas întipărită în inimă: “este trist și spune multe despre tine dacă iubirea ta este condiționată de perfecțiune.” Cine dorește să citească întreaga scrisoare deschisă a Cristinei, o găsește Aici
Chiar azi am postat pe Facebook un articol despre primul profesor din Europa care are Sindrom Down. Îl cheamă Pablo Pineda. Este spaniol. Un om inteligent care inspiră multă lume. Linkul articolului despre viața lui Pablo este AiciDar (veți spune) care este legătura tuturor acestor lucruri cu titlul articolului tău, Ioana? Am să vă răspund. Legătura este făcută de atipic. Imperfect. Ieșit din tipare. Dar, cu toate astea, splendid, puternic și inspirațional.
Am să vă spun (sper să reușesc) povestea lui Sorin. El nu are Sindrom Down sau cancer. El are o boală care se numește Lobstein (boala oaselor de sticlă). El nu se poate mișca mult fiindcă riscă să i se fractureze oasele. Spre deosebire de cei cu Sindrom Down, el nu poate să se deplaseze. Spre deosebire de cei cu cancer, el nu se poate distra (așa cum am gândi noi distracția), în timpul care i-a mai rămas. Ai spune că este condamnat să înfrunte secundă după secundă realitatea fără posibilitatea de a uita măcar puțin de această condiție fizică. Da, așa ai spune fiindcă nu l-ai cunoscut pe Sorin. Este foarte probabil ca din acest moment al istorisirii să mă năpădească lacrimile. Dar nu de milă. Ci din respect și admirație.
Dumnezeu a făcut să ne cunoaștem pe Facebook. Am crezut inițial că este o glumă situația lui. Când i-am văzut profilul de Facebook am amuțit. Era real. Acest om, care depășește puțin înălțimea de 1 metru, nu se poate mișca prea mult. Și atunci, de unde știe, de unde poate omul acesta să scrie? Și să scrie și corect gramatical? Și de unde știe istorie? De unde înțelege mersul lucrurilor? Și, cel mai important… De unde are puterea să Îl iubească pe Dumnezeu și să nu Îl urască?
Am rămas cu aceste întrebări mai mult de un an până când am ajuns în orașul lui natal și mi-a scris că i-ar face o deosebită plăcere să îl vizitez. Am ajuns acolo împreună cu Mihai, soțul meu. Din acea clipă a început o nouă etapă de înțelegere pentru mine.
Am coborât din mașină și în clipa în care am văzut-o pe mama lui Sorin (care ne aștepta în fața casei), eu m-am prăbușit interior. Atunci. Pe loc. În fața mea stătea o femeie care se sprijinea în baston, cu un chip luminos, blând, cu o privire caldă, zâmbitoare. Purta o cruciuliță la gât. Simplă, așa cum găsești la mănăstire. Am îmbrățișat-o fără să clipesc. Bunătatea ei risipea orice rigoare stupidă, inventată de o societate superficială. Nu poți fi mai mult decât om și uman. Ne-a invitat în casă. Aveam niște emoții… Oare cum mi se va părea Sorin? Oare voi judeca? Oare voi fi îngrozită?
Casa era simplă, ordonată și curată. Vai… Noi nu avem timp să facem toate lucrurile astea dar ea, abia mergând și având grijă și de Sorin, reușește. M-a cuprins o stare de rușine.
Erau icoane în toate încăperile. Puse la loc de cinste. Am intrat în camera lui Sorin și acolo, în fața mea, m-a lovit (din nou) realitatea. Poți fi un om frumos, indiferent de condiția fizică fiindcă cea care contează este condiția sufletească. Sorin stătea în pătuțul lui, cu laptopul lângă el și un mouse așezat astfel încât să poată să scrie. L-am pupat pe obraz fiindcă am simțit să fac asta, dar îmi era teamă să nu îl rănesc. Nu l-am rănit, s-a bucurat de sosirea noastră. Am stat în vizită aproape 2 ore. Ne-a povestit că a mai avut o soră care s-a născut așa și care a murit la 3 ani. Primul frate este sănătos. De la el are un nepot pe care l-a crescut tot mama lui Sorin. Dumneaei a rămas văduvă.
