Parintele Dumitru Staniloae: "Crestinism si nationalism". "Universalitatea si etnicitatea Bisericii in conceptia ortodoxa"

"De obicei, aplecarea spre ateism și desfrâu a unui neam sau a unui stat, duce cu el pe mai toți membrii lui. E greu să te mântuiești într-un neam dominat de un spirit ateist. Numai personalitățile extraordinare pot merge împotriva curentului"
 

"Numai în relația cu semenii săi, relație în libertate deplină, omul se realizează ca om deplin, adică numai în relație cu alții se activează chipul Logosului ca Subiect în el."

  Creștinism și naționalism

Problema aceasta e continuu actuală în timpurile noastre și, ca orice problemă mare, de profunde taine și aspecte spirituale, nicicand nu se poate spune că a fost deplin elucidată. După cum pot fi azi două feluri de oameni, ea se pune în forma a două întrebări. Creștinul se întreabă: pot eu, în calitatea mea de creștin care nu se joacă cu obligațiile față de Iisus Hristos și cu problema mântuirii sufletești, să fiu în același timp naționalist, să-mi iubesc neamul cu înfocare si să lupt neîncetat pentru apararea și înălțarea lui? Naționalistul, care poate nu e încă și creștin, e și el dator să se întrebe: are oare într-adevăr naționalismul meu lipsă de creștinism? E necesar oare creștinismul în cadrul concepției mele naționaliste, ca un factor indispensabil pentru ridicarea neamului, care e ținta strădaniei și a vieții mele?

Întrebările acestea se pot concentra astfel: Este creștinismul, trăit și judecat consecvent, o cale necesară spre naționalism și naționalismul, la rândul său, o cale necesară spre creștinism?

A fost una din însemnatele descoperiri ale timpului nostru răspunsul pozitiv la amândouă aceste întrebări. Și e aproape sigur că descoperirea aceasta va deveni tot mai luminoasă în epoca ce-și face începutul în istoria omenească. Creștinismul de mai înainte nu descoperise, teoretic, calea spre naționalism și nici naționalismul - care el însuși e un fenomen mai nou - calea spre creștinism. Singura Ortodoxia în organizarea sa după sistemul autocefaliilor indică virtualități pentru înțelegerea națiunii, câtă vreme catolicismul cu organizarea centralistă, internațională și protestantismul cu individualismul său anarhic, își manifestau răspicat tendințele antinaționale. Astăzi protestantismul face pași uriași de apropiere de națiune și, cu aceasta, de părăsire a drumului greșit ce l-a parcurs până acum. Catolicismul stă mai în rezervă, dar nu-și va putea menține poziția aceasta multă vreme. 

Apropierea creștinismului de națiune a fost ușurată si de filozifia mai nouă care a descoperit că realitatea cea mai înaltă nu e cea a obiectelor, ci cea omenească, iar aceasta nu se poate găsi normal și cu posibilități de plenitudine decât în comuniunea dintre persoane. Aceasta e natura, iar creștinismul nu face decât să-și toarne harul în această natură, ca s-o refacă, s-o desăvârșească. Creștinismul e perfecționarea relației naturale dintre om și om, desăvârșirea comuniunii, desăvârșirea dragostei, sau legatura desăvârșirii. De aci nu este decât un pas până la a spune: cea mai naturală dintre relații, dintre manifestările necesare naturii, este comuniunea cu cei apropiați, care au în toate cazurile firești aceeași limbă, aceeași istorie, aceleași aspirații, același destin. Națiunile sunt comunități de destin, comunitățile cele mai temeinice, mai statornice, înfășurate prin mai multe fire de legătură, deosebit de profunde, față de alte feluri de comunități cu mult mai trecatoare, mai superficiale. Creștinismul n-a venit să se opună tendințelor celor mai firești de comuniune, concretizarilor celor mai profunde ale acestor tendințe, n-a venit să înăbușe natura, să o facă să caute alte forme de comuniune, mai puțin firești, ci să intensifice, să înalțe, să desăvârșească formele naturale ale relațiilor omenești.

