Mă bucur că mă aflu din nou în România,
pe care o socotesc drept patrie a mea, nu doar pentru că am venit aici
de multe ori și pentru că s-au tradus multe din cărțile mele în limba
română, ci și pentru că, datorită acestor cărți, am dobândit mulți
prieteni dragi, printre care și cei ce se găsesc astăzi aici. Îi
mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar.
Scopul venirii mele este acela de-a vă
prezenta lucrarea pe care o desfășor de atâția ani în domeniul
Psihoterapiei Ortodoxe și al principiilor care o guvernează, în legătură
directă cu remarcabila lucrare care se desfăşoară aici – înființarea
spitalului duhovnicesc prin sprijinul neobosit al doctorului Pavel
Chirilă și al obștii Sfintei Mănăstiri Nera, pe care o îndrumă
duhovnicește Părintele Theofan.
1. „Psihoterapia Ortodoxă”
De mulți ani slujesc ca Părinte
Duhovnicesc și am avut sub îndrumarea mea mulți oameni care veneau să-și
descopere căderile și să ceară călăuzire.
Odată cu trecerea timpului am început să înțeleg că spovedania trebuie să lucreze ca terapie a bolilor duhovnicești ale oamenilor
și că vindecarea are loc în Biserică, prin viața liturgică și cea de
nevoință. Tainele îl unesc pe om cu Dumnezeu prin împărtășirea Harului
necreat al lui Dumnezeu, iar viața de nevoință înseamnă ținerea
poruncilor lui Hristos.
Vedeam cum creștinii cad mereu în
aceleași păcate. Veneau la spovedanie, îmi spuneau căderile lor, găseau
odihnă sufletească pentru puțină vreme, dar apoi repetau aceleași
greșeli. Încercam să-mi explic de ce se întâmpla asta, adică de ce, în
ciuda dorinței lor de-a se elibera de patimi, nu izbuteau.
Atunci, citindu-i pe Părinții neptici ai Bisericii, am înțeles bine că sufletul omului are o lucrare înțelegătoare-noetică (noerá enérgeia) și una rațională (logikí enérgeia), mintea (nous) – prin care se desfășoară lucrarea înțelegătoare-noetică (noerá enérgeia)
– fiind prima care pătimește, se dezorientează, se îndepărtează de
Dumnezeu, este robită de un anume gând sau închipuire, se amestecă cu
plăcerea și apoi este atrasă de partea poftitoare și partea mânioasă a
sufletului, cu urmarea săvârșirii păcatului. Iar când păcatul se repetă,
atunci devine patimă. Prin urmare, este de trebuință vindecarea
puterilor sufletului – adică a părții raționale, a celei poftitoare și a
celei mânioase – și, desigur, trebuie să se lumineze mintea (nous) a omului.
Această constatare m-a condus la o cercetare a textelor patristice, ca să înțeleg ce este mintea (nous) omului, ce legătură are cu rațiunea (logikí),
ce este păcatul, cum se întunecă mintea, cum se îmbolnăvește partea
rațională și partea pătimitoare a sufletului, și, în fine, cum se
tămăduieşte și cum se luminează mintea (nous) a omului.
Căutarea aceasta, în realitate, privea
antropologia ortodoxă, așa cum o învață Părinții Bisericii. Astfel, am
investigat ce este omul firesc, așa cum a fost el creat de Dumnezeu, ce
s-a petrecut prin păcatul strămoșesc, cum a intrat în om stricăciunea și
moartea, cum s-au format plăcerea și durerea și care este relația
dintre ele, cum se înnoiește omul prin întruparea lui Hristos și prin
viața lui în Biserică. În fapt, cercetam ce este vechiul Adam, ce este
noul Adam și cum se înnoiește creștinul în Hristos și în Biserică.
În cele din urmă am înțeles lămurit că
Biserica este un spital duhovnicesc care îl vindecă pe omul vătămat de
păcat. Acest lucru l-a subliniat în zilele noastre cu deosebire
Părintele Ioannis Romanidis. De asemenea, am conștientizat că Sfintele
Taine și Sfânta Scriptură sunt medicamentele duhovnicești, că Hristos
este adevăratul doctor, iar clericii care lucrează în Hristos sunt
doctori duhovnicești – iar nu filosofi, sociologi sau moralști.
Mănăstirile sunt secții duhovnicești de terapie intensivă etc.
Cel mai important este că toată această
cercetare nu am făcut-o doar pe baza cărților, ci în comunitatea vie a
Bisericii, adică asupra creștinilor care veneau la mine pentru a fi
ajutați în viața duhovnicească. Desigur, acest lucru nu se petrecea
independent de propria mea dorință ca în același timp să mă vindec eu
însumi, anume trăind în Biserică, având propriul meu Părinte Duhovnicesc
și căutând doctori buni duhovnicești, dar și monahi care cunoșteau din
experiență calea tămăduirii duhovnicești – pentru că, altfel, ar fi
valabile în ce mă privește cuvintele lui Hristos: „doctore, vindecă-te
pe tine însuți” (Luca 4:23).
Rod al acestei cercetări este
cartea cu
titlul „Psihoterapia Ortodoxă” și subtitlul: „
Tratamentul terapeutic
patristic”. Cartea „Psihoterapia Ortodoxă” a fost publicată în 1986,
adică în urmă cu 23 de ani. Aș dori să vă fac unele precizări cu privire
la titlu și la subtitlu. Titlul „Psihoterapia Ortodoxă” este alcătuit
din două cuvinte: „Psihoterpie” și „Ortodoxă”.
Adjectivul „ortodox” îl caracterizează pe cel care are o opinie corectă,
adică învățătură corectă și, prin extindere, pe cel care exprimă
theologia drept-slăvitoare. Prin acest adjectiv am dorit să arăt de la
bun început că toate cele scrise în carte se deosebesc foarte clar de
alte teologii și psihologii de tip occidental sau oriental.