Am fost serviți cu prăjituri dintre cele mai diverse, făcute de mama lui Sorin. Buuuuune. Și noi dacă reușim să facem o prăjitură nu știm cum să o pozăm mai repede pe Facebook prezentând-o ca pe vreun mare trofeu…
Sorin este autodidact. Nu a fost la școală dar a învățat multe. Știe engleză (face teste on-line), știe istorie, are cunoștințe teologice despre care majoritatea dintre noi nu avem habar, vorbește corect și scrie perfect gramatical. Dar știți ce este cel mai important? Ajută. I se trimit materiale la corectat și asta face. Ordonează, sortează, corectează. Inspiră! Ne-a spus că cei de la Pro Tv au vrut să facă o emisiune despre el. A refuzat. A spus că nu are nevoie să ceară nimic. Are tot ce își poate dori. O familie care îl iubește și prieteni cu care ține legătura. Ah… Și are multe filme pe care și le downloadează și le vede. Este cinefil. Surpriza cea mai mare a fost atunci când mama lui Sorin ne-a arătat lucrul manual realizat chiar de Sorin! Minunat! (mai jos un exemplu din multe)
Ține de asemenea o pagină de Facebook “Călător prin viață”. L-am întrebat dacă îi pare rău că trăiește. Mi-a spus că se bucură de fiecare zi din viața lui. Și că îi mulțumește lui Dumnezeu pentru clipele petrecute alături de familie și prieteni (care nu sunt deloc puțini)
Povestește cu atâta simplitate și seninătate despre boala lui de parcă ar vorbi despre o răceală. Nu din neștiință. Dimpotrivă! Din cunoașterea faptului că nu ajută la nimic lamentările, ci modul în care te trăiești și ajuți pe cei din jur. Asta dă reala valoare vieții. Iar el asta face. L-am întrebat dacă nu urăște boala. Mi-a zis că a mai fost întrebat lucrul ăsta. Răspunsul lui a fost:
“Cum să urăsc boala asta? Este ca și cum aș urî un prieten. Un prieten are și bune și rele, dar este acolo cu tine, mereu. Eu și boala asta, ne știm dintotdeauna. Am învățat să trăim împreună și sunt convins că datorită ei sunt un om mai bun. Deci nu am cum să o urăsc.”
Mama lui Sorin îl îngrijește dintotdeauna. Adică de peste 40 de ani. Deși statisticile spun că oamenii cu această afecțiune nu trăiesc mult, iată că această femeie a reușit imposibilul.
I-am întâlnit și pe nepot, și pe fratele lui Sorin. Toți vorbesc despre el cu mare drag și mult respect. Ei au alături o minune! Un om care ESTE iubire!
Acest om m-a făcut să înțeleg ce înseamnă să trăiești cu demnitate. Să poți să fii sursă de inspirație prin felul de a te purta. Nu are bani mulți, nu are haine de firmă, nu are PR și nici nu a călătorit mai departe de curtea în care își petrece verile citind cărți de calitate. Dar, cu toate astea, cunoaște cel mai bine esența vieții, iubirea necondiționată și înțelegerea față de Dumnezeu care nu dă nimănui mai mult decât poate duce. Și face toate astea cu un firesc care te lasă mut. Câți ne putem lăuda cu lucrurile astea?
Iar mama lui Sorin, doamna Eugenia, mi-a fost lecție de smerenie, simplitate, iubire și dăruire totală. O femeie, o mamă, cum mulți și-ar dori să aibă. Un suflet mare și frumos în fața căruia mă înclin cu respect.
Am plecat și m-am simțit mică și superficială. Eram la volan, conduceam mașina și gândul meu rămăsese la LECȚIE.
Știu că vei citi aceste rânduri Sorin. Te rog doar să mă ierți pentru că nu am putut să scriu mai mult, mai frumos, mai…
Sper ca cei care trăiesc greutăți, sper ca mamele care află că au în pântece un copil atipic, părinții ai căror copii au sau dobândesc vreo afecțiune, toți vor avea puterea interioară a lui Sorin!
Câtă putere oferă credința! Atât de multă încât radiază și la cei din jur și oferă sens vieții tuturor!
***
Astăzi [vineri, 29 martie 2019] a trecut la cele veșnice Sorin „Focuță” Constantin, un băcăuan care avea boala oaselor de sticlă. A fost țintuit la pat toată viața, dar aceasta nu l-a împiedicat să se bucure că trăiește.
Iată ce a scris Sorin Focuță pe Facebook acum doi ani, după ce dr. Monica Pop, oftalmolog bucureștean, afirmase într-o emisiune televizată că persoanele cu dizabilități nu ar trebui lăsate să se nască, deoarece nu au o viață fericită:
"Sunt dator în fața lui Dumnezeu să apăr acești copilași ce nu se pot apăra singuri, și – cu tot respectul pentru doamna oftalmolog și toți ce sunt porniți vehement pe ideea că noi, cei care ne naștem cu niște dizabilități, nu am gusta la fel de mult bucuria de a trăi ca și domniile lor – spun că ar trebui să nu își facă absolut nici o problemă, am trăit bucurii pe care mulți copii crescuți acum la bloc și-n orașe, nici nu prea le mai trăiesc: ani buni de lecturi și stat într-un cadru natural debordând de vietăți care mai de care mai frumoase, lucru de mână alături de mămica, jocuri cu fratele meu mai mare."
Nu, nu șotron, minge… dar se găseau destule gen: șah, table, cărți, Nu-te-supăra-frate… și chiar fotbal pe scândura furniruită cu care se lungea masa (asta-i ghidușie făcută fără să știe mămica, jucam doar când pleca ea de acasă). Iar ceilalți copiii de pe stradă, care pot oricând da mărturie că niciodată n-am plâns că de ce trăiesc, că de ce m-am născut, că de ce ei pot și eu nu, că ei au și eu nu. Slavă Domnului, nici vorbă de așa ceva."
***
Ortodoxia Tinerilor: Sorinel – un om cu chip de sfânt
În vremea copilăriei, când bunica îmi povestea vieţi de sfinţi, mă minunam de atâta frumuseţe sufletească, mă minunam de cât de frumos poate ajunge chipul unui om, datorită sfinţeniei. Am crescut şi, cunoscând răutatea şi tulburarea care a cuprins lumea de azi, am crezut că sfinţii se mai întâlnesc doar în poveşti, căci în realitate cu greu puteai găsi un sfânt.
Şi cât de mult m-am înşelat! Era într-o seară de toamnă târzie, în urmă cu 5-6 ani, când am cunoscut un om minunat atât la chip cât şi la suflet, iar numele lui este Sorin Constantin. Sorinel, cum îl alintau prietenii, era un sufleţel care a cunoscut suferinţa încă din primii ani de viaţă, căci s-a născut cu boala oaselor de sticlă. Şi, cu toate acestea, suferinţa nu l-a dărâmat, dimpotrivă... parcă, cu cât durerea fizică creştea, cu atât creştea bucuria şi lumina de pe chipul lui. Era mereu înconjurat de prieteni, şi...oare cum putea fi altfel, când avea un zâmbet pentru fiecare şi o privire care amintea izbitor cu cea a unui sfânt?