Comuniunea este chiar o condiție fundamentală a mântuirii. Nu poți împlini voia lui Dumnezeu, nu poți exercita faptele creștinești, nu poți afla și experia pe Dumnezeu chiar, decat în cadrul comuniunii. Aceasta se colorează și se umple totdeauna de alt conținut, după cum credințele celor ce o întrețin sunt altele. Dar, în afară de ea, nu se poate trăi religia. Iar comuniunea cea mai firească, cea mai de temelie, este aceea între membrii aceleiași națiuni. In mod necesar ea trebuie folosită pentru trăirea în cadrul ei a conținutului religios. Un creștin e fericit de țesătura de ocazii ce i-o oferă apartenența la comunitatea națională, pentru a-și trăi în ea conținuturile religioase, întrucât e om legat de un spațiu, impletit prin limbă, prin istorie, cu un grup național, el nu se poate izola de acel grup, pentru a stabili altă comuniune, căci pentru aceasta ar trebui să fugă din țara unde s-a născut, unde l-a destinat Dumnezeu să trăiască.

Credința creștină e pentru credincios un impuls spre afirmarea comuniunii naționale, spre iubirea mai presus de fire a celor cu care firea l-a așezat în relații fundamentale de viață. Creștinismul răzbate în mod necesar spre naționalism. 

Mântuirea, desigur, e o problemă care trebuie să framante personal pe fiecare om, dar ea nu poate fi dobândită de om printr-o trăire de eu izolat, ea nu se împărtășește omului în această calitate - care e calitatea anormală - ci în calitatea lui de membru al unei comunități, iar cea mai firească comunitate este cea națională. Dumnezeu nu ma va răsplăti pentru modul cum am știut să mă desfac de comunitatea firească în care mi-a fost dat să trăiesc, ci dupa modul în care am afirmat această comuniune cu voința și cu iubirea mea creștină. 

Dumnezeu privește pe om nu în izolarea lui, ci ca membru al unei comunități mai largi, privește propiu-zis comunitățile și, prin ele, face părtaș pe om de har și mântuire. Și întrucât comunitățile cele mai firești sunt neamurile, de ce n-am spune că privirea directă a lui Dumnezeu cade pe neamuri și numai întrucât inșii fac parte din neamuri, simte fiecare privirea lui Dumnezeu asupra lui. În cartea lui Daniil se spune că Dumnezeu pune în cumpănă împărăţia, nu pe ins în parte (Dan. 5, 25-28). Iar la Apocalipsa se vorbește de mântuirea neamurilor, nu a inșilor.

Lucrul se poate înțelege dacă ne gândim ca de obicei, aplecarea spre ateism și desfrâu a unui neam sau a unui stat, duce cu el pe mai toți membrii lui. E greu să te mântuiești într-un neam dominat de un spirit ateist. Numai personalitățile extraordinare pot merge împotriva curentului. Dar dacă creștinismul tinde spre naționalism, și acesta duce, gândit și trăit consecvent, spre creștinism, naționalistul vede nația sa ca un întreg, nu ca o pulbere de inși. El o vede închegată. El vede pe fiecare membru al ei dominat de conștiința că aparține prin destin națiunii sale, că nu-și poate găsi fericirea în afară de ea, pe cont propiu, ca sunt fire puternice care leaga invizibil pe membrii națiunii. Dar, cu toată viziunea aceasta, cu toată lupta lui de a-i face pe conaționali să se simtă și să acționeze ca membre ale unui întreg, păcatul egoismului e atat de puternic, încât continuu slăbește legaturile de comuniune între ei. Națiunea, cum spunea H. Sauer în opera sa Abendländische Entscheidung, tinde continuu să decadă în starea anarhică și haotică de masă. Singura credință și în special credința creștină o poate feri sau ridica din această stare prin conștiința aceluiași Dumnezeu, prin conștiința obligațiilor ce le impune credința față de comunitatea din care face omul parte. Așa încât se poate accepta definiția ce-o da H. Sauer națiunii ca o comunitate creștină de destin (Volk als christliche Schiksalsgemeinschaft). Îndată ce slăbește elementul creștin, națiunea începe să se descompună, comuniunea de destin nu mai trăiește atât de puternic în conștiința membrilor ei. Fiecare ins se conduce atunci după alte concepții, spre alte ținte, se simte cu o soartă cu totul particulară, legaturile cu conaționalii se slăbesc, se superficializează. Nimic nu poate constitui între membrii unei națiunii un cheag atât de puternic, ca credinta. Nicio teorie filosofică nu are forța să unifice gândurile și aspirațiile inșilor, cum le poate unifica o credință cu caracter religios. [...]

Din pricina slăbirii credinței națiunile europene trec astazi prin criza grozavă a destrămării, a decăderii lor în starea de masă. 

Condiția principală a națiunii, a formei celei mai închegate de comuniune naturală între oameni, este credința puternică și unitară. Naționalistul stăpânit de idei clare și consecvent în conceptul lui, devine în mod necesar un credincios și propagă credința creștină - o singură credință creștină, cea de totdeauna a neamului - între conaționalii săi. 

Universalitatea și etnicitatea Bisericii în concepția ortodoxă 

Baza pentru concilierea acestor două aspecte ale creștinismului a fost pusă de evenimentul Cincizecimii, când același Duh Sfânt al aceluiași Hristos și al aceleiași înțelegeri și propovăduiri a Lui s-a coborât în chipul limbilor diferitelor neamuri.

Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind de acest eveniment, spune că contrar cu ceea ce s-a întâmplat la turnul Babel, când apariția varietății limbilor i-au facut pe cei de față să nu se mai poată înțelege, la întemeierea Bisericii, în ziua Cincizecimii, prin aceeași varietate de limbi s-a realizat o armonie între toți, căci toți înțelegeau și exprimau în limbi diferite același lucru. 

"Căci din același Duh, revărsându-se în toți aceeași înțelegere sunt adunați toți într-o unică armonie".

Sfantul Grigorie de Nazianz, interpretând același eveniment al coborârii Sfântului Duh și al vorbirii Apostolilor în limbile tuturor celor de față, spune că 

 prin Duhul Sfant "cei separați în multe și diferite feluri de limbi, au devenit toți deodată de aceeași limbă cu Apostolii. Căci trebuia ca cei ce au rupt conglăsuirea la construirea turnului Babel să vină iarăși la conglăsuire odată cu zidirea duhovnicească a Bisericii".

E vorba deci de nașterea unei gândiri comune în cei ce vin la credință, în cei ce intră prin Duhul Sfânt în trăirea în Hristos. Sensibilitatea identică pentru Hristos trăită de Apostoli, sub înrâurirea Duhului Sfant al aceluiași Hristos, îi facea pe aceștia să o comunice în mod identic, cu toată deosebirea de limbi în care comunicau, iar pe cei ce se deschideau propovăduirii lor să trăiască conținutul ei în mod identic cu Apostolii si întreolaltă.

Fără să se desființeze varietatea de limbi, prin ele se vehiculă același conținut, aceeași simțire; fără să se desființeze varietatea de neamuri, ele se unesc în aceeași gândire și simțire a lui Hristos. S-ar putea spune că tocmai prin aceasta s-a întemeiat Biserica: prin infuzarea unei înțelegeri și simțiri comune a lui Hristos în cei ce au venit la credință, a unei înțelegeri și simțiri comune cu cea care s-a luminat și s-a aprins în Apostoli prin pogorârea Duhului aceluiași Hristos în ei.

Biserica este prin aceasta opusul turnului Babel. Ea a unit în Duhul aceleiași înțelegeri și iubiri a lui Hristos pe cei ce au primit să lucreze pentru zidirea ei și i-a făcut să se zidească pe ei înșiși în mod armonios în ea, fără să se confunde, pe când turnul Babel i-a separat, i-a facut să nu se mai poata înțelege, să nu mai aibă o gândire comună.

*

Respectul din ziua Cincizecimii pentru limbile neamurilor l-a aratat Biserica în primele secole, folosind aceste limbi nu numai pentru convertirea diferitelor popoare, ci și după aceea admițându-le ca limbi de cult și acceptand traducerea Bibliei în acele limbi și dezvoltarea unei literaturi creștine în ele. Așa s-au născut Biserici de limba greacă, siriană, armeană, coptă.

Daca în occident Biserica a impus pretutindeni limba latină, în Răsărit, unde a dăinuit imperiul ca factor politic de unitate, Biserica a putut accepta folosirea limbilor naționale în cuprinsul ei, ba chiar Imperiul bizantin a păstrat până la un grad un caracter multinațional. Alături de limba greacă s-au pastrat în cadrul imperiului ca limbă de cult și de viață și literatura creștină în mod permanent limba latină  în părțile Balcanilor de azi, ba se pare că și limba altor populații, iar în părțile de Răsărit, limba siriană și limba coptă, ca să nu mai vorbim de legăturile pe care Biserica din Imperiul bizantin le-a păstrat cu Biserica de limba ivira și cu cea armeană până la rămânerea celei din urmă în unitatea dogmatică cu Biserica din imperiu și din afara lui.

Izvoarele istorice vorbesc nu numai de o existență alăturată a acestor limbi în Biserica din Răsărit, ci și de o conviețuire a lor când membrii diferitelor popoare se aflau împreună cu instituții bisericești comune, ca în unele mănăstiri celebre pentru toata Biserica, sau în mănăstiri care aparțineau unui popor anume intemeiat în locuri de atracție pentru toate națiunile din imperiu.

Astfel în Mănăstirea Sfântului Teodosie, la răsărit de Betleem, chiar întemeietorul ei, Sfântul Teodosie (+529) a clădit în a doua jumatate a secolului V patru biserici, dintre care în trei se facea serviciul divin în trei limbi naționale, și anume în greacă, în armeană și beso-tracică, iar în una pentru bolnavii mintali. În Palestina există, după un autor din a doua jumatate a secolului VI și începutul secolului VII, o mănăstire cu numele Soubiba, cu o parte pentru sirieni și o parte pentru beso-traci.

În memoriile înaintate la anul 553 împăratului Justinian și patriarhului Mina de egumenii mănăstirilor din Constantinopol și din alte părți ale imperiului este semnat și egumenul unei mănăstiri a beso-tracilor din Constantinopol, ca și al unei manastiri care se numeste Basian si al altei mănăstiri a Sfântului Basa, care probabil este una cu Besia și cu Besa. Egumenul altei mănăstiri semnează prin diaconul său Zoticos, care e identic cu numele martirului Zoticos de la Niculițel (Dobrogea).

E de observat că chiar o limbă ca cea beso-tracă care era o limbă tracă latinizată avea pentru popor un cult bisericesc propriu deși nu ne-au rămas documente scrise din această limbă, întrucât teologii acestui popor, cum sunt călugării sciți de la începutul secolului VI, sau Dionisie Exiguul, folosesc latina literară universală.

În secolul IX, pentru popoarele slave increștinate, Biserica din Bizanț a acceptat alcatuirea unui alfabet slavon și traducerea cărților de cult și spiritualitate ortodoxă în limba slavonă. Pentru poporul român, la care s-a practicat până în secolul X pentru uzul cotidian limba latină populară, ca limbă bisericească, iar pentru teologie limba latină literară universală, s-a produs acum, sub forța împrejurărilor, fenomenul curios ca locul latinii literare l-a luat pentru teologie și pentru uzul înaltei ierarhii bisericești limba slavonă și greacă. Dar aceasta pentru o vreme destul de scurtă, căci încă din secolul XV, avem o seamă de documente bisericești și teologice de limba populară scrisă. Astfel, limba populară română, care e extrem de probabil că a fost o limbă de cult încă de la începutul creștinării lui de prin secolele I-II (dat fiind că neamul beso-tracilor se întindea până în Pind și Bitinia, aflându-se și în orașul Filipi și în jurul lui, primul oraș unde a predicat Sfântul Pavel în Europa), devine acum definitiv și o limbă scrisă. Uzul ei permanent dintr-o perioadă anterioară influenței latinei creștine iradiază de la Roma (de pe la sfârșitul sec. II) și în tot timpul cât la centrele ierarhice și politice ale Principatelor Române se practică slavona sau greaca, îi arată faptul că această limbă română scrisă apare de la primele ei documente păstrate, din secolele XV-XVI, aproape sută la sută cu un lexic creștin latin, cu foarte puține elemente slavone, dar cu un lexic latin total diferit de cel al latinei literare universale.

Prin introducerea limbii populare române și în cultul bisericesc de la centrele episcopale și voievodale, poporul român s-a găsit dintr-odată într-o situație mai bună din acest punct de vedere decât celelalte popoare ortodoxe. Traducerile care apar de acum sunt redate în limba grăită a poporului, evoluând totdeauna cu ea, câtă vreme limba greacă și slavona, ca și cea armeană, etiopiană, coptă, siriacă, folosite în cult rămân fixate în formele în care au fost folosite în primele traduceri, devenind în mare măsură neînțeleasă de respectivele popoare, ci mai mult afirmari ale etnicitatii lor deosebite și documente ale istoriei lor.

Tradiția conviețuirii limbilor naționale în mănăstiri vecine sau chiar în aceleași mănăstiri a trecut în Ortodoxie, de prin secolul X, din Palestina în Sfântul Munte Athos. El a preluat prin aceasta funcția menținerii popoarelor ortodoxe în unitatea lor duhovnicească neconfundate etnic, prin cei mai respectați reprezentanți ai lor. Viața în același duh, traducerea acelorași cărți duhovnicesti făcute în Sfântul Munte în diferitele limbii naționale, se răspundeau în sânul tuturor popoarelor ortodoxe, menținând unitatea lor într-un mod nejuridic, nefortat, dar cu atât mai profund decât prin măsuri exterioare pornite de la un centru oarecare. Universalismul ortodox se menține iradiind cu prestigiu, dar în mod neimpus, din acest centru unitar și în același timp polinațional.

Dar un rol tot așa de mare, sau și mai mare, din alte puncte de vedere, în păstrarea ființei popoarelor ortodoxe din sud-estul european, prin susținerea lor în ortodoxie, și prin aceasta, într-o unitate spirituală creștină, l-au avut Țările românești, care au preluat după căderea imperiului bizantin rolul lui de ocrotitoare a ortodoxiei diferitelor popoare de pe fostul lui teritoriu din urma, devenind un "Byzance après Byzance", dupa expresia lui Nicolae Iorga.

Împrejurările istorice le-au rezervat acest rol, datorită faptului că ele au fost singurele țări care și-au putut păstra în această parte caracterul de state cu oarecare independentă. În cuprinsul lor s-au refugiat continuu numeroși reprezentanți ai culturii bisericești a diferitelor popoare din Balcani și au putut să-și dezvolte pe teritoriul lor activitatea lor cărturărească în limba națională a lor, cu repercusiuni salvatoare pentru menținerea conștiinței naționale în popoarele lor căzute sub stăpânirea otomană pentru mai multe secole.

Cultura greacă și slavonă de copieri de manuscrise, de tiparituri, de traduceri din greacă în slavonă, de creații originale a continuat în Țările românești nu numai nestingherita, ci si puternic sprijinita de voievozii celor două Țări românești, alaturea cu dezvoltarea unei literaturi de traduceri românești în manuscrise și tipărituri.

Studiul celor peste 2000 manuscrise slave pastrate pe teritoriul romanesc arata pe de o parte ca aproape tot ce s-a tradus din literatura slava la sud de Dunare se regaseste in manuscrisele copiate la noi; pe de alta parte ca in Tarile romanesti s-au pastrat unele din cele mai importante scrieri apartinand cultelor sud-slave in texte mai vechi decat in locul de origine si ca pana astazi se face apel la copiile romanesti spre a publica atari opere. Cele mai vechi provin din Transilvania si Banat de ex. Octoihul de Caransebes. Aceasta arata poate ca un motiv pentru care s-a raspandit literatura bisericeasca slava in Tarile romanesti si s-a introdus chiar in cult a fost faptul ca ea nemaiputand fi copiata in tarile lor de origine, s-a copiat de catre reprezentanti refugiati ai acelor popoare la noi, ceea ce i-a facut si pe carturarii romani sa invete slava ca sa citeasca aceste comori bisericesti si patristice. Deci la baza acestei introduceri a limbii slavone in uzul bisericesc de la noi a putut fi si un motiv de ospitalitate.

Patriarhul Dositei al Ierusalimului tipareste la sfarsitul secolului XVII si inceputul secolului XVIII o multime de scrieri grecesti in tarile romanesti, iar voievodul Constantin Brancoveanu tipareste carti pentru toate popoarele din Orient pana si in limba ivira si araba si le trimite in teritoriul acelor popoare. Ba chiar infiinteaza o tipografie araba pe teritoriul romanesc. Dar ajutorul Tarilor romanesti nu se opreste la atata. In cuprinsul lor se infiinteaza o multime de manastiri inchinate cu vastele lor mosii Patriarhatelor din Orient si manastirilor din Sfantul Munte „si altor manastiri din Orient, cu vietuitori greci in ele, trimitand tot venitul lor acelor Patriarhate si manastiri. O cincime din teritoriul acestor tari a fost astfel inchinat acelor Patriarhate si manastiri. In afara de aceasta, voievozii faceau continuu danii bogate acelor Patriarhate si manastiri.

