Sfântul Dumitru Stăniloae: Mântuirea este creșterea nesfârșită și viața nesfârșită în iubire

Sărbătoare s-ar putea să fie și un fel de timp al luminii. Este plină de lumină. Nu poți să ți-o închipui altfel decât ca plină de o lumină spirituală. Parcă celelalte zile sunt zile mai închise, mai întunecate. Aceasta, chiar dacă nu e soare, totuși parcă are o lumină în ea. Este un sens în ea : sensul veșniciei. Așa cred că este. Fără Dumnezeu și fără nădejdea Veșniciei cred că nu e sărbătoare. Prin sărbătoare depășesc timpul. Parcă sunt lansat, sunt ridicat în eternitate. Parcă nu mai trece niciodată. Și aceasta o trăim cu deosebire când ne rugăm și când ne ducem la slujbă, la Sfânta Liturghie. Atunci parcă trăim ieșiți din temporalitate, și parcă ne-am  uitat grijile. Oamenii se îmbracă altfel de sărbătoare. Când îl vezi pe un om cu hainele lui de peste o săptămână, îți pare că e un om cam aiurit. Lumea râde de el : "uite-l și pe el îmbrăcat așa...", "uite că nu merge la  biserică!". Toți trebuie să se îmbrace în haine curate, în haine de  lumină. Parcă e un fel de simbol al luminii în care vom trăi în Veșnicie. De  aceea, este o strânsă legătură între sărbătoare și Veșnicie. În sărbători parcă trăim mai mult prezența Veșniciei, aicea în timp, decât altfel. 

- Atunci Viața aceasta, Veșnică, se manifestă în mod deosebit în sfinți. 

- Da, în sfinți, ei trăiesc în mod deosebit aceasta. Si bunătatea lor se arată și în lumina feței lor. Bunătatea este legată și de lumină. Omul egoist e un om care are și ceva întunecat pe fața lui, are și ceva închis. E o închidere în el. Nu e o închidere luminoasă - că e și o închidere luminoasă, în care omul se analizează, se aprofundează. E o închidere în lucruri mărunte, în grij mărunte, în  forme de lăcomii ale lumii, în forme de satisfacere inferioare. Acest om simți că se închide în el. Vrea să te aibă și pe tine - că  niciun om nu poate să fie fără altul-, dar vrea să te aibă pe tine pentru a te exploata pe tine. Nu poate fără tine. Si în asta se arată că omul nu poate fi fără altul. Pe când omul deschis altuia, cu faptele lui bune, cu gândurile lui bune, cu voința lui de a se comunica, e un om luminos. Comunicabilitatea este și ceva luminos în om. Si asta nu se sfârșește, cum nu se sfârșește nici cealaltă. Si închiderea în egoism, în lăcomia egoistă, în mândria de a fi eu cineva, nici asta nu se sfârșește. Încât veșnicia e legată cumva de om. Dar omul înaintează în ea, sporește în ea, pe când  Dumnezeu o are, o are din veci în El. Și trebuie să fie un izvor al ei. Nu poate să nu aibă originea undeva.

Părintele Ciprian Mega, un glas care strigă în pustie, a fost caterisit într-un simulacru de proces

 

"Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conștiința mea în Duhul Sfânt că mare îmi este întristarea și necurmată durerea inimii" (Romani 9, 1-2) 

Dedicăm această postare Părintelui Ciprian Mega, vrednic de mărturisire, care, asemenea Sf. Ap. Pavel preferă să se facă anatema pentru neamul său ceresc (cf. Romani 9, 3), văzând "urâciunea pustiirii [...] stând în locul cel sfânt" (Matei 24, 15). Spunem "anatema",  pentru că, de fapt,  joi, 29 aprilie 2025, a fost caterisit (oprit de la slujire) printr-un simulacru de proces ce a avut loc la Centrul Eparhial din Oradea. Trecând peste "detaliul" că au judecat un preot a cărui Carte Canonică nu este în posesia episcopului Sofronie, așa cum cere Regulamentul BOR și disciplina canonică, acuzațiile sunt incompatibile cu bunul simț. Asupra lor nu vom poposi, căci se pot înțelege din cuvântul pe care l-a rostit Părintele Ciprian Mega înaintea procesului și din câteva pagini ale acestui dosar, pe care le publicăm mai jos: 

Sfântul Dumitru Stăniloae - prefață la "Epifania" lui Daniel Turcea - iubirea face cuvintele vase, iar miezul cuvântului este uimirea

O poezie de fidelă redare și de profundă trăire mistică 

a învãţăturii creștine ortodoxe

Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE

    Lucia Turcea, talentată pictoriţă bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991 un volum inedit de poezii și de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea, care m-au copleșit prin fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară și cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu, văzut ca lumină și ca iubire nesfârșită în El Însuși – ca Treime – și în prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Cel întrupat și neîncetat lucrător în cei ce cred în starea Lui de jertfă, deci de extremă iubire spre eternitatea comuniunii lor cu El.