Substantivul „psihoterapie” denumește terapia sufletului,
care se extinde asupra omului întreg, pentru că omul nu este alcătuit
numai din suflet, ci și din trup. Prin acest termen nu este înțeleasă o
psihoterapie de tip occidental. Pentru că în Occident s-a dezvoltat
psihologia, psihoterapia, psihanaliza – dar în acești termeni, prin suflet se înțeleg pur și simplu energiile mentale și sentimentale
ale omului. Însă pentru noi, ortodocșii, sufletul este alcătuire
duhovnicească a existenței omului. Prin urmare, este vorba de o
realitate ontologică, care există încă și după ieșirea sufletului din
trup. Ceea ce înseamnă că, pentru noi, sufletul nu este ceva legat de
procesele biochimice din creier, de neurotransmițători și de sentimente,
ci este o alcătuire duhovnicească deosebită, care se unește cu trupul,
fără să se identifice în mod absolut cu acesta, și care continuă să
existe și după ieșirea din trup.
Astfel, titlul „Psihoterapia Ortodoxă” numește învățătura și practica Bisericii de tămăduire a omului,
diferită de modul de abordare al creștinilor occidentali și al
hinduiștilor orientali. Este cunoscut faptul că teologia scolastică a
Occidentului a dezvoltat teoria conform căreia Cuvântul lui Dumnezeu s-a
făcut Om pentru a satisface dreptatea divină – ca și cum Dumnezeu ar fi
fost furios, adică bolnav, și ar fi avut nevoie de terapie! De
asemenea, etica protestantă nu se referă la tămăduirea omului, ci la o
renaștere – care este una de tip moral, superficială, sentimentală etc.
În plus, pentru a defini mai precis tematica Psihoterapiei Ortodoxe, am pus și subtitlul „Tratamentul terapeutic patristic”.
Cuvântul „patristic” arată că este vorba
de învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii, cei ce sunt urmașii
Sfinților Apostoli, ei reprezintând puntea care transmite învățătura
Sfinților Apostoli în fiecare epocă, după cum spunea și pururea
pomenitul Gheorghi Florovski.
Cuvântul „terapeutic”, la rândul lui,
arată că învățătura Apostolilor și a Părinților nu este una cerebrală,
raționalistă, morală, ci pur terapeutică, adică deopotrivă
duhovnicească și medicală. De altfel, în Sfânta Scriptură, ca și la
Părinții Bisericii, vedem că sunt folosiți mulți termeni medicali,
pentru a înfățișa relația lui Hristos față de om și a omului față de
Dumnezeu.
De asemenea, cuvântul „tratament” se
referă la metoda pe care o deține Biserica, și asupra căreia s-au
concentrat Prorocii, Apostolii și Părinții în textele lor, metodă prin
care omul dobândește tămăduirea. În multe opere ale Apostolilor și ale
Părinților, Biserica este definită drept cale de vindecare, terapie;
clericii drept doctori duhovnicești; iar oamenii ca bolnavi duhovnicește
care trebuie să se nevoiască pentru a dobândi tămăduirea – tămăduire
însemnând unirea lor cu Hristos. De altfel, Hristos este deopotrivă și
doctor, și medicament, și cale de vindecare.
Așadar, titlul „Psihoterapia Ortodoxă”
și subtitlul „Tratamentul terapeutic patristic” arată că Biserica este
loc de îngrijire terapeutică, și că în cadrul ei există Tainele și viața
ascetică prin care tot omul se poate tămădui.
Într-o carte ulterioară, cu titlul
„Știința medicală întru Duhul Sfânt” şi subtitlul „Practica
Psihoterapiei Ortodoxe”, am analizat pe rând teme practice, precum
relația și deosebirea dintre psihoterapia ortodoxă și cea umanistă,
bolile ca patimi, modul de terapie a patimilor și rezultatele
terapeutice. Dacă prima carte, „Psihoterapia Ortodoxă”, prezintă învățătura Bisericii asupra acestui subiect, cea de-a doua, „Știința medicală întru Duhul Sfânt” prezintă practica psihoterapiei ortodoxe. Îi dau slavă lui Dumnezeu Care mi-a dăruit o asemenea însuflare.
În nenumărate rânduri am subliniat că
„Psihoterapia Ortodoxă” nu înlocuiește și nu desconsideră lucrarea
științei medicale, care se ocupă cu bolile trupești ale omului, ci se
preocupă de bolile sufletești care au legătură cu mintea (nous),
cu gândurile și patimile. Apoi, pentru că omul este ființă psihosomatică
– adică este alcătuit din suflet și trup, care sunt strâns legate între
ele – există o acțiune reciprocă între bolile trupești și sufletești.
Astfel, bolile sufletului influențează de multe ori și trupul, iar
bolile trupești este posibil să influențeze și sufletul, prin gânduri.
Din acest motiv este nevoie de colaborare între medici și Părinții
Duhovnicești în ceea ce privește abordarea plenară a terapiei oamenilor.
2. Acceptarea termenului de „psihoterapie ortodoxă” de către Societatea Americană de Psihologie
Când s-a publicat cartea „Psihoterapia
Ortodoxă” în limba greacă, a provocat o impresie deosebită, dar în
același timp a creat și o dilemă în cercurile de psihologi care
înțelegeau creștinismul ca religie și susţineau că teologia Bisericii nu
are nici o legătură cu psihologia și psihoterapia contemporană. A fost
nevoie să abordez acest subiect și în alte cărți ale mele și să arăt că
teologia ortodoxă, potrivit Părinților Bisericii, se numește tratament medical și știință, de vreme ce scopul ei exclusiv este tămăduirea omului. Prin urmare, toate textele liturgice sunt pline de terminologie medicală, iar clericii sunt numiți doctori, terapeuți.
Desigur, antropologia teologiei ortodoxe
se deosebește de celelalte sisteme umaniste, și nimeni nu poate să nege
rolul terapeutic al Bisericii Ortodoxe. Cât despre teologii papistași
sunt scolastici și se limitează la prelucrarea rațională a temelor
teologice, iar teologii protestanți sunt mai degrabă moraliști și
pietiști. Teologia ortodoxă însă se mișcă dincolo de raționalism, de
scolasticism și de moralism.
În cele din urmă, conceptul de
„psihoterapie ortodoxă” a fost acceptat de știința occidentală. M-a
impresionat în mod deosebit faptul că Societatea Americană de
Psihologie, care dă direcțiile pentru mii de psihologi în abordarea
bolilor psihice, s-a referit și la fenomenul psihoterapiei religioase și
la ajutorul pe care pot să îl ofere religiile în psihoterapie. Într-o
carte voluminoasă, cu titlul „Manual de psihoterapie și diversitate
religioasă”, se studiază conținutul buddhismului, al iudaismului, al
creștinismului și al mahomedanismului din punct de vedere al psihologiei
și psihoterapiei.
În capitolul „Psihoterapie la creștinii
ortodocși orientali”, semnat de Tonny Young, se analizează pe larg
datele psihoterapiei din Biserica Ortodoxă, iar în subcapitolul
„Intervenții psihologice conforme Ortodoxiei” sunt consemnate multe
aspecte interesante.
Unul dintre acestea este referirea la
materialul psihoterapeutic pe care îl deține Biserica Ortodoxă, în
special spovedania și rugăciunea – care, se afirmă, poate avea
rezultate liniștitoare. Astfel:
„Multe dintre practicile și convingerile
duhovnicești ale Ortodoxiei Răsăritene pot avea un rezultat afectiv sau
psihologic pozitiv. Și asta se întâmplă în ciuda faptului că nu au fost
concepute pentru sănătatea psihică, ci pentru cea duhovnicească. Două
dintre cele mai importante practici sunt Taina Spovedaniei și Rugăciunea
lui Iisus. Foloasele spovedaniei sunt larg cunoscute și sunt sugerate
de expresia populară: ‘spovedania face bine sufletului’. Rugăciunea lui
Iisus, în afară de faptul că focalizează mintea și inima asupra lui
Dumnezeu și-l impulsionează pe om să trăiască clipă de clipă având
conștiința Prezenței Lui, are și un rezultat liniștitor. Îl conduce pe
om la o mai bună cοnștiință de sine, la cunoaşterea patimilor sale și
la autocunoaștere.
Al doilea punct este faptul că se atrage
atenția asupra faptului că bolnavii psihic dintre ortodocși merg mai
întâi la preot și apoi la psihiatru:
„Mulți, dacă nu chiar cei mai mulți
bolnavi ortodocși, au discutat deja cu preotul lor despre problemele lor
psihice înainte de-a se programa la un psihoterapeut. În cele mai multe
cazuri, preotul a sfătuit deja bolnavul. Aceste sfaturi au acoperit
atât aspectele psihologice, cât și pe cele duhovnicești ale situației”.
Al treilea punct este că autorul
american recomandă fiecărui psihoterapeut să respecte convingerile
religioase ale bolnavilor, și să discute cu preotul bolnavului, pentru
că acest lucru va ajuta în psihoterapie. Astfel:
„Ar fi de preferat ca psihoterapeutul să
se gândească atent la intervențiile care vizează influențarea
convingerilor religioase ale bolnavului, așa cum, de altfel, ar face cu
bolnavii din oricare altă tradiție religioasă. O discuție cu preotul din
parohia bolnavului, desigur cu permisiunea bolnavului, ar ajuta pe
oricare psihoterapeut să conceapă intervenții mai bune și mai
eficiente”.
De asemenea, se afirmă:
„Cei mai mulți ortodocși nu vor răspunde
bine la intervenții spirituale în timpul psihoterapiei sau al
consilierii. Vor avea tendința să considere domeniul îndrumării sau
dezvoltării spirituale ca ținând exclusiv de preotul lor. Desigur,
înainte de folosirea unei rețete sau recomandări terapeutice de
comportament care privește practica duhovnicească, psihoterapeutul bine
ar face să discute sub toate aspectele intervenției cu pacientul și
eventual cu preotul duhovnic al acestuia”.
Concluzia generală a autorului este următoarea:
„În general, clericii ortodocși sunt
deschiși și dispuși să coopereze cu psihoterapeuții. Sunt destui clerici
care au practicat psihoterapia și mulți sunt psihologi clinicieni. Cu
toate acestea, preoții ortodocși pot fi mai zeloți decât cei din
bisericile occidentale, adică poate că simt o mai mare răspundere față
de membrii turmei lor decât alți pastori. De vreme ce majoritatea
bisericilor sunt mici, enoriașii și familiile lor cel mai probabil sunt
foarte cunoscuți preotului. Acest lucru nu trebuie să-l împiedice pe
psihoterapeut și nu-l va împiedica, dacă preotul are încredere în
psihoterapeut și dacă se păstrează un nivel de comunicare și înțelegere
adecvat respectivei situații”.
În acest articol sunt date și două
exemple de clerici care s-au ocupat cu psihoterapia din perpectivă
ortodoxă. Primul este Arhiepiscopul Hrisostom (vechicalendarist),
profesor la Princeton în America, care și-a prezentat pozițiile despre
„subiectele psihologiei patristice ortodoxe” în patru cărți, în care
vorbește despre smerenie, ascultare, pocăință și dragoste. Al doilea
exemplu este cartea mea cu titlul „Psihoterapia Ortodoxă”, care s-a
tradus în engleză și pe baza căreia face o prezentare foarte succintă,
dar esențială, a terapiei pe care o deține Biserica Ortodoxă, așa cum
este ea analizată în carte.
3. Principii fundamentale ale psihoterapiei ortodoxe
Am subliniat până acum că Biserica
Ortodoxă este spital duhovnicesc, iar clericii lucrează ca medici
duhovnicești. Toată viața Bisericii care împletește tradiția liturgică
cu cea ascetică este adevărata metodă de tămăduire a omului, alcătuit
din suflet și trup. Astfel, terapia nu se referă doar la sufletul
omului, ci la omul întreg.
Toate rugăciunile Bisericii (pe care le
găsim în sfintele slujbe), precum și Sfintele Taine se referă la
tămăduirea omului. Același lucru îl vedem și în troparele care se cântă
la sfintele slujbe. Este semnificativ în acest sens un tropar (icos)
cuprins în slujba Canonului cel Mare alcătuit de Sfântul Andrei,
Episcopul Cretei:
„Cămara cea de vindecare a lui Hristos
văzând-o deschisă, privind și sănătatea care izvorăște din aceasta lui
Adam, a pătimit și s-a rănit diavolul, și ca în primejdie s-a tânguit și
a strigat către prietenii săi: Ce voi face Fiului Mariei? Mă ucide
Vitleemiteanul, Cel ce pretutindenea este și pe toate le plinește”.
În acest tropar se scrie că Hristos este
doctor, dar și „cămară de vindecare” din care izvorăște sănătatea lui
Adam. De acest „cabinet medical” este rănit diavolul și de aceea se
tânguiește și se întreabă ce trebuie să facă cu Fiul Preasfintei.
Sfântul Andrei înfățișează într-un chip minunat că lucrarea lui Hristos
este tămăduitoare pentru Adam și, desigur, aceasta îi pricinuiește
durere diavolului, ceea ce înseamnă că Hristos îl eliberează pe om din
robia diavolului și-i vindecă rănile pe care i le-a provocat păcatul.
Va trebui în continuare să vedem care
sunt principiile fundamentale ale vindecării pe care o săvârşeşte
Hristos prin Biserică în omul vătămat de păcat și rănit, principii care
subliniază adevărul că Biserica este spital duhovnicesc. Cel care
trăiește în acest spital duhovnicesc trebuie să cunoască regulile de
funcționare ale acestui spital, pentru că altfel nu va putea fi ajutat.
a) Boala ca mișcare împotriva firii a lucrărilor-energiilor sufletului
Adam, prin păcatul săvârșit, a pierdut
comuniunea cu Dumnezeu și s-a îndepărtat de Lumina lui Dumnezeu. Căderea
din viața dumnezeiască se caracterizează ca boală duhovnicească, și
asta înseamnă că toate puterile sufletești și trupești nu funcționează
potrivit firii și mai-presus-de-fire, ci împotriva firii. Dacă boala
trupească este înțeleasă ca alterare sau proastă funcționare a organelor
trupești, atunci și boala duhovnicească este luată drept proastă
funcționare a lucrărilor-energiilor sufletești.
Toate puterile sufletești ale omului ar
trebui să fie direcționate către Dumnezeu. După cădere, aceste puteri
s-au pervertit, și se mișcă diferit faţă de rostul pentru care au fost
create. Astfel, de la funcționarea firească au eșuat în
anti-funcționare. De pildă, voința este pofta firii, numită voința firească,
care ar trebui ca prin liberă alegere să se miște către Dumnezeu. Însă,
prin lucrarea diavolului, această mișcare și-a schimbat mersul și a
devenit voință opinantă, prin care se săvârșesc păcatele.
Schimbarea mersului, pervertirea voinței firești în voință opinantă și
săvârșirea păcatelor înseamnă boală.
Vindecarea omului este corectarea disfuncționării tuturor lucrărilor-energiilor
sufletului și întoarcerea lor pe drumul normal și firesc. Voința
opinantă trebuie vindecată. Sfântul Maxim vorbește despre statornicirea
voinței opinante care a avut loc în Hristos și care se petrece și în cei
care se unesc cu El; subliniază, de asemenea, că voința firească
trebuie să se miște în mod liber către Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul,
referindu-se la păcatul lui Adam, consideră că acesta constituie, pe de o
parte, pervertirea capacității de alegere (proaíresis) a celor
bune în alegere și a celor rele, care este condamnabilă, iar pe de altă
parte, alterarea firii umane, care din nestricăcioasă devine
stricăcioasă, alterare care însă nu este condamnabilă. Astfel, prin
căderea lui Adam a avut loc atât pervertirea capacității de alegere (proaíresis),
cât și stricăciunea firii, care cunoaște pătimirea și moartea ce decurg
din stricăciune. Hristos, prin întruparea Sa, Și-a asumat firea umană
și a îndumnezeit-o. Ceea ce înseamnă că a făcut ca posibilitatea de
alegere (proaíresis) să se statornicească în bine, asumându-Și în
același timp stricăciunea, pătimirea, moartea firii umane, pentru a le
birui în trupul Său. Astfel, El însuși devine medicament al nemuririi,
așa încât omul, în Hristos, să dobândească statornicia capacității de
alegere (proaíresis) și, mai mult încă, să se elibereze în viitor
de stricăciune, de pătimire și moarte. Asta înseamnă tămăduirea omului
întreg, a sufletului (proaíresis) și a trupului (stricăciune, pătimire și moarte).
b) Vindecarea de iubirea de sine prin iubirea de Dumnezeu și iubirea de oameni
Iubirea de sine este iubirea irațională a
trupului, este rod al vieții căzute și este boală duhovnicească care
trebuie preschimbată în iubirea de Dumnezeu și de oameni. Cu cât mai
mult omul este mai iubitor de sine, cu atât mai mult nu poate să-L
iubească pe Dumnezeu și pe semenul său.
Întreaga viață a Bisericii constă în
preschimbarea iubirii egoiste în iubire dezinteresată. Fiecare om are
înlăuntrul său puterea de a iubi, dar această putere, atunci când omul
este bolnav, o îndreaptă către sine și devine egoistă. Iar vindecarea
înseamnă că iubirea egoistă trebuie să devină dezinteresată. Apostolul
Pavel, vorbind despre dragoste, scrie între altele că „nu caută ale
sale” (I Cor. 13:5)
c) Tămăduirea părții raționale, părţii poftitoare și părţii mânioase ale sufletului
Îndreptarea puterilor sufletului către lucrarea lor firească se face prin vindecarea părții raționale, părţii poftitoare și părţii mânioase ale
sufletului. Când omul se îndepărtează de Lumina lui Dumnezeu și nu se
orientează către Dumnezeu, aceste trei puteri sufletești se îmbolnăvesc –
și astfel se formează patimile.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, mintea (nous) care se îndepărtează de Dumnezeu devine fie animalică prin patimile părții pătimitoare a sufletului, fie demonică
prin patimile părții raționale a sufletului. Patimile părții raționale a
sufletului sunt cele care au legătură cu iubirea de slavă deșartă;
patimile părții poftitoare a sufletului sunt cele care au legătură cu
iubirea de arginți și cu iubirea de plăcere; iar patimile părții
mânioase sunt cele care au legătură cu mânia și violența.
Terapia acestor puteri sufletești, care
sunt legate și de puterile trupești, se face prin întoarcerea lor către
Dumnezeu. Porunca din Vechiul Testament, pe care o reia Hristos, este „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău”
(Matei 22:37). În această poruncă se vede că toate puterile sufletești
trebuie să se îndrepte cu dragoste către Dumnezeu. Acest lucru are loc
atunci când partea mânioasă se unește cu dragostea, partea poftitoare cu
înfrânarea, iar partea rațională cu trezvia și rugăciunea. Pentru că
sufletul omului este legat în chip de negrăit cu trupul său, de aceea se
și tămăduiește omul întreg.
Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că
gândurile se deosebesc în simple și compuse. Gândurile simple reprezintă
înțelesul lucrurilor, simpla lor aducere în minte: a aurului, a omului
etc., câtă vreme gândurile compuse sunt gândurile împătimite, alcătuite
din înțeles și patimă – adică, de pildă, dobândirea pătimașă a aurului,
stăpânirea asupra omului. Gândul simplu poate să eșueze în păcat și
patimă în urma atacului vrăjmaș, a încuviințării și a dorinței.
Omul, prin nevoința cea în Har, oprește
patimile cele după lucrare și încearcă să preschimbe gândurile
compuse-împătimite în gânduri simple, adică să despartă înțelesul de
patimă. Asta înseamnă că va privi lumea din jurul său fără înțelesurile
împătimite. Felul cum se preschimbă gândurile compuse în gânduri simple
este obiect al ascezei și, în general, al întregii vieți bisericești,
sub îndrumarea Părintelui Duhovnicesc.
d) Relația duală dintre plăcere și durere
Dumnezeu nu i-a creat pe Adam și Eva cu
plăcere și durere în trup. Sufletul deține plăcerea spre a se mișca spre
vederea lui Dumnezeu. Însă,
după săvârșirea păcatului și dezbrăcarea
omului de Lumina lui Dumnezeu, plăcerea, potrivit Sfântului Maxim
Mărturisitorul, s-a mutat din suflet în trup, și atunci Dumnezeu a
îngăduit să intre durerea, ca să tempereze plăcerea. Astfel,
plăcerea
trupească, prin desfătarea de rodul neascultării, a adus durerea – adică
bolile, durerea și însăși moartea.
Părinții numesc aceasta stricăciune,
pătimire și moarte, care sunt aşa-numitele „haine de piele” purtate de
om după căderea în păcat, și care înseamnă dezbrăcarea de Harul lui
Dumnezeu.
Această relație duală dintre plăcere și
durere îl va însoți pe om toată viața. Satisfacerea plăcerii de bunăvoie
pricinuiește durerea cea fără de voie, iar încercarea omului de a
depăși durerea nedorită printr-o nouă plăcere dorită provoacă o nouă
durere; prin urmare se ajunge la un cerc vicios.
Ca omul să se vindece, va trebui să se
elibereze din legătura duală plăcere-durere. Asumarea de bunăvoie a
crucii durerii prin nevoința în Hristos, prin osteneală și post,
tămăduiește plăcerea. Astfel, prin viața în Hristos, plăcerea se mută
din trup în suflet, așa încât omul, mânat de dumnezeiescul dor și
dumnezeiescul eros, se mișcă neîncetat către Dumnezeu.
e) Mintea (nous) în legătură cu patimile reproșabile și cele ireproșabile
În omul căderii – adică în fiecare
dintre noi – există patimile numite ireproșabile și patimile
reproșabile. Patimile ireproșabile sunt foamea (pricinuită de lipsa
hranei care urmărește conservarea trupului), setea (pricinuită de lipsa
apei necesară bunei funcționări a organismului uman), somnul (necesar
pentru odihnirea trupului și a sufletului) etc. Însă aceste patimi
necondamnabile, ireproșabile, cu ușurință pot deveni condamnabile și se
pot uni cu păcatul. Astfel, foamea poate deveni lăcomie, setea se poate
schimba în iubire de băutură, somnul poate deveni iubire de somn, lene, akidie.
Metoda care se păstrează în Biserică
preschimbă patimile reproșabile în ireproșabile, prin urmare omul
folosește toate bunurile materiale și participă la lumea creată fără să
păcătuiască. În efortul acesta, o mare importanță o joacă mintea (nous)
a omului. De altfel, aceasta este prima care pătimește, adică mintea
este cea dintâi care se întunecă, și odată cu ea toată lumea interioară a
omului.
Când mintea (nous) este luminată
și readusă la viață de Harul lui Dumnezeu prin pocăință și rugăciune,
atunci poate stăpâni lumea lăuntrică a omului, urmarea fiind că patimile
ireproșabile rămân ireproșabile, iar patimile reproșabile să se
transforme în ireproșabile.
f) Hristos este doctor duhovnicesc al omului
Hristos – Care este al doilea Adam –
prin întruparea Sa, a îndreptat greșeala primului Adam, și astfel, prin
Crucea și Învierea Sa, l-a tămăduit pe omul vătămat de păcat. El a
biruit diavolul, păcatul și moartea în Trupul Său și astfel nu a devenit
numai doctor, ci și medicament spre tămăduirea omului.
Hristos este Dumnezeu desăvârșit și Om
desăvârșit, Care, fără de păcat fiind El, Şi-a asumat firea omenească
muritoare, stricăcioasă și pătimitoare și a îndumnezeit-o. A primit de
bunăvoie durerea Crucii, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca
să tămăduiască plăcerea omului. De asemenea, Și-a asumat de bunăvoie
patimile firești ireproșabile, precum pătimirea, stricăciunea și
moartea, afară de păcat, care patimi ireproșabile nu lucrau însă prin
necesitate asupra Lui, ci după voia Lui, ca să vindece patimile
reproșabile ale omului și să-l facă să biruiască și el, în Hristos,
pătimirea, stricăciunea și moartea, după a Doua Venire a lui Hristos și
după învierea morților. O pregustare a aceastei biruințe o au oamenii
încă din această viață prin tămăduirea capacității de alegere (proaíresis), prin suspendarea lucrărilor-energiilor trupești și prin sfințirea trupului (sfintele moaște), biruință ce se va desăvârși la a Doua Venire a lui Hristos.
g) Hristos îl tămăduiește pe om prin Sfintele Taine și prin nevoință
Hristos nu îi tămăduiește pe oameni
într-un mod teoretic, sentimental și rațional, ci prin părtășia lor la
Trupul Lui, care este Biserica. Acest lucru se întâmplă prin Sfintele
Taine și printr-o viață evanghelică, ascetică.
Așa cum pruncul mai întâi se naște, apoi
se mișcă și crește, dar în același timp se hrăneşte pentru a trăi, la
fel se întâmplă cu omul în privința vieții duhovnicești. Prin Botez, el
se naște duhovnicește, este primit în Trupul lui Hristos, i se curățește
chipul și primește „vaccinul” duhovnicesc prin care să poată birui
păcatul. Prin Mirungere, primește mișcarea către Dumnezeu. Prin
Dumnezeiasca Împărtășanie se hrănește cu Trupul și Sângele lui Hristos,
pentru a trăi.
Însă participarea omului la Sfintele
Taine trebuie legată în mod necesar de ținerea poruncilor lui Hristos,
adică de viața de nevoință. Hristos a spus Ucenicilor Săi: „Învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt. 28:19). Învățarea este legată de Botez (Taine) şi de ținerea poruncilor lui Dumnezeu (nevoința).
Poruncile lui Dumnezeu se referă la
săvârșirea Tainelor, la participarea la Dumnezeiasca Euharistie, la
Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, la rugăciune – și anume
la Rugăciunea neîncetată, la ceea ce se numește Rugăciunea minții în
inimă –, la curățirea gândurilor și a inimii, la strădania de a
direcționa toate puterile sufletești și trupești către Dumnezeu.
h) Biserica, spațiu al tămăduirii
Biserica, ca Trup înviat al lui Hristos,
este adevăratul spațiu al terapiei. Prin urmare, Biserica nu este
organizație socială, club social, societate etică și filantropică, nici
școală de filosofie – ci spital duhovnicesc, în care omul se poate
vindeca, se poate ridica la demnitatea cea din vechime și poate ajunge
încă mai sus, la îndumnezeire.
Hristos Își săvârşeşte lucrarea
tămăduitoare în Biserică. Hristos a biruit pe diavolul, păcatul și
moartea în Trupul Său, și acest lucru se repetă cu fiecare om, în
Biserică. Diavolul este dușmanul omului și îi însuflă răul. Păcatul se
săvârșește atunci când gândurile ajung fapte, iar moartea este urmarea
păcatului, dar se face și pricina săvârşirii păcatului, din pricina
iubirii de sine, care îl conduce pe om la iubirea de slavă, la iubirea
de plăcere și la iubirea de arginți. Din această perpectivă trebuie
văzută lucrarea lui Hristos și a Bisericii.
Biserica nu este ceva abstract, ci este
„Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”. Este un organism
duhovnicesc concret, structurat în diferite Biserici autocefale, fiecare
Biserică autocefală având mitropolii, episcopii, enorii și mănăstiri.
Fiecare Biserică locală, fiecare Mitropolie, fiecare enorie și mănăstire
este în mic întreaga Biserică, atunci când respectă funcționarea
sistemului sinodal și ierarhic.
Spitalul care vindecă bolile trupești
are diferite clinici, iar în fiecare clinică există atât un director,
cât și personalul medical. De asemenea, în spital există și personalul
administrativ. Prin această reprezentare trebuie să vedem și Biserica.
Există directorul general care este Episcopul, directorii locali ai
clinicilor care sunt preoții și igumenii, și există și personalul
medical, adică diaconii, monahii, teologii, cateheții etc. Lucrarea
tuturor acestora țintește la vindecarea oamenilor și la unirea lor cu
Hristos. Toți aceștia care lucrează în terapie trebuie să fie ei înșiși
tămăduiți. Biserica își are și birourile administrative, dar acestea nu
pot înlocui niciodată sălile de operație și infirmeriile.
Parohia trebuie să funcționeze ca și
schiturile Sfântului Munte. Acolo, fiecare casă adăpostește o obște,
însă toate obștile au ca centru „kyriakónul”, sfânta biserică în care se
săvârșesc Sfintele Taine și au loc slujbele și, mai ales se săvârșește
Dumnezeiasca Liturghie.
i) Sfinții sunt tămăduiți și tămăduitori
Sfinții Bisericii nu sunt pur și simplu
niște oameni morali, ci sunt aceia care se fac părtași Tainei Crucii și
Învierii lui Hristos, care primesc vindecare de la Hristos în Biserică,
trăiesc lucrarea-energia curățitoare, luminătoare și de-Dumnezeu-văzătoare a lui Dumnezeu, astfel tămăduindu-se.
În definitiv, în Biserică oamenii nu se
împart în morali și imorali, în educați și needucați, ci în bolnavi
duhovnicește, în tămăduiţi duhovnicește și în tămăduitori duhovnicești,
după cum arăta Părintele Ioannis Romanidis. Tămăduirea este înțeleasă ca
fiind ceea ce s-a spus mai înainte, adică transformare a iubirii
egoiste în iubire dezinteresată, depășire a plăcerii și a durerii,
preschimbare a iubirii de sine în iubire de Dumnezeu și de oameni,
vindecare a părții raționale și pătimitoare a sufletului.
j) Viața veșnică în relație cu terapia duhovnicească
Potrivit învățăturii
de-Dumnezeu-văzătorilor Sfinți, Dumnezeu este Lumină, și cel care se
învrednicește să Îl vadă, Îl vede ca Lumină. Însă, așa precum lumina are
două însușiri – una luminătoare și una arzătoare – același lucru se
întâmplă și în cazul Dumnezeieştii Lumini. Așadar, Dumnezeu luminează și
arde deopotrivă.
Acest lucru are legătură cu starea duhovnicească a omului: dacă omul are mintea (nous)
curată, dacă are ochi duhovnicesc, atunci, la a Doua Venire a lui
Hristos, Îl va vedea pe Dumnezeu ca Lumină, câtă vreme dacă mintea (nous) îi este întunecată, atunci va cunoaște lucrarea-energia
arzătoare a Luminii. Astfel, și lumina, și focul sunt necreate, prin
urmare
raiul și iadul depind de starea omului, fiind trăire a energiei
luminătoare a lui Dumnezeu (raiul) și a energiei arzătoare a lui
Dumnezeu (iadul).
Acest lucru se vede limpede în icoana
celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Din tronul lui Dumnezeu iese
Lumina, care îi luminează pe cei drepți, și tot din tronul lui Dumnezeu
iese și râul de foc, în care se află păcătoșii.
Astfel, omul are nevoie de terapia duhovnicească, adică să-şi curățească mintea (nous),
care este ochiul sufletului, pentru a putea să Îl vadă pe Hristos ca
Lumină, nu ca foc, atunci când Se va înfățișa la a Doua Sa Venire, și să
se împărtășească de lucrarea-energia luminătoare a lui Dumnezeu,
iar nu de cea arzătoare. Prin urmare, pastorația Bisericii este mai
ales și înainte de toate una terapeutică. Și în această perspectivă
trebuie să vedem lucrarea Bisericii. Viața veșnică este legată de modul
în care trăim în viața prezentă.
Acestea sunt cele zece principii
fundamentale ale funcționării spitalului duhovnicesc al Bisericii, pe
care omul trebuie să le respecte ca să înceapă să se tămăduiască, iar
această tămăduire să aibă asupra sa urmări veșnice.
4. Lucrarea Bisericii, din perspectiva psihoterapiei contemporane
Înțelegerea Bisericii ca spital
duhovnicesc, deși este foarte veche și se menționează în textele
Părinților și în toată tradiția Bisericii, în același timp este și
foarte actuală, pentru că știința contemporană se referă la vindecarea
omului de diferite stări de anormalitate. În America s-au dezvoltat mai
bine de 200 de sisteme psihoterapeutice care au conținut și scop
diferit.
Din diverse studii cunoaștem că, până în
secolul al XIX-lea, psihologia era strâns legată de filosofie,
exprimând diferitele tendințe ale acesteia. În continuare însă,
psihologia a devenit autonomă atât față de filosofie, cât și față de
biologie. Apoi, s-au dezvoltat multe tendințe în psihologie, precum
comportamentalismul, psihologia cognitivă și psihologia existențialistă.
În zilele noastre, psihologia cognitivă este strâns legată de
neurologie, adică se cultivă neuroștiința (neuroscience) cognitivă, în cadrul căreia specialiștii studiază interacțiunea dintre stările psihologice și cele neurologice în om.
Va trebui să dăm căteva definiții ca să
precizăm subiectul terapiei din perspectiva științei contemporane, și în
continuare să definim valoarea psihoterapiei ortodoxe.
Comportamentalismul (behaviourism)
este acea concepție care „a fost exprimată în primul rând de John B.
Watson și a evoluat într-o abordare fundamentală a psihologiei. Se ocupă
cu studiul științific al comportamentului care este manifest, se poate
observa obiectiv și este direct măsurabil, excluzând procesele
interioare, anume gândirea, sentimentele și impulsurile.
Comportamentalismul a formulat principii și legi pentru comportamentul
organismelor”.
Psihologia cognitivă (cognitive psychology)
este „o ramură a psihologiei care se ocupă, pe de o parte, cu analiza
proceselor mentale umane (atenție, percepție, memorie, gândire,
raționament), iar pe de altă parte cu studiul modului de prelucrare a
informațiilor de către om”.
Neuropsihologia cognitivă (cognitive neuropsychology)
este „o ramură a psihologiei cognitive care studiază influențele unei
leziuni sau traume cerebrale în diferite funcții cognitive, precum
limbajul, memoria, atenția, percepția etc.”.
Neuropsihologia (neuropsychology)
este „o ramură a psihologiei și a neurologiei care se concentrează
asupra studiului și înțelegerii comportamentului și funcțiilor mentale,
ca rezultat al tulburărilor în activitatea creierului și a sistemului
nervos, în general”.
Psihologia existențialistă (existential psychology)
„se bazează pe filosofia existențialistă. Dă o mare pondere conștiinței
de sine, experiențelor conștiente ale individului și libertății de
alegere a modului de viață și a mijloacelor de auto-împlinire”.
Din definițiile de mai sus reiese că
știința contemporană, prin diferitele ei ramuri, încearcă să cerceteze
comportamentul, procesele mentale și problemele existențiale ale omului.
Se face efortul aplicării interdisciplinare a științelor, şi astfel să
fie ajutat omul în terapie, dat fiind faptul că acesta este o ființă
complexă și este nevoie de conlucrarea mai multor factori în acest sens.
Acest lucru este considerat necesar,
deoarece, din nefericire, modul contemporan de viață creează diferite
dimensiuni și situații problematice. Omul trăiește într-o societate care
a devenit inumană, a competiției, în care domină legea și dreptul celui
mai puternic, o societate amorală, antisocială, schizofrenă. Astfel,
omul se simte dezorganizat lăuntric, nu poate să-și controleze lumea
mentală, gândurile și sentimentele, nu are modele sănătoase pe care să
le imite, nu există tradiții sănătoase în care să-și dezvolte
comportamentul, nu întâlnește principii sănătoase ca să-și armonizeze
lumea existențială, să dobândească un sens al vieții. Dincolo de asta,
în societatea contemporană există un conflict între rațiune, sentiment
și comportamentul exterior, așa încât omul nu se poate dezvolta
echilibrat și nu poate aborda problemele care îl preocupă în întregul
lor.
Cât despre Biserică, nu este pur și
simplu o religie, ci comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii, al cărei scop
este vindecarea omului și îndumnezeirea lui. Creștinul, pe de o parte,
trăiește într-o societate seculară având trăsăturile pe care le-am
descris mai sus, dar în același timp crește și în atmosfera Bisericii, a
acestei binecuvântate societăți, astfel încât se maturizează
duhovnicește și evită în acest fel dezbinările interioare sau de orice
altă natură, în afară de cazul în care există vreo problemă somatică,
pricinuită de boli sau handicapuri moștenite sau de alt tip, care cer
intervenția științei medicale.
Astfel, în Biserică, prin isihasmul
ortodox, omul cunoaște cum să-și regleze gândurile și ideile, este
ajutat în comportamentul său de cultul Bisericii și de comuniunea cu
Sfinții, așadar dobândește modele corecte, are un sens în viață și își
rezolvă toate așa-numitele probleme existențiale care au legătură cu
viața, bolile și moartea.
Prin urmare, într-o comunitate
bisericească organizată sau într-o mănăstire ortodoxă, omul trăiește, în
fapt, ceea ce cuprinde psihologia comportamentală, cognitivă și
existențială, precum și psihoterapia, într-un mod plenar. Desigur,
atunci când există probleme de sănătate trupească și neurologice,
cuvântul îl au oamenii de știință competenți.
Dincolo de toate acestea, în Biserică
avem Harul îmbelșugat al lui Dumnezeu, în Biserică omul se unește cu
Hristos, și prin El cu Dumnezeul Treimic, primind deplina tămăduire,
adică îndumnezeirea, care nu poate fi înlocuită de nici un alt sistem
social, filosofic și moral. Nici un organism social sau științific nu
poate substitui Biserica și lucrarea ei față de omul vătămat al căderii.
De la o vârstă fragedă, eu unul am
străbătut un drum lung în viața și Tradiția Bisericii. Îi dau slavă lui
Dumnezeu pentru că m-a învrednicit să fac parte din Biserica Ortodoxă
prin Botez și Mirungere și să mă împărtășesc cu Trupul și Sângele lui
Hristos. Le sunt recunoscător părinților mei, care de mic m-au adus în
Biserică, după cum le sunt recunoscător şi Părinților mei Duhovnicești,
care m-au învățat în practică ce înseamnă tratament duhovnicesc. De
asemenea datorez o mare recunoștință lui Dumnezeu, pentru că m-a
învrednicit să cunosc mulți nevoitori și mari teologi, precum părinții
aghioriți contemporani (Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunakiotul,
Părintele Efrem Filoteitul, Părintele Porfirie Kafsokalivitul, Părintele
Dionisie Dionisiatul, Părintele Gavriil Dionisiatul, Starețul Gheorghe
Grigoriatul), Părintele Sofronie Saharov, dar și Părintele Ioannis
Romanidis, care mi-au descoperit marele tezaur al ascezei ortodoxe și al
tradiției isihaste a Bisericii Ortodoxe.
De-a lungul acestei călătorii
duhovnicești m-a ajutat mult Sfânta Scriptură (Vechiul și Noul
Testament), pe care o cercetam ca pe o carte terapeutică, m-au ajutat de
asemenea cărțile filocalice ale Părinților Bisericii, care ne-au făcut
cunoscută această uriașă bogăție duhovnicească a Bisericii noastre.
Se cuvine să îi pomenesc de asemenea pe
Părinții secolului al IV-lea, între care Sfântul Vasilie cel Mare și
Sfântul Grigorie Theologul, pe Sfântul Ioan Sinaitul, autorul cărții
„Scara”, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe Sfântul Simeon Noul
Theolog, pe Sfântul Grigorie Palama, pe Sfântul Nicodim Aghioritul și
mai ales cartea sa „Paza celor cinci simțuri”, ”Filocalia Sfintelor
Nevoințe”… și altele.
Din toate acestea am cunoscut tradiția
isihastă a Bisericii Ortodoxe, care oferă deplinătate omului. În Apus,
lipsa acestei tradiții și preponderența scolasticismului, a
raționalismului și a moralismului, prin umanism și protestantism, au
provocat o largă problematizare, având ca rezultatul dezvoltarea tuturor
acestor sisteme psihoterapeutice moderne.
Trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu că
trăim în Biserica Ortodoxă, și trebuie să ne silim să descoperim marele
ei tezaur, care se păstrează în ea în chip mistic, să învățăm lucrarea
ei tainică și să dobândim plinătatea vieții, așa încât, atunci când Îl
vom vedea pe Dumnezeu la a Doua Sa Venire, să fie pentru noi Lumină și
Viață veșnică.
Biserica – spital duhovnicesc (prelegere ţinută la Timişoara, 8 iunie 2013)
9 June 2013
*Prelegere
susţinută în cadrul simpozionului “Valenţe terapeutice ale
spiritualităţii ortodoxe şi direcţii principale în dezvoltarea
psihologiei contemporane” ce avut loc pe 8 iunie 2013 în Aula Magna a
Universităţii de Vest din Timişoara.
Începând cu
ianuarie 2013, mai multe manifestaţii publice au adunat împreună
creştini ortodocşi cu catolici şi cu unii reformaţi, precum şi cu
musulmani şi francezi de confesiune iudaică. Manifestaţii favorabile
noilor proiecte au avut de asemenea loc, mai puţin spectaculoase, şi au
permis înţelegerea filosofiei care este în spatele noilor legi:
ideologia plăcerii, concepţia anarhistă care nu vrea „nici Dumnezeu,
nici stăpân“, gândire conform căreia, Dumnezeu neexistând, totul este
permis etc. Este regretabil că manifestaţiile, şi unele, şi altele, au
fost adesea foarte politizate, chestiunea noii legislaţii oferind motiv
de contestare a guvernului şi a partidului de care aparţine. Astfel se
pierde din vedere adevăratul interes al problematicii: binele omului şi
mântuirea lui în lumea care va veni. În rest, creştinii nu se dovedesc
mereu capabili de a susţine un discurs el însuşi creştin: luările lor de
poziţie sunt adesea lipsite de baze biblice şi teologice, rămânând
prizoniere ale unor puncte de vedere psihologice şi sociologice.
Considerăm că nu numai stigmatizând
noutatea reuşim să-i răspundem. Ar fi mai degrabă două atitudini
posibile în acelaşi timp. Cea dintâi este aceea a pocăinţei, căci nu
suntem fără de păcat, şi este bine dacă ne pocăim pentru păcatul care se
manifestă în lume. Hristos, Care era fără de păcat, S-a urcat pe Cruce
pentru mântuirea lumii. A doua atitudine consistă în a denunţa, nu pe
păcătoşi, ci păcatul. Trebuie spus că homosexualitatea nu este, în ea
însăşi, o alternativă la sexualitatea dată de Dumnezeu. Şi, dacă se
poate, este bine să facem în aşa fel ca ideologia acestei alternative să
nu fie promovată oficial. Trebuie să reflectăm asupra modului celui mai
constructiv de a ne proteja tinerii de păcat în general şi de toate
tentaţiile pe care lumea contemporană le propune. Cel mai bun lucru
este, din punctul nostru de vedere, regăsirea şi retrăirea experienţei
pocăinţei, aceea a Sfinţilor Părinţi, întoarcerea la învăţătura
patristică cu privire la antropologie şi retrăirea ei în actualitate.
Dacă noi reuşim să valorizăm - precum o fac scrierile apostolice -
sfinţenia trupului botezat, este mult mai uşor să înţelegem că nu
dispunem de sexualitate după propriile capricii...