Tipografia araba infiintata de Brancoveanu la Snagov, avea ca scop sa tipareasca carti de slujba pentru ortodocsii arabi, care din lipsa de carti in limba lor "cei mai multi ramaneau fara sa slujeasca randuiala de toate zilele". Fostul patriarh al Antiohiei, Atanasie, venind la Bucuresti, vazu o tara "cu atatea sfinte si adevarat imparatesti zidiri bisericesti si mai ales cu frontispicii si seminarii pentru diferite studii eline si slavonesti si pamantene si pe deasupra si cu tipografii pentru toate popoarele acestea".

Exemplul Tarilor romanesti ne arata astfel cum un popor ortodox sustine timp de secole, cu toate mijloacele sale, ortodoxia altor popoare si cu aceasta insasi fiinta lor, cand ele ajung in situatii de mare pericol pentru credinta si insasi existenta lor. Si tarile romanesti au facut aceasta fara nici o tendinta de dominatie, caci desi au sustinut si recladit de multe ori toate manastirile din Sfantul Munte, pentru ele s-au multumit cu un simplu schit, Prodromul.

*

2. Natura si temeiurile universalismului polinational al Ortodoxiei.

Universalismul poli-national al Ortodoxiei ilustrat de-a lungul istoriei, isi are mai multe temeiuri dogmatice:

a) Unul din ele este varietatea si solidaritatea intiparita crestinilor prin insusi actul creatiei. Continuand sa aiba grija de creatia Sa, Dumnezeu o mentine prin Providenta in aceasta varietate si solidaritate. Sfantul Grigorie de Nyssa, atribuie persistenta variata si armonica a lumii insasi puterilor sadite in ea prin creatie. El numeste aceasta solidaritate in varietate a creatiei cor. Acest cor e slabit acum prin pacat, dar el este in curs de refacere prin Hristos, si se va reface in toata armonia lui simfonica in viata viitoare.

Mentionand rolul Providentei divine in pastrarea varietatii si solidaritatii creatiei, Sfantul Maxim Marturisitorul o descrie astfel:

 "insasi persistenta creaturilor, ordinea, pozitia si miscarea lor, legatura reciproca a celor de la extremitati prin cele de la mijloc, nedesfiintarea unora de catre altele prin opozitie, consimtirea partilor cu intregurile si unirea deplina a intregurilor cu partile, deosebirea neamestecata a partilor insesi prin diferenta caracteristica fiecareia si unirea fara contopire intr-o identitate neschimbata a intregurilor si, ca sa nu le spun pe toate, legatura si deosebirea tuturor si succesiunea inviolabila a tuturor si a fiecareia dupa specia proprie, necorupandu-se nicidecum ratiunea proprie a firii si neconfundandu-se cu altceva - arata clar ca toate se sustin prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, care le-a creat. Singur Dumnezeu este Proniatorul tuturor lucrurilor, nu al unora da si al altora nu, ci al tuturor la un loc, a celor generale si a celor singulare; caci daca toate cele particulare s-ar strica din lipsa Proniei si a pazirii cuvenite a lor, s-ar strica si cele generale (pentru ca cele generale constau din cele particulare). Pentru ca partile subzista in intreguri si intregurile in parti".

Legaturile interioare dintre creaturile care nu se confunda, nu subzista numai prin puterile lor, ci si prin puterea proniatoare a lui Dumnezeu. Si cum Pronia e una, dar strabate prin toate, creaturile, desi sunt variate, se mentin si ele intr-o unitate.

 "Dumnezeu fiind bun si intelept, lucreaza, fara indoiala, in toate cele cunoscute Lui si voite de El ca bune si folositoare, strabatand ca un Atotputernic prin toate cele vazute si nevazute, generale si particulare, mari si mici, prin toate cele ce au existenta dupa orice fel de esenta, necazand din bunatatea, intelepciunea si puterea lui Dumnezeu. Caci pe toate le conserva dupa ratiunea existentei fiecareia pentru ele insele si pe unele pentru altele in armonia si persistenta legaturii indisolubile a tuturor".

Toate deci exista atat pentru ele cat si unele pentru altele. Nu numai cele mici au lipsa de cele mari, ci si cele mari au lipsa de cele mici, cum spune undeva Sfantul Ioan Gura de Aur. "Caci cele mici au de cele mai multe ori rolul articulatiilor intre cele mari".

b) Valoarea de netagaduit a fiecarei individualitati, sau valoarea ei eterna cand e vorba de creaturile constiente, sau a fiecarei specii cand e vorba de creaturile nedotate cu constiinta, e data, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul in faptul ca ea are o ratiune eterna in Logos, ca fundament ontologic al ei. Iar ratiunile tuturor aratandu-se in acelasi Logos, fiind purtata din veci si pana in veci de aceeasi Persoana divina, ca element al unui continut unitar al gandirii si iubirii Sale si chipurile lor create fiind destinate unei maxime penetrari a lor de catre ideile lor aflatoare in acea Persoana suprema, aceste imagini create se afla intr-o legatura interioara si cu Logosul purtator al lor si inainteaza in aceasta unitate fara confuzie. Acelasi Logos personal in comuniune cu Tatal si cu Duhul Sfant se rasfrange spiritual in toti credinciosii in mod corespunzator cu fiecare si prin aceasta toti redau numai impreuna bogatia nesfarsita a aceluiasi unic Subiect divin si realizeaza prin comuniunea intre ei o comuniune asemanatoare celei a Logosului cu Tatal si cu Duhul Sfant, nutrindu-se spiritual din ea. De aceea numai in relatia cu semenii sai, relatie in libertate deplina, omul se realizeaza ca om deplin, adica numai in relatie cu altii se activeaza chipul Logosului ca Subiect in el.

In acest sens Sfantul Grigorie de Nyssa spune:

"Nu intr-o parte a naturii umane se afla chipul dumnezeiesc, nici intr-un membru al ei se gaseste harul, ci natura in totalitatea ei este chipul lui Dumnezeu".

"In alt inteles, asemanarea cu Dumnezeu nu e numai chipul unei persoane din Sfanta Treime, ci a intregii Treimi de viata incepatoare. Credinciosul in felul acesta reflecta in sine, in structura si viata sa spirituala, viata intertreimica a Dumnezeirii. Aceasta a invatat-o Sfantul Grigorie de Nyssa, Sfantul Chiril din Alexandria, Fericitul Teodoret, Vasile de Seleucia, Atanasie Sinaitul, Ioan Damaschin, Fotie".

 Am, dat citatul acesta dintr-un alt teolog ortodox, Ciprian Kern dintr-o lucrare a sa despre Sfantul Grigorie Palama.

Dionisie Areopagitul numeste aceste ratiuni ale lucrurilor aflatoare in Dumnezeu, predefiniri, caci ele isi au contururile virtuale ale formelor ce le vor realiza in gandirea divina. Dar in acelasi timp aceste predefiniri sunt numite de el inaintari binefacatoare, caci in crearea lor Dumnezeu iese, prin lucrarile Lui, din Sine, iar prin pronierea lor inainteaza in definirea lor treptata, sau se proiecteaza mereu inaintea lor atragandu-le si pe ele spre aceste noi precizari ale formelor lor. Atat iesirea aceasta a lui Dumnezeu din Sine prin crearea lor, cat si inaintarea Sa cu ele si a lor cu El in definirea lor este lucrare prin care se activeaza bunatatea lui Dumnezeu si bunatatea imprimata de El in ele si deci si bunatatea fiintelor constiente. Caci numai in bunatate se realizeaza adevaratul progres al creaturilor. Prin aceasta se intaresc si ele insele in existenta lor proprie, dar ajuta si promovarea tuturor celor cu care ajung in relatie, sa se desavarseasca. Acest progres este deci si o treptata unire a lor prin reciproca intelegere si iubire intre fiintele constiente si prin intelegerea naturii lipsita de constiinta, dar data ca un mijloc de unire intre ele, prin folosirea si dezvoltarea comuna a posibilitatilor ei.

Legatura dintre fiintele constiente se dezvolta prin comuniunea iubirii. Dar prin ea se dezvolta in acelasi timp fiecare din ele spre desavarsirea ei.

