Duminica ce urmează, prima după Pogorârea Duhului Sfânt, este închinată tuturor sfinţilor. Biserica a ales să comunice şi astfel, adică liturgic, faptul că o conlucrare a Duhului Sfânt cu omul are drept roadă sfinţenia. Omul îşi sfinţeşte viaţa în măsura în care intră în comuniune cu Dumnezeu. Sfinţenia nu e încununarea unui proces ascetico-mistic, nu există tehnici de dobândire a sfinţeniei, ca atunci când sportivul îşi antrenează corpul şi obţine performanţe cuantificabile. Sfinţenia este prezenţa lui Dumnezeu în viaţa omului, este "efectul" firesc al relaţiei vii, de iubire, dintre persoana umană şi cea divină. Se spune - şi am văzut şi eu adesea acest lucru - că doi soţi care se iubesc ajung, după un număr consistent de ani de căsnicie, să se semene şi fizic unul cu celălalt. Trăsăturile celor două chipuri încep a se modela în sensul asemănării. Cam aşa ceva se întâmplă în comuniunea permanentă a omului cu Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos: el seamănă tot mai mult cu Cel după al Cărui chip a fost creat.
***
***
Prezenţa lui Dumnezeu este una care hrăneşte şi înviorează fiinţa
noastră. De aceea, după ce se roagă sau participă la sfintele slujbe,
omul simte că s-a mai întremat niţel, că starea sa sufletească (şi chiar
cea trupească) s-a schimbat în bine. Când nu ne hrănim cu viaţa lui
Dumnezeu, cu ceva tot ne hrănim, dar din cele create.
Vedeta de pe scenă se hrăneşte din ovaţiile şi aplauzele spectatorilor.
Fotbalistul de la Cupa Mondială - care a debutat în aceste zile -, din
încurajările tribunei. Posesorul unui cont de Facebook, adesea cade în
ispita de a se hrăni cu câte un "like" sau un "share". "Hrana" aceasta care nu e Dumnezeu se mai numeşte şi slavă deşartă. Slavă - pentru că e un soi de energie pe care o înmagazinezi. Deşartă
- pentru că nu e o hrană consistentă, care dă viaţă, ci care
îmbolnăveşte fiinţa omului (cam cum se întâmplă când trupul mănâncă ceva
artificial, plin de "E-uri", în loc să
mănânce natural). Mândria se poate manifesta şi fără prezenţa altora. Ea
se poate hrăni şi numai din închipuirea de sine a cuiva. Slava deşartă
caută spre alţii ca să se "alimenteze".
***
Domnul a spus: "Slavă de la oameni nu primesc"
(Ioan 5, 41). Ca atare, nu de asta ne-a creat. Lui nu-i lipseşte nimic,
nu are nevoie de nimic, cu atât mai puţin ca noi să-i dăm... slavă!
Adică El nu are nevoie de a se "energiza" cu ceva din ale creaturilor...
Dar noi avem nevoiesă-L slăvim,
ca în felul acesta să ne împărtăşim din slava Sa. Este vorba aici de
harul Său, de energiile necreate. În acelaşi loc scripturistic, Domnul
spune:
"Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi" (Ioan 5, 42-44).
Nevoia de slavă / har/ energie este una fundamentală pentru om. Cu ea se hrăneşte. Când ne slăvim pe noi înşine, e ca un soi de autofagie. Când căutăm slava de la oameni, e un soi de canibalism spiritual. Când, de obicei oarecum inconştient, o cerem de la diavol se cheamă că ne lăsăm posedaţi. Dar când o primim de la Dumnezeu este îndumnezeire.
***
Dumnezeu a creat persoane care-i să fie parteneri egali în iubire, care
să fie împreună creatori cu El. Noi îi spunem Stăpân şi ne facem robi
ai Săi şi asta ne ajută să ne "aşezăm" ontologic corect, să ocupăm
poziţia care ni se cuvine. Căci din această postură, în mod paradoxal,
noi devenim dumnezei, primind "împărăţia cea gătită pentru noi". Ne facem pe noi înşine robi ca Dumnezeu să ne facă fii ai Săi. Aceasta e mişcarea duhovnicească: te smereşti ca să poţi fi înălţat.
Pentru că numai Domnul ştie cum să ne înalţe. Toată această smerire,
lepădare a noastră în faţa Domnului, este spre a ne vindeca de ispita
căutării în altă parte a slavei. Imediat ce suntem restauraţi, curăţiţi,
îndreptaţi, luminaţi, primim slava ce ne îndumnezeieşte şi se face, la
rându-i, în pântecele nostru (adică în centrul fiinţei noastre), "izvor de apă vie"
din care se adapă şi alţii. De aceea, simpla prezenţă a unui om cu
viaţă sfântă îi marchează şi-i ajută mult să se schimbe pe cei de lângă
el.
***
Părintele Dumitru Stăniloae comentează, în volumul 11 al Filocaliei
româneşti:
"Nu numai oamenii îl slăvesc pe Dumnezeu, ci şi Dumnezeu slăveşte pe sfinţii Săi. Propriu-zis, toată slava vine de la Dumnezeu. Oamenii o recunosc numai. Dar I-o recunosc când înţeleg mărimea iubitoare a faptelor Lui pentru noi, mărime simţită în noi. Însă atunci ne-am deschis noi înşine slavei Lui şi aşa I-o cunoaştem. Tot cultul, în special cel ortodox este doxologic, este o laudă a slavei lui Dumnezeu trăită de noi. Toate rugăciunile le sfârşim cu «Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh». În aceasta nu e o cunoaştere rece, raţională, analogică a lui Dumnezeu, ci vibrantă, simţită, trăită. Simţim mărirea tainică, negrăită, infinită a lui Dumnezeu pătrunsă în noi. Îl trăim ca Persoană iubitoare. Căci nu poţi lăuda o natură inconştientă de procesele ei involuntare. Îl trăim în prezenţa Lui voită, cu credinţă, cu frică, cu dragoste."
***
Domnul nu a primit "slavă de la oameni" (Ioan 5, 41), dar totuşi ceva a primit de la ei: a primit să fie pălmuit, bătut, scuipat, răstignit... Există un cuvânt, pe care l-am auzit şi eu la un ierarh al Bisericii noastre, care spune aşa:
"Nu faptul că eşti scuipat e o problemă, ci în ce stare te găseşte acel scuipat. Dacă scuipi peste o figurină de lut, când dai să ştergi scuipatul vei produce noroi. Dacă scuipatul cade peste un obiect de aur, când îl ştergi, nu faci decât să dai şi mai multă strălucire acestui metal preţios. Încât problema nu e că eşti scuipat de lume, ci cum te găseşte scuipatul: de lut sau de aur?"
Sursa: Doxologia/ Pr. Constantin Sturzu, Slava lui Dumnezeu şi slava deşartă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu