Parintele Florin Botezan despre copacul patimilor si necesitatea postului

 

Parintele Florin Botezan

Nascut in 1968 la Ludus (Mures), a visat la o cariera de economist si s-a inscris la ASE Bucuresti. Dar parintele Constantin Galeriu i-a schimbat viata. Atras de extraordinarele sale predici de la Biserica Silvestru, cu timpul i-a devenit ucenic marelui duhovnic. Sub influenta acestuia, s-a hotarat sa urmeze Teologia, fara gand de preotie, ci doar dorind a se adanci in tainele credintei. Pana la sfarsitul facultatii, se hotarase insa deja sa devina preot, simtind ca aceasta ii este adevarata vocatie. A inceput studiile doctorale cu acelasi parinte Galeriu, dar, pentru ca batranul profesor s-a imbolnavit grav, le-a finalizat la Sibiu, cu IPS Laurentiu Streza. Teza sa de doctorat este si singura carte publicata pana acum: Sfanta Liturghie, cateheza desavarsita. In 1995, IPS Andrei Andreicut, arhiepiscopul Albei, l-a chemat sa slujeasca in cetatea Unirii ca preot paroh al bisericii memoriale "Mihai Viteazul", un sfant lacas care a fost de la inceput, si a ramas in buna masura si astazi, o biserica de misiune pentru tineri. Desi acum are si o mica parohie, aici vin mai ales tineri din intreg orasul, dar si din imprejurimi. Parintelui Florin Botezan i s-a dus vestea de preot bun, smerit, plin de bucurie si har. Intr-o zi de primavara pripita, l-am intalnit in curtea bisericii, mangaindu-si cativa enoriasi cu blandetea glasului sau. Am stat de vorba pe o banca, in decorul pomilor inca neinfloriti, care isi intindeau lacomi bratele spre soarele neasteptat de generos pentru o zi de martie. Despre puterea unui loc sfintit, ctitorit de un erou, Mihai Viteazul, despre post si rugaciune, despre bucuria Invierii si despre datoria noastra de crestini de a ne impartasi cu Hristos.

Biserica sub care se odihneste Mihai Viteazul

- Preacucernice parinte, credeti ca exista un inteles mai ascuns, o semnificatie mai aparte a faptului ca ati fost chemat sa slujiti in acest loc, insemnat de biruinta lui Mihai Viteazul si de jertfa lui Horea si Closca?

- Pot sa va spun doar ca, dupa mai multi ani de slujire in biserica aceasta, am aflat cu surprindere ca ziua mea de nastere coincide cu ziua mortii lui Mihai Viteazul. Si m-am simtit mai legat de ea, intelegand ca nimic nu e intamplator.

- De ce a fost dedicata aceasta biserica memoriei lui Mihai Viteazul?

- Pentru ca este pe locul vechii Catedrale Mitropolitane construite de Mihai Viteazul. In 1575, sediul mitropolitului ortodox a fost stabilit la Alba Iulia, caci aici era capitala Principatului. Iar Mihai Viteazul a hotarat, in 1597, cu prilejul unei vizite la principele maghiar al Transilvaniei, sa ridice o catedrala ortodoxa. Nu se mai stie ce arhitectura avea, ci doar ca era din piatra. In cateva luni, in vara lui 1597, a si fost cladita, iar dupa informatii ramase de la martori oculari, se spune ca a avut loc o minune legata de construirea ei.

Biserica memoriala Mihai Viteazul

Dupa cum era si firesc, oficialitatile romano-catolice s-au opus inaltarii unei biserici ortodoxe in coasta lor, si atunci ortodocsii au cerut asa-numita proba a agheasmei. Au sfintit agheasma atat clericii ortodocsi, cat si cei romano-catolici, au inchis vasele cu apa sfintita timp de trei luni, urmand ca aceea care va ramane nestricata sa arate cine are dreptate. Totul s-a facut asa, festiv, in prezenta lui Mihai Viteazul, iar la desfacerea vaselor, apa "sfintita" de romano-catolici a umplut biserica de un miros greu, iar agheasma sfintita de ortodocsi era ca la inceput, neschimbata. In fata acestei evidente, oficialitatile maghiare si clericii romano-catolici au permis ridicarea bisericii, foarte aproape de catedrala romano-catolica.

Mai este insa un motiv de cinstire a lui Mihai Viteazul. Se pare ca si osemintele voievodului se afla ingropate aici. Exista doua cronici din secolul al XVII-lea care spun ca dupa ce Mihai Viteazul a fost ucis la Campia Turzii, capul lui a fost luat de boierii Buzesti si dus la Manastirea Dealul, la Targoviste, iar trupul i-a fost ingropat de secui pe locul asasinatului, "sa nu-l manance cainii". Alte cronici, mai tarzii, spun, insa, ca dupa ce lucrurile s-au linistit, trupul voievodului a fost adus la ctitoria sa de la Alba Iulia, adica in catedrala de aici.

- Din vechea catedrala se mai pastreaza vestigii?

- Aici, nu. Dar cu o parte din materialele obtinute in urma demolarii, in 1714, a catedralei, s-a construit biserica "Maier 2", jos, in oras, in apropierea garii. Catedrala a fost daramata cu ocazia lucrarilor de reamenajare a cetatii din Alba Iulia. Desi se afla in afara cetatii (romanii nu aveau dreptul sa aiba cladiri in interiorul zidurilor, fiind o natiune tolerata, in vremea aceea, in Transilvania), pare-se ca biserica ii deranja pe nobilii maghiari, care o vedeau pe fereastra.

- Arhiva catedralei s-a pastrat?

- Nu s-a mai pastrat nimic. Cand a fost demolata, au fost distruse complet si toate cladirile anexe, iar locul a ramas in parasire, din punct de vedere bisericesc, pana in 1988, cand s-a ridicat biserica din lemn pe care o vedeti. A fost o intamplare de-a dreptul miraculoasa, pentru ca in anii aceia, cand in Bucuresti se daramau biserici, episcopul Albei, PS Emilian Ghirdas, a obtinut autorizatie pentru cladirea aici a unei biserici in stil maramuresan.

- Cand s-a sapat fundatia, s-au gasit oseminte?

- Da, foarte multe oseminte, pentru ca aici a fost un mare cimitir ortodox. Ramasitele pamantesti au fost ingropate sub altar. Probabil ca printre ele sunt si cele ale lui Mihai Viteazul. Si, cu siguranta, sunt si foarte multe moaste sfinte, caci pe acest loc s-au nevoit oameni cu viata sfanta, sfinti adevarati.

Un loc sfintit de harul rugaciunilor

- Sfintia voastra locuiti in curtea bisericii, impreuna cu familia. Cum va simtiti stand pe un loc plin de jertfa si de ramasite sfinte?

- Este un loc plin de har, si toata lumea care ajunge aici marturiseste ca simte ceva special, chiar daca nu constientizeaza ce anume. Cred ca este harul rugaciunilor care s-au facut aici atata timp si harul tuturor oamenilor cu viata sfanta care si-au gasit odihna in acest loc. Sfintenia inaintasilor nostri isi lasa amprenta asupra locului si consider ca e o extraordinar de mare binecuvantare sa slujesc si sa locuiesc aici. E o pace deosebita a locului, care te ajuta sa dobandesti si o pace a inimii. Sigur, nu automat si in mod magic, ci in masura in care te straduiesti sa te deschizi lucrarii harului dumnezeiesc.

- Iar preacucernicia voastra incercati sa-i ajutati pe cei care vor sa dobandeasca pacea inimii. Stiu ca sunteti foarte iubit de tineri...

- In afara programului obisnuit de slujbe, facem si alte activitati, cu copiii, cu tinerii si chiar cu adultii. In incinta curtii bisericii functioneaza si un centru cultural catehetic, "Sfantul Ioan din Kronstadt", in cadrul caruia pregatim programe cu cei mici pentru marile sarbatori, avem discutii duhovnicesti, proiectii de filme crestine, cateheza... Dar toate acestea sunt doar mijloace de a ajunge la scop: cunoasterea lui Hristos si impartasirea cu El. Punem un mare accent pe participarea constienta la Sfanta Liturghie a tuturor, care sa culmineze cu impartasirea cu trupul si sangele Domnului, pentru toti cei care se pregatesc asa cum se cuvine pentru acest moment al intalnirii cu Hristos. Si pot sa marturisesc ca, de fapt, ceea ce-i schimba cu adevarat pe copii, pe tineri, si ceea ce-i tine aproape de biserica, este tocmai Sfanta Impartasanie. Relatia personala cu Hristos il schimba pe om. Omul care incepe sa descopere ca Biserica nu este o simpla institutie, ca este viata adevarata, nu se mai dezlipeste de ea.

"Fiecare om atat posteste cat iubeste"

- Ne aflam in plin post al Pastelui, cea mai mare sarbatoare a crestinatatii. Vi se pare ca odata cu natura ies din "hibernare" si credinciosii, devin mai entuziasti, mai dornici de Dumnezeu?

- Am remarcat, intr-adevar, ca Postul Pastelui este o perioada de deosebit de intensa traire duhovniceasca. Este o perioada binecuvantata, in care foarte multa lume se deschide mult mai mult fata de Dumnezeu, decat in alt timp al anului. Este cel mai important post al Bisericii si cel mai aspru post. In masura in care omul reuseste sa intre in ritmul liturgic al Bisericii, inevitabil el se angajeaza mai mult in trairea vietii duhovnicesti. Sunt oameni care chiar daca nu reusesc sa posteasca alimentar, incearca sa posteasca rupandu-se de bombardamentul informational, rupandu-se de mass-media, rugandu-se mai mult, citind mai mult, participand mai mult la slujba; foarte multi vin acum sa se spovedeasca...

- Creste puterea de rugaciune a celui care posteste mai aspru?

- Categoric! Postul este un act foarte complex. El nu se rezuma doar la oprirea de la anumite alimente. Postul hranei este doar prima treapta. Parintii Bisericii au identificat opt patimi capitale, din care se dezvolta apoi toate celelalte care il inrobesc pe om. Patimile capitale izvorasc din egoismul omului - care are trei radacini: iubirea de placere trupeasca, iubirea de avere si iubirea de slava. Din aceste iubiri apar cele opt patimi capitale: lacomia pantecelui, curvia, iubirea de arginti, mania, tristetea, akedia, slava desarta si mandria.

La baza tuturor sta lacomia pantecelui - care e maica curviei. In momentul in care esti stapanit de asta, urmeaza curvia; ca sa iti poti implini patima, umbli dupa bani si daca nu poti s-o implinesti, te manii; dupa manie urmeaza tristetea; dupa tristete vine akedia, adica starea aceea de lancezeala, in care nu mai poti face nimic. Stiind acestea, in efortul de despatimire, incepem cu cauza: taiem lacomia pantecelui, prin postire, ne infranam, ca apoi sa putem merge la esenta, la lupta cu egoismul, cautand sa cultivam in noi iubirea. Nu intamplator Mantuitorul Hristos spune ca porunca fundamentala este porunca iubirii: "Sa iubesti pe Dumnezeu din tot sufletul tau, din tot cugetul, cu toata puterea ta. Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Pentru ca toate patimile cresc pe tulpina egoismului, care este opusul iubirii. Daca tai egoismul, pica tot copacul patimilor si te eliberezi. Dar raman radacinile. Spun Sfintii Parinti ca sunt trei radacini din care cresc toate astea: nestiinta, uitarea si nepasarea. Sa nu stii ce ne invata Dumnezeu, sa uiti sau sa nu-ti pese. Daca radacinile astea raman, atunci imediat creste la loc tot copacul. Asadar, postul este o perioada in care incepem cu infranarea de la mancare, dar tindem spre dobandirea iubirii. Fiecare om atat posteste cat iubeste.

"Daca nu postesti de hrana, sa postesti de televiziune si internet"

- Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca exista si un post al celor care nu postesc. In sensul ca sunt oameni care nu se abtin de la anumite alimente, dar se infraneaza la celelalte ale trupului, ale mintii si ale inimii...

- Parintii Bisericii vorbesc, intr-adevar, de complexitatea postului. Exista un post al gurii nu numai in privinta mancarii, ci mai ales in ceea ce priveste vorbirea, adica sa nu spunem cuvinte grele, jignitoare, sa nu lovim cu cuvantul, sa nu vorbim de rau s.a.m.d.; un post al urechilor, adica sa nu mai plecam urechea spre barfe, judecati si rautati; un post al ochilor, in care sa incercam sa nu mai scotocim, sa vedem slabiciunile, pacatele celorlalti si nimic din ceea ce ar putea starni patima in noi, ci sa cautam sa ne vedem propriile noastre pacate; si toate inaintand spre postul mintii, in care sa ne pastram mintea curata, astfel incat nici macar sa nu mai gandim pacatul. Acum, sigur ca teoretic nu putem nega posibilitatea de a ajunge la acest post al gurii, al urechii, al ochilor si, in cele din urma, al mintii, in absenta postului alimentar. Dar experienta de doua mii de ani a Bisericii ne dovedeste ca lucrul asta este foarte greu, daca nu de-a dreptul imposibil, cand nu exista macar o minima straduinta a unei infranari si pe partea alimentara. Oricum, eu cred ca pentru omul zilelor noastre este extraordinar de important, poate chiar mai important decat postul alimentar, un post de mass-media, postul in care sa incercam sa ne eliberam de bombardamentul acesta informational la care suntem supusi si care nu face altceva decat sa cultive continuu patimile in noi. Si i-am indemnat mereu pe credinciosii care vin aici, la biserica, si pe cei care mi-au cerut sfatul, sa tina acest post informational.

- Si da roade?

- Extraordinare! Ganditi-va ca mediul in care noi traim astazi este radical diferit de cel al omului traditional, al bunicilor nostri, sa zicem. Omul traia cea mai mare parte a zilei in liniste, avea timp sa-si adune gandurile, iar munca pamantului il predispunea la rugaciune. Noi traim o viata extrem de artificiala... Tot timpul in orase, stand intre betoane, in blocuri, si sub influenta dominanta a televiziunii si a internetului, traim intr-o realitate virtuala. Nu mai avem constiinta realului. De aceea, cred ca cel putin perioadele de post sunt extraordinar de importante, ca intervale in care sa ne smulgem - macar atunci sa ne smulgem! - din toata lumea aceasta virtuala si sa incercam sa traim mai adevarat. Vom descoperi, deodata, ca avem foarte mult timp pe care sa-l folosim pentru cresterea noastra duhovniceasca si pentru relatiile personale, cu familia si cu prietenii. Lipsa de timp de care ne plangem mereu si graba in care traim sunt artificiale, ne sunt induse de mijloacele de informare.

- Parinte, dar omul care nu poate posti sau nu vrea, si poate ca are si alte neimpliniri in relatia lui cu Dumnezeu, dar crede totusi, mai poate simti bucuria sarbatorii?

- Orice pas, cat de mic, facut catre Dumnezeu, conteaza. Fiecare gest are un efect, fie si numai o cruce tremurata in fata unei biserici, ori o rugaciune murmurata la culcare, sau participarea din cand in cand la Sfanta Liturghie. Important este ca tot ce facem, cat de putin, sa fie cu sinceritate, si nu doar in virtutea inertiei. Toata lumea se impartaseste de bucuria Invierii, dar masura in care ne impartasim de aceasta bucurie depinde de cat ne-am pregatit. Este ca atunci cand soarele rasare si ne patrunde lumina in casa; daca geamul e murdar, ea patrunde intr-o anumita masura; cu cat geamul este mai curat, cu atata ea inunda mai mult si lumineaza camera. Tot asa este si sufletul omului. Cu cat am reusit sa ne curatim mai mult sufletul, prin post, prin spovedanie, prin rugaciune, cu atat mai mult patrunde in inima noastra lumina Invierii si ne copleseste sufletul de bucurie. Cu cat suntem mai murdari, cu atat patrunde mai greu aceasta lumina. Intr-o anumita masura, fiecare gusta ceva, se bucura un pic. Dar una este sa ai sufletul curat si sa-ti inunde sufletul bucuria, si alta este sa ai sufletul murdar si cu anevoie sa se strecoare un mic firicel de lumina in el. Cam asta este diferenta intre cel care se pregateste si cel care nu se pregateste pentru Inviere.

Sursa: Formula AS, Parintele Florin Botezan