Când spunem duhovnic, respectiv fiu duhovnicesc, înseamnă că avem în discuţie un credincios cu o bună rânduială, cu o bună aşezare duhovnicească. Ne cercetăm duhovnicul nu numai pentru spovedanie, ci şi atunci când trebuie să luăm o hotărâre importantă în viaţă şi dorim să avem binecuvântarea şi rugăciunea povăţuitorului nostru sau când avem o nelămurire într-o problemă duhovnicească etc. Cu atât mai mult are nevoie să-şi simtă îndrumătorul spiritual aproape cineva care a plecat departe şi, slavă Domnului, sunt atâtea mijloace în prezent prin care poate menţine vie legătura duhovnicească şi din afară. Sigur, trebuie să precizăm aici că dacă şederea va fi mai îndelungată, reveniri periodice în ţară, cel plecat trebuie să ceară binecuvântare de la duhovnic pentru a se spovedi la preotul pe care-l are acolo, aproape. Prin aceasta nu-şi părăseşte duhovnicul, ci se adaptează la situaţia impusă de împrejurări, pentru a nu întrerupe legătura cu Hristos, de care ne leagă duhovnicul. Nu ne legăm de duhovnic ca de om în sine, ci ca de omul lui Dumnezeu, care ne conduce spre El, priveghind - cum spune Sfântul Apostol Pavel - pentru sufletele noastre.
Şi aici aş avea un îndemn pe care îl adresez şi fiilor mei duhovniceşti, ca, dacă trebuie să se „înstrăineze“, să o facă împreună cu familia, pentru că atunci când pleacă unul dintre membri, nemaivorbind de situaţia deosebit de tristă în care cei doi aleg să-şi lase copiii acasă, familia ajunge la dezmembrare.
- Cum îţi poţi educa copiii în spirit ortodox când trăieşti într-o ţară care nu este majoritar ortodoxă?
E nevoie de eforturi deosebite în această situaţie din partea familiei, care trebuie să suplinească lipsa educaţiei religioase din şcoală şi chiar din biserică, în cazul în care nu este o comunitate ortodoxă cu biserică. Familia trebuie să pună la îndemână copiilor cărţi de învăţătură ortodoxă, de zidire sufletească, iar ei să fie exemple pentru fiii lor. Dar nici un efort nu e prea mare, când e vorba de a-L avea aproape pe Hristos, în mijlocul familiei, în glasurile copiilor, în activităţile lor. Se cunosc cazuri când membrii familiei străbat sute de kilometri până la cea mai apropiată biserică ortodoxă. Nu trebuie să lipsească copiii de la Sfânta Liturghie, de la tainele Bisericii, din viaţa ei. Biserica ortodoxă română din străinătate a devenit un loc deosebit de frumos de întâlnire a românilor şi strânge în jurul ei şi străini, covârşiţi de frumuseţea slujbelor şi a tradiţiilor noastre. Iar cei care nu pierd legătura cu Biserica se vor simţi împliniţi nu numai material, ci şi spiritual, când vor reveni în ţară şi vor avea spor, pace şi lumină.
- Dar dacă cel ce s-a „înstrăinat“ se căsătoreşte cu cineva de altă confesiune? E îngăduit acest lucru? În ce condiţii?
Căsătoria este un moment crucial în viaţă şi, întrucât se înfăptuieşte pentru tot restul vieţii, se cere a nu fi făcută la întâmplare şi nici în caz de urgenţă. E drept că sentimentele o iau înaintea raţiunii de multe ori, dar cineva crescut în tradiţia Bisericii noastre, care ţine legătura cu duhovnicul, cu părinţii poate preveni astfel de situaţii. Sunt şi cazuri fericite, când tânăra sau tânărul se îndrăgosteşte de cineva de altă confesiune şi, prin credinţa sa, prin dragostea sa jertfelnică, adică prin credinţa lucrătoare în iubire milostivă, prin moralitate, cinste şi corectitudine, impresionează şi inspiră atâta încredere celuilalt încât îl atrage şi-l converteşte la Ortodoxie. Nu putem contesta faptul că există şi situaţii triste, îngrijorătoare, când tânărul sau tânăra cedează de dragul celuilalt, trecând la altă confesiune.
Mai este o categorie de tineri: cei care se căsătoresc, dar nu renunţă nici unul la credinţa lui şi aici credem că va birui cel mai puternic în credinţă. Prin felul cum îşi trăieşte credinţa, prin comportamentul său, soţul va fi un exemplu pentru celălalt. De asta ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel, că bărbatul necredincios se va sfinţi prin femeia credincioasă şi invers (I Cor. 7, 14).
Ideal ar fi ca să fie făcute căsătoriile între ortodocşi, iar în cazuri excepţionale să încerce să-l aducă pe partener la credinţa ortodoxă, neuitând puterea de convertire a rugăciunii.
Sunt şi confesiuni cu care nu poţi convieţui, de exemplu unitarienii, care nu cred în Sfânta Treime.
- Cum vor fi educaţi copiii în cazul căsătoriilor dintre parteneri de confesiuni diferite?
Sigur că e de dorit şi aşa e cel mai potrivit ca să fie botezaţi, crescuţi, educaţi în religia ortodoxă. Ortodoxul trebuie să ţină strâns de credinţa sa şi a urmaşilor lui, pe care să o propună familiei prin dragoste, smerenie, fapte bune, rugăciune.
Cel mai bine e ca aceste aspecte să fie discutate punct cu punct înainte de căsătorie. Aici intervine duhovnicul, care îl sfătuieşte cum e mai bine să procedeze.
Sigur, şi cununia religioasă trebuie făcută în biserica ortodoxă.
- Şi cum să-l convingi pe partener să accepte aceasta?
Cel care va intra într-o biserică ortodoxă şi va participa la o slujbă aici de bună seamă că va fi impresionat de frumuseţea şi adâncimea cultului nostru. E imposibil să nu simtă ceva. Dacă i se mai şi explică câte ceva - mai ales în situaţia în care nu înţelege limba română - sigur e câştigat. Pentru că nu-l lasă nici rugăciunile soţiei, ale duhovnicului ei, ale Bisericii. Duhul Sfânt atinge şi inimi împietrite.
- Se pot întreţine prietenii cu persoane de altă credinţă alături de care să fie sărbătorite anumite evenimente din viaţa familiei?
Prieteniile cele mai frumoase şi cele mai trainice sunt cele care au ceva în comun, iar când au în comun credinţa ortodoxă, e nemaipomenit. Dacă e singura familie ortodoxă din localitate, sigur că nu poate trăi izolat. Se pot întâlni la aniversări, la evenimente speciale, dar mai ales să fie invitate la sărbătorile noastre ortodoxe, unde să se scoată în evidenţă tradiţiile ortodoxe, frumuseţea şi bucuria trăirii lor: colindele de Crăciun, ouăle roşii, pasca, cozonacul de Paşti etc. Pentru că românii oriunde trăiesc aduc cu ei toată zestrea spirituală.
Sursa: Doxologia - Cum să-i propui partenerului credinţa şi tradiţiile ortodoxe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu