Rugăciuni ale Sfântul Efrem Sirul

Rugăciune a Sfântului Isaac Sirul,

 la întristare și deznădejde

Suntem pururea plini de plâns amar pentru noi; veselește, Doamne, întristarea noastră și dă răcorire inimii noastre aprinse. Neliniști și suferințe ne învăluie zi și noapte; răcorește, Doamne, în ascuns, flacăra inimilor noastre.

Niciunde nu este pentru noi nădejde în stare să mângâie durerea noastră; apropie degetul Tău, care răcorește toate, de plânsul care e în inima noastră.

Zi și noapte ducem lupte nesfârșite care să facă să slăbească nădejdea noastră în Tine. Tu să fi în luptă căpetenia oștirii noastre; îmbărbătează-ne, Doamne, cu glasul Tău ascuns care vine din tăcere și care ne învață prin Duhul scopul ascuns al luptei noastre.

Mintea noastră să nu fie lipsită de mângâierea Ta, Mântuitorule, ca să nu fie înghițită în oceanul valurilor deznădejdii.

Arată-ne, așadar, Doamne, adevărata noastră nădejde de departe, ca văzând-o să ne întărim și să putem disprețui toate nenorocirile noastre.

Nu știm să ne luptăm. De ce s-a pus în mișcare timpul luptelor? Înțelepțeste Tu Însuți copilăria noastră în cele duhovnicești. Legătura cu Tine să ne înțelepțească și de la Duhul Tău să primim ajutorul care ne călăuzește pe calea care ne urcă la ceruri.

Unge, Doamne, inima noastră cu Duhul Tău, ca să fim preoți tainici și să slujim Ție cu mișcările noastre în Sfânta Sfintelor a cunoașterii Tale.

Înțelepțeste-ne cu descoperirea Ta pe calea ce duce spre cetatea noastră; întărește călătoria noastră până la ea cu osteneala luptelor.

 

***

Rugăciune a Sfântului Isaac Sirul 

pentru cei ce rătăcesc de la credință 

Te rog din tot sufletul, Hristoase Dumnezeule, învrednicește-i cunoștinței celei adevărate pe toți cei ce rătăcesc de la ea, ca să cunoască slava Ta. Iar tuturor celor care au trecut din lumea aceasta fără credință și fără să aibe o viață virtuoasă, fii lor apărător pentru trupul pe care l-ai luat din ei; astfel ca, uniți fiind într-un singur trup al lumii întregi, să-Ți înălțăm slavă în Împărăția Cerurilor, Ție, Fiule Unule-Născut, Părintelui Tău Celui fără de început și Preasfântul și Bunului și de viață făcătorul Său Duh, acum și în vecii nesfârșiți. Amin !

***

Rugăciune a Sfântului Isaac Sirul,

Unde ne sunt Părinții?

Inima mă doare, pătimește sufletul meu și toate cele dinlăuntrul meu se frământă. De unde să iau lacrimi, de unde să iau umilință și suspine pentru a plânge sărăcia noastră și împuținarea sfințeniei între noi ?

Văd, Stăpâne, că pe Sfinții Tăi, ca pe aurul cel ales, Tu îi iei din lumea această deșartă, ca să-i odihnești întru viață.

Ca un grădinar prevăzător, ce se îngrijește să culeagă roada la vremea ei ca să nu fie ea stricată de ceva, așa și Tu, Mântuitorule, strângi pe aleșii Tăi care s-au trudit întru dreptate.

Iar noi, cei leneși, slăbiți cu voința, petrecem în înverșunarea noastră și rodul nostru rămâne crud totdeauna pentru că nu avem hotărâre de a ne trudi cu sârguincios și de a ne desăvârși în lucrarea faptelor bune, ca să fim și noi adunați în hambarele vieții.

Tânguieșre-te, suflete al meu și plângi, că atât de curând te-ai lipsit de părinții cei desăvârșiți !

Unde sunt astăzi Părinții? Unde-s iubitorii de săraci ? Unde-s Sfinții? Unde-s cei blânzi? Unde-s pustnicii și cei care iubesc cumpătarea? Unde-s cei înfrânți cu inima, care în rugăciune curată au stat înaintea Domnului ca îngerii? Toți s-au mutat de aici către Domnul, având aprinse candelele lor. Vai, nouă ! În ce vreme trăim? În ce beznă a răutății ne-am afundat?

Părinții noștri au intrat în limanul liniștit al vieții, ca să nu vadă întristările și ispitele care ne lovesc pentru păcatele noastre. Ei au primit cununile, iar noi dormităm și căutăm plăcerile acestei lumi.

Îndură-te de noi, Doamne! Deșteaptă mintea noastră cea amorțită în deșertăciune! Dă-ne umilință și lacrimi, ca ele, câtuși de puțin, să aprindă iubirea în inimile noastre și să putem vedea calea cea adevărată pe care au mers după Tine părinții noștri. Dă-ne voință și putere de a merge pe aceeași cale, ca împreună cu ei să primim și noi partea celor mântuiți spre slava numelui Tău.

P. Galaction Dominte : Dumnezeu nu se oglindește decât în apa limpede a ființei nostre. Ultimul cuvânt îl are dragostea.

Dumnezeu nu vrea un răspuns de complezență

Este adevărat că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Si ne iubește și buni, și răi, și drepți, și păcătoși... Ba, mai mult decât atât, Evanghelia lasă impresia că Dumnezeu ar iubi mai mult pe cei păcătoși, și Sf. Matei chiar așa spune, pe Mântuitorul Îl numește prietenul păcătoșilor. Si El i-a spus asta până și lui Iuda: "prietene, pentru ce ai venit?". I-a spus prieten și lui Lazăr: "prietenul nostru Lazăr a murit". Dar este la fel de adevărat că și nouă ne place să ni se spună, să ni se repete că Dumnezeu ne iubește. Nu pentru că am uitat, ci pentru că ne face bine să ni se spună tot timpul că este cineva care ne iubește și, cu atât mai mult, că Dumnezeu este Cel care ne iubește.

Dar, ce facem cu această dragoste? Nici măcar nu cuprindem noi cât ne iubește Dumnezeu, că dacă ne-am da seama câtă dragoste toarnă Dumnezeu în noi, și câtă dragoste are Dumnezeu pentru noi, spune că ni s-ar topi inima noastră. Nici nu putem cuprinde dragostea Lui. Dar, atunci când primești ceva, trebuie să dăruiești. Există în rugăciune, în anaforaua liturgică se spune că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său L-a dat", și despre Mântuitorul Hristos spune că "în noaptea în care a fost vândut sau, mai degrabă, când el S-a dat pe Sine". Vedeți? O dragoste care se dăruiește! Ceea ce ții pentru tine te sărăcește. Din dragoste trebuie să dăruiești. Si, ce dăruiești? Din comoditatea ta, din lenea ta, din autosuficiența ta? Ce dăruiești lui Dumnezeu? Automat este dragostea aceasta care te face să dai.

Pe Dumnezeu Îl vedem, dar pe Dumnezeu Îl vedem lămurindu-ne pe măsura pocăinței. Dar nu o pocăință așa cum o înțeleg mulți dintre noi, ca o simplă lamentație : "vai, ce păcătos sunt! Vai ce neputincios sunt! Vai, cât am greșit, n-o să mă ierte Dumnezeu!". Asta este o simplă lamentație. Pocăința înseamnă inima lui Dumnezeu să o simțim în inima noastră, să ne dăm seama cât ne iubește Dumnezeu, să ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos. Îl vedem pe Hristos în măsura în care noi ne curățim. Așa Îl vedem pe Dumnezeu. 