Îl îngrijea mămica, un alt suflet minunat care nu s-a dat bătută în faţa greutăţilor, care nu şi-a abandonat copilul, ci l-a crescut cu dragoste şi grijă, chiar dacă copilul ei a stat, de la vârsta de 16 ani, pe pat. Şi, contrar acestor greutăţi, au răzbit. A răzbit iubirea şi bunătatea! Sorinel m-a surprins de fiecare data... mă surprindea puterea lui de a purta suferinţa în bucurie, căci el nu s-a plâns niciodată de durerea pe care o suporta. M-a surprins că, asemeni lui Iov, el nu s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu deşi, după gândirea noastră, unora ni s-ar părea nedreaptă suferinţa lui. Dar nu şi pentru el, pentru Sorinel. Îmi amintesc că, într-una dintre conversaţii, l-am întrebat cum poate îndura atât de multă suferinţă iar el, suflet blând, mi-a răspuns
"să ştii că multă lume se miră, de la 16 ani jumate stau culcat, cu faţa în sus, fără posibilitatea de a mă mai ridica, de a mă întoarce pe o parte sau alta şi totuşi escare, probleme grele pe pielea spatelui, nu am avut şi acuşica împlinesc 45 de ani. Dumnezeu m-a scutit de multe ispite dându-mi această suferinţă.”Sorinel a fost şi mereu va rămâne în sufletul meu un om cu chip de sfânt, un om care acum a ajuns lângă Cel pe care L-a iubit atât de mult în viaţa aceasta trecătoare, lângă Dumnezeu. Iar cele ce le-am scris sunt cuvintele pe care demult trebuia să le scriu despre el... îmi doream să scriu un articol despre Sorinel, gândindu-mă cât de mult se va bucura când va citi cele ce am scris despre el, însă am amânat, uitând că timpul trece şi că ziua de mâine nu este garantată pentru nimeni. Dar Sorinel n-a mai apucat să citească cuvintele scrise despre el. Şi, cu toate că moartea lui mi-a umplut ochii de lacrimi, în suflet simt o oarecare bucurie, o bucurie datorită faptului că, acum, Sorinel a scăpat de suferinţa trupească şi sunt convinsă că şi acum, la fel cum făcea în timpul vieţii, ne priveşte cu iubire şi, fiecăruia în parte, ne dăruieşte un zâmbet. Dumnezeu să te odihnească, sufleţel iubit!
Nu pot încheia acest articol, fără a aminti câteva dintre cuvintele pe care Sorinel mi le-a spus de-a lungul timpului:
"Dacă toţi oamenii buni ar fugi de cei răi, nu ar fi ca şi cum doctorii ar alunga pacienţii de teamă să nu ia şi ei boala?”
"Noi mereu suntem jucăuşi, ca să zic aşa. Ne schimbăm priorităţile... mult prea des şi cel mai grav e când nu-L mai avem pe Dumnezeu prioritar în viaţa şi-n gândurile noastre”
"Suferinţele sunt inevitabile în această lume, important e să le ducem frumos, cu mulțumire. Dacă aş putea, aş mai duce eu pe-a lui mămica (suferinţa), a altora dragi - de mi s-ar da-, că eu am putere de a duce dureri, şi sunt oricum la pat. Voi, însă, trebuie să umblaţi, nu să staţi îndureraţi la pat, ori să vă strâmbaţi de durere la cei cu care vorbiţi, în loc să zâmbiţi”.
"Mereu sunt oameni minunaţi pe undeva prin jur, dar la ei nu ajungem decât având în comun ceea ce-i face minunaţi. Peştii nu pot ajunge unul la altul decât prin apă. Şi oamenii buni ajung unul la celălalt prin Dumnezeu.”
"Prezentul e al tău, viitorul e în mâna lui Dumnezeu”.
"Dumnezeu ne bucură prin celălalt pentru a trăi o dragoste ca în Rai. Că de ne-am bucura de noi înşine, egoist, n-ar mai fi dragoste plăcută lui Dumnezeu”.
(Mihaela Gligan)
***
Realitatea.net: A murit cel mai vârstnic om din România care avea boala oaselor de sticlă. Lecția fabuloasă de viață oferită de băcăuanul Sorin Focuță
“Transport medical specializat a unui pacient cu boala oaselor de sticlă de la domiciliu”. Așa suna unul dintre mesajele pe care le dau zilnic pompierii băcăuani, care anunță o serie de intervenții, unele adevărate lupte contracronometru pentru salvarea vieților oamenilor. Un mesaj care s-a remarcat, însă, prin multitudinea de mesaje, și care le-a înghețat inima celor care știau persoana cu boala oaselor de sticlă. Era vorba despre Sorin Focuță, bărbatul a cărui viață a fost o luptă continuă pentru supraviețuire, dar și pentru a demonstra că, dincolo de boală, cineva poate fi OM. Misiunea salvatorilor a fost cu succes, bărbatul a fost dus în siguranță la spital. Din păcate, o zi mai târziu inima lui a încetat să mai bată. O inimă mare într-un trup firav, care în cele din urmă nu a mai rezistat.
Povestea lui Sorin Focuță a început în urmă cu 46 de ani, în Bacău. A venit pe lume ca orice alt copil, a crescut și s-a dezvoltat normal pentru vârsta lui. A făcut primii pași când avea un an. După doar două luni însă a suferit o fractură la picior. A fost prima și ultima oară când a putut merge. Medicii i-au pus un diagnostic crunt: boala Lobstein, o boală genetică denumită popular și “boala oaselor de sticlă”, caracterizată printr-o fragilitate extremă a oaselor. Din cauza unei mutații genetice, organismul e lipsit de colagen, ceea ce face ca oasele să se frângă extrem de repede, să se spargă asemeni celui mai fin cristal. Speranța de viață în cazul celor care se nasc cu această boală este redusă. Doi frați de-ai săi s-au născut cu aceeași boală, dar s-au stins repede. Medicii nu credeau că Sorin, care de la 16 ani a fost imobilizat la pat pentru totdeauna, va atinge vârsta majoratului. Îngrijit cu dragoste de familie și înconjurat de prieteni, el a reușit însă nu doar să depășească vârsta de 18 ani, ci să uimească până și lumea medicală, ajungând la o vârstă înaintată pentru condiția lui.
Cine a fost Sorin Focuță
Cu un organism extrem de fragil, Sorin nu s-a putut juca la fel ca alți copii. Nu a putut face lucruri normale pentru oamenii obișnuiți, cum ar fi să meargă la școală. Dar iubirea cu care a fost înconjurat i-a croit un caracter desăvârșit. Ambițios, el a învățat singur. A fost un autodidact care a descoperit că cel mai important este să-ți iubești aproapele și să-i mulțumești Domnului pentru ceea ce ai, mult sau puțin. Felul său de a fi a făcut să fie înconjurat mereu de oameni buni.
În ultimii ani ai vieții, în ciuda handicapului major, a reușit să învețe să lucreze pe laptop, și-a desăvârșit cunoștințele de informatică, a învățat limba engleză și și-a pus cunoștințele în slujba oamenilor. Ajunsese să fie solicitat să corecteze diferite articole și făcea asta benevol, fără să accepte o răsplată financiară. Tehnologia i-a adus un dar și mai prețios: al prieteniei unui număr mare de oameni, care îl vizitau cu regularitate. Iar fiecare vizită îl făcea fericit. Se bucura că poate mirosi o floare, că poate sta de vorbă cu oamenii, că trăiește. Pentru el viața era un miracol, iar pentru asta era recunoscător. Chiar cu o zi înainte să plece la Cer, Sorin Focuță a postat un mesaj pe Facebook, în care își arăta recunoștința față de faptul că Dumnezeu i-a dat șansa să mai vadă încă o dată lumina Soarelui.
Din păcate, până la urmă inima mare care bătea în trupul firav și chinuit de boală a încetat să mai bată.
Ultimul mesaj al lui Sorin Focuță:
Dragii mei, după ce am dat slavă Domnului pentru o nouă zi în care am văzut lumina soarelui, cred că se cuvine să va zic și vouă bună dimineața!, să vă salut cu drag, să vă spun că vă iubesc și, Doamne, ajută, să aveți o zi bună, cât mai bună, binecuvântată cu tot ce-i mai bun și mai frumos. Doamne, ajută!
***
Citate favorite de pe pagina de FB a lui Sorin Focuta:
"Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Galateni 5.14)4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.8. Dragostea nu cade niciodată. (Corinteni: 13, 4-8)
Acum este MUCENIC in ceruri. MARE om ! Slava lui Dumnezeu !
RăspundețiȘtergere