Nu este confortabil, să spun așa, că Dumnezeu ne iubește și noi nu facem nimic, nu-I putem răspunde. În felul acesta noi nu evoluăm cu nimic. Dragostea aceea adevărată, care te transformă de la un simplu individ la persoană, îți impune să răspunzi cumva, nu că Dumnezeu ar avea nevoie de iubirea noastră, nu că Dumnezeu ar cerși. Adevărata iubire înseamnă libertate. Dumnezeu nu vrea să-I spunem așa, dacă nu simțim. Spune Sf. Petru, atunci după Înviere, când îl întreabă Hristos: "Petre, mă iubești tu pe Mine?". Si spune : "Doamne, Tu ști toate, Tu ști că Te iubesc!" Nu vrea Dumnezeu un răspuns de complezență. Dumnezeu știe ce e în inima noastră. Iar, dacă ar fi să fim sinceri cu noi, cred că răspunsul nostru ar suna mai degrabă : "Doamne, Tu ști că vreau să te iubesc, dar mai sunt și alte iubiri în inima mea!" - dacă ar fi să fim sinceri cu noi.

Dar, așa ne face nouă bine uneori, să nu ne mișcăm, și să spunem că Dumnezeu este dragoste și atât, și că Dumnezeu ne acceptă așa cum suntem, și căutăm fel de fel de formule prin care să ne spunem, să ne împăcăm cu noi înșine. Adevărata cunoaștere a sinelui, care se tot propovăduieste atât, este când Îl vezi pe Dumnezeu din tine. Și Dumnezeu din tine iubește pe Dumnezeu din celălalt, și Dumnezeu din tine strigă către Dumnezeu Cel de Sus. Altfel ne amăgim. Dumnezeu nu se oglindește decât în apa limpede a ființei nostre, nu în toate bălțile clocite ale diferitelor filozofii ale lumii ăsteia.

Îl vedem pe Dumnezeu lămurindu-ne pe măsura pocăinței. Si pocăința înseamnă - am spus, în primul rând - să-L cunoști pe Dumnezeu, să ști că ai existența împrumutată, o schimbare a minții, să ști că nu ești autonom, cum au scris gânditorii secolului nostru "omul autonom" sau "omul recent", care nu are o legătură atât de puternică cu Dumnezeu. Să știm că ne tragem existența din Dumnezeu.

Este la modă lucrul acesta și l-am întâlnit, în care ne spunem tot timpul că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem și că trebuie, în primul rând, să ne iubim noi pe noi înșine. Să știți că este o diferență! Este o iubire de sine care e bună, care e din ce a pus Dumnezeu acolo, că știm că suntem fii de Împărat, că știm că suntem fii ai lui Dumnezeu, că știm că suntem creați pentru veșnicie, nu ne complacem în lumea de aici; și este o iubire de sine rea, în care ne permitem orice, gândim orice, facem orice...

Mi-a plăcut o întâmplare povestită de o doamnă doctor stomatolog, care îmi arăta cum profită societatea de astăzi de iubirea aceasta de sine, și chiar caută lumea să ne adape eu-l acesta al nostru. Spunea că a văzut o cremă din aceasta, solară - că tot e soare acum -, și o firmă din asta, nu știu de care, care promitea fericirea fără tristețe și viață fără de moarte, scria acolo "pentru că meriți tot ce este mai bun". Si și-a luat acea cremă - și probabil n-a ținut-o cum trebuie, sau probabil era la promoție, sau probabil ieșise din valabilitate-, că acolo spunea : "pentru că meriți!". Si, după ce a cumpărat-o și a folosit-o, a început să îi apară niște probleme pe piele, o eczemă. Si soțul ei vine lângă dânsa și îi spune o dojană atât de blândă: "pentru că meriți!". Deci, uneori, noi merităm să fim amăgiți. Societatea și lumea de astăzi ne promite, dar nu știu dacă chiar ne vrea binele. Nu ne vrea binele decât Dumnezeu și nu ne iubește decât Dumnezeu, pentru că știe ce a pus acolo, în inima noastră. Nimeni nu știe fărâma aceea de dumnezeu, numai Dumnezeu o știe, și El o ține în visteriile Sale, cum spuneam, că știe că suntem scumpi, că știe că în cel mai mare criminal există licărul acesta de dumnezeire în care trebuie să se oglindească Dumnezeu. 

Iar pocăința asta este, limpezirea apei ființei noastre, ca să se poată oglindi Dumnezeu într-însa. Nu neapărat pentru o mărturisire, pentru că, altfel, alergăm la duhovnic doar pentru o binecuvântare, doar pentru un confort psihic, mergem la biserică doar așa, pentru o recreere de duminică, ținem un anumit regim. Dar, toate acestea, dacă nu-L au pe Dumnezeu nu au nicio valoare. Este o credință magică, așa, în care nu ne legăm toată nădejdea noastră de Dumnezeu. "Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa" - vis-a-vis de starea aceasta, de a intra în casa lui Dumnezeu cu hăinuțele primenite. Noi îi putem cere lui Dumnezeu : "Doamne, iubește-mă așa cum sunt!". Te iubește Dumnezeu, dar trebuie să ne schimbăm hainele, dacă vrem să ne ia în brațe.

Sf. Gheorghe Pelerinul, cel pe care Psaltirea l-a luminat și l-a călăuzit pe drumul spre Hristos și spre iubirea de oameni, evocat la Piatra Neamţ și Măn. Varatec

LEGATURI:

• Pelerin pe urmele Sfântului Gheorghe Pelerinul. Prima prăznuire a pelerinului român la Mănăstirea Văratec

• Marius Iordăchioaia: "Moș Gheorghe trebuie cunoscut, pentru că prin el poți să-L cunoști pe Dumnezeu"

Arhim. Emilianos Simonopetritul : "legăturile noastre cu aproapele sunt o revelare a iubirii noastre pentru Dumnezeu"

Mai înainte de toate, frați preaiubiți, suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu și apoi pe aproapele, pentru că acestea au fost primele porunci care ne-au fost date (cf. Mt. 22, 37-39; Mc. 12, 29-31).

Primul articol, prima făgăduință monahală se referă la iubire și amintește de începutul Asceticelor Marelui Vasile. Nu pare să existe nicio dependență. Toți Părinții care au lăsat canoane monahale încep de la aceste două porunci. Motivul este evident, pentru că, potrivit cu învățătura Domnului, a Apostolului Pavel, a Sfântului Iacov, fratele Domnului, și a tuturor Părinților, iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele sunt una și aceeași, început și sfârșit al vieții duhovnicești. Este începutul lepădării de lume, calea și sfârșitul harismelor dumnezeiești și desfătărilor duhovnicești. Iubirea este premisa ca cineva să înceapă ceva. Este iubirea premergătoare pe care Dumnezeu o dăruiește sufletului, dar și iubirea pe care omul o câștigă cu trudă, îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu. Totodată, iubirea dăruiește cunoștința de Dumnezeu, iar cunoștința de Dumnezeu sporește iubirea și îi dăruiește omului iubirea adevărată și permanentă pentru Dumnezeu, nedespărțită de cea pentru oameni.

Acestea au fost primele porunci care ne-au fost date. Iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele sunt primele porunci. Se află în Vechiul Legământ. Mai întâi de toate, acolo se vede trebuința iubirii pentru Dumnezeu "din tot sufletul tău, din toată inima ta, din tot cugetul tău și din toată vârtutea ta", la fel ca pentru aproapele (cf. Deut. 6, 5; Lev. 19, 18). Se află și în Noul Legământ, unde, în plus, iubirea este înfățișată ca o "poruncă nouă" (In. 13, 34). Porunca mai veche apare ca una nouă, în Noul Legământ, și ca fiind una neîncetată, în viețuirea monahală. Sfântul nu face deosebire între iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Pur și simplu, accentuează faptul că iubirea se referă la Dumnezeu și la aproapele. Nu poate să despartă iubirea pentru Dumnezeu de iubirea pentru aproapele. Dacă cineva va vrea să spună că, de fapt, sunt două iubiri, va cădea cu siguranță în greșeli, atât în împlinirea lor, cât și în exprimarea înțelesurilor lor. Iubirea este una și se referă la Dumnezeu, Care umple întregul cosmos și, întâi de toate, firea omenească.

Dumnezeu Se vede pe chipul oamenilor. Niciun chip omenesc nu este lipsit de lucrarea harismatică a Sfântului Duh, mai cu seamă creștinul pecetluit de către Sfântul Duh. Prin urmare, nereușită exprimării sau a dovedirii iubirii noastre pentru Dumnezeu și pentru aproapele descoperă deplina noastră nereușită la capitolul iubirii.

Dumnezeu Se descoperă în ochii omului, în iubirea lui, în nervozitatea lui, în problemele lui, în sărăcia lui, în nefericirea lui, în tot ceea ce influențează viața omenească. Prin urmare, și atitudinea noastră față de cele care exprimă iconomia și planul lui Dumnezeu sau față de persoanele influențate sau răpuse de întâmplări naturale, sufletești sau duhovnicești, este semnificativă. Toate persoanele sunt niște ființe care Îl revelează pe Dumnezeu. Cel care mă rănește sau care este rănit, cel care este nefericit sau se bucură, care mă urăște sau mă iubește sunt cu toții semne care îmi vor descoperi dacă Îl iubesc pe Dumnezeu. Omul, chip limpede al lui Dumnezeu cel Sfânt, este cu neputință să treacă peste Dumnezeu, dar nici Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea chipul Său. Așa cum nu pot să spun că îți iubesc trupul, dar nu și sufletul, că îți iubesc ochii, dar nu și mâinile, tot așa este cu neputință să spun că iubesc pe cineva, și pe celălalt nu-l iubesc.

Se poate ca pentru Dumnezeu să fac metanii, să țin posturi, să mă rog, să îndur necazuri, dar, în realitate, acestea toate să fie o răbdare egoistă, o proptea a egoului meu, o jertfă idolească, o aducere de tămâie care răspândește mirosul îndumnezeirii sinelui meu, și nu slujirea adusă adevăratului Dumnezeu. Părinții nu vorbesc niciodată despre iubirea de Dumnezeu fără să subînțeleagă și iubirea pentru oameni. Prin urmare, și Pavel vorbește despre o singură iubire, fără să spună dacă ea se referă la Dumnezeu sau la om. Dacă comportamentul tău mă obosește, atunci e ridicol să spun că-L iubesc pe Dumnezeu. Omul care-L iubește pe Dumnezeu cât de puțin ajunge înflăcărat, pășește întru cele înalte, este inexistent pentru cele pământești, pentru țărână, și, prin urmare, este cu neputință să contrazică pe cineva sau să fie întristat de către chipul lui Dumnezeu pe care-L iubește. Nimeni nu poate să se despartă de Dumnezeul văzut, adică omul, și să-L iubească pe Dumnezeul cel nevăzut. Ceea ce se vede este întotdeauna mai palpabil. Dumnezeu l-a făcut pe om "după chipul Său" (Fc. 1, 26), ca să avem zi de zi lângă noi prezența Sa vie.

Prin urmare, o dovadă a iubirii noastre pentru Dumnezeu este iubirea noastră pentru aproapele. Iar aproapele este tot omul - și cel de aproape, și cel de departe. Iubirea noastă pentru Dumnezeu este o experiență mult dorită, o așteptare plină de nerăbdare a inimii noastre, un dor pe care ni-l împlinim prin sporirea cunoașterii lui Dumnezeu. Când cineva Îl cunoaște pe Dumnezeu, atunci poate și să-L iubească cu adevărat, dar această iubire are multe trepte, care nu trec de creștetul capului nostru dacă nu au legătură cu aproapele. Dacă au, atunci răsunetul lor ajunge până în cer.

Așadar, când cunoaștem omul sau, mai bine-zis, când cunoaștem firea omenească așa cum a făcut-o Dumnezeu și cum a ajuns din pricina păcatului, când recunoaștem în fiecare om creația mâinilor lui Dumnezeu și, atingându-ne de ea, parcă ne-am atinge de Dumnezeu Însuși și L-am sluji, atunci începem să cunoaștem inima care se mișcă lângă noi și care bate în același ritm cu a noastră. Înțelegem zvâcnirea dumnezeiescului dor din inima semenului nostru și îmbrățișăm întreaga fire omenească.

Omul este o miniatură a iconomiei lui Dumnezeu, a nădejdii pe care Și-a pus-o Dumnezeu în om, a dezamăgirii pe care a resimțit-o din partea omului, dar și a noilor nădejdi pe care Și le-a făcut. Toate acesta sunt răsădite în personalitatea omenească. După cum fiecare lucru poartă pecetea unui om, tot așa fiecare om are pecetea lui Dumnezeu.

Prin urmare, legăturile noastre cu aproapele sunt o revelare a iubirii noastre pentru Dumnezeu. Lucrul acesta este fundamental. Răbdarea sau nerăbdarea mea, mânia sau smerenia mea, dacă cineva mă supără sau nu mă supără, dacă mă rănește sau nu îl rănesc - toate se raportează la Dumnezeu. Ne mințim pe noi înșine când spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, dacă atitudinea noastră față de celălalt nu este pe deplin pozitivă și dacă nu lepădăm în toată clipa tot ceea ce este al nostru, ca să îmbrățișăm ceea ce este a lui Dumnezeu. Prin urmare, aceste porunci sunt cele dintâi și ne-au fost date nedespărțite una de alta.

Era deci firesc ca Sfântul să pună iubirea drept primă poruncă, pentru că din atitudinea omului, din privirea lui, din liniștea lui, din caracterul lui ne putem da seama dacă-L iubește pe Dumnezeu. Dar chiar dacă s-ar afla lângă tine omul cel mai dificil, cel mai păcătos, cel mai ușuratic, cel mai aspru, cel mai rău, cel mai mare dușman al lui Dumnezeu, chiar și acesta este oglinda care îți va arăta dacă Îl ai înlăuntrul tău pe Dumnezeu.

Din "Tâlcuire la canoanele monahale ale Sfinților Antonie, Augustin si Macarie" de Arhim. Emilianos Simonopetritul

Arhim. Emilianos : "Care este diferența între patimă și ispită?"

Am mai spus înainte că lupta noastră nu este "împotriva trupului și a sângelui", ci împotriva stăpânitorului lumii acesteia și a patimilor noastre. Dar care este diferența între patimă și ispită? 

Patima înseamnă că sunt șchiop și că nu pot să umblu. Ispită înseamnă că cineva are o bâtă, vine și-mi dă una, de nu mai pot să umblu. Patima este a firii noastre, este o rană, este un imbold lăuntric, care ne face să tindem spre păcat.

Dar oare patima poate să ne arunce în ispită? Da, însă ispita poate proveni nu din patimă, ci din altă ispită, care va încerca să miște ceva care se încuibă în noi. Dacă nu am înlăuntrul meu patima sau dorința și vrerea corespunzătoare, atunci ispita nu-mi poate face nimic. Cu toate acestea, este posibil să mă vatăme, chiar dacă nu am patima sau dorința corespunzătoare, în cazul în care nu am stare de priveghere. Domnul spune: "Privegheați și vă rugați, ca să nu întrați în ispită" (Mt. 26, 41; Mc. 14, 38). Când nu am stare de priveghere, fie că sunt treaz, fie că dorm, nu-mi dau seama de cursă. Atunci satana lovește egoul meu viu, care prinde imediat curaj, își revendică drepturile sale idolatre, și cad în ispită. Cădere aceasta este învierea egoului. De aceea este nevoie de priveghere cu rugăciune. Când am trezvie, lacrimi duhovnicești și simțirea că sunt un om izbăvit, atunci evit pericolul.

Din Arhim. Emilianos, Tâlcuiri la canoanele monahale