Iubirea lui Dumnezeu catre credinciosi si a credinciosilor intre-olalta se comunica prin toate si se serveste in vointa ei unificatoare de toate. Folosirea lucrurilor ca semne ale iubirii daruitoare le curateste si le sfinteste. In sensul acesta trebuie intelese Tainele si Ierurgiile Bisericii care se folosesc de materiile cosmosului.

c) Dar persoanele avandu-si ratiunile lor distincte, sau fiind chipuri diferite ale aceluiasi Subiect constient si iubitor al Logosului, desi sunt unite in mod neconfundat in El si cu El si deci sunt unite in acelasi timp distinct si intreolalta, sunt determinate si ca grupuri nationale deosebite.

Spiritualitatea omului, desi e pe de o parte general umana, are si o nota specifica nationala. Iar comunicarea si colaborarea intre natiuni serveste si ea la imbogatirea complexa a umanului, sau a fiecarei natiuni, fara ca ele sa se confunde, atata timp cat pamantul continua sa se afle in conditii geografice variate si imprejurarile de viata istorica in fiecare loc sunt si ele variate. Dar natiunile raman, prin ceea ce au general uman in ele, in unitatea lor panumana. Iar persistenta lor ca natiuni neconfundate reprezinta persistenta unor rezerve sau surse netrecatoare de imbogatire umana reciproca.

Aceasta unitate in varietate a naturii noastre, slabita si tulburata prin egoismele tuturor formelor de pacat, a insemnat si o slabire a miscarii ei spre unitatea in Dumnezeu. Hristos a venit "spre iconomia plinirii vremurilor ca pe toate sa le recapituleze in Sine, cele din ceruri si cele de pe pamant" (Efeseni I, 10). "Plinirea vremurilor", de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, este umplerea timpurilor de tot ce trebuie sa se desfasoare in el si deci trecerea lui dincolo de timp prin aceasta plinatate, nemaiavand spre ce alta plinire sa inainteze timpul e dat pentru miscarea tuturor spre unirea lor intreolalta si cu Dumnezeu. Ajunse in Dumnezeu si in unirea lor deplina, timpul nu mai are spre ce inainta, dar unirea deplina in varietate, spre care s-a inaintat in cursul lui ramane in vesnicie. Timpul si-a ajuns plinirea, prin Hristos, "Dumnezeu care va fi totul in toate (I Cor. XV, 28). Dar toate raman neconfundate, insa in unire.

Sfantul Maxim Marturisitorul descrie aceasta implinire prin Hristos a scopului pe care Dumnezeu l-a dat creatiunii de la inceput, dar de la care ea s-a abatut, astfel:

 "Caci Dumnezeu trebuia sa ne faca pe noi asemenea Lui, ca sa avem prin participare trasaturile exacte ale bunatatii Lui; El ne pusese ca scop dinainte de veci sa fim in El si sa inaintam spre aceasta tinta preafericita, dandu-ne ca mod spre aceasta buna intrebuintare a puterilor noastre naturale. Dar noi respingand cu voia acest mod, prin reaua intrebuintare a puterilor naturale, ca sa nu ramanem departe de Dumnezeu, instrainati de El, Dumnezeu introduce un alt mod, cu atat mai minunat decat primul si mai demn de Dumnezeu, cu cat ceea ce e mai presus de fire e mai inalt decat ceea ce e dupa fire. Si aceasta este venirea atottainica a lui Dumnezeu la noi. De fapt tuturor le este evident ca taina savarsita la sfirsitul veacului in Hristos este dovedirea si implinirea tainei pusa la inceputul veacului in protoparinte".

Deci Dumnezeu n-a creat lumea si pe oameni in varietatea lor ca sa desfiinteze la sfarsit aceasta varietate, caci aceasta ar insemna sa desfiinteze ceea ce a creat, ci ca sa conduca creatiunea in aceasta varietate a ei la desavarsirea ei si deci la unirea ei in Dumnezeu. In Apocalipsa se spune ca "neamurile vor umbla in lumina facliei Mielului" (Apoc. XXI, 24). "Si vor cara in cetatea (imparatiei vesnice) odoarele si comorile neamurilor" (Apoc. XXI, 26), vor cara adica formele in care au realizat ele desavarsirea umana, crestina, ca sa se arate si in aceasta bogatia imaginatiei creatoare si desavarsitoare a lui Dumnezeu.

Prin Biserica se urmareste unirea intre crestini in Hristos; dar o unire si o desavarsire care nu inseamna anularea varietatii lor. Daca oamenii ca persoane unice nu se confunda in aceasta unitate, nici neamurile nu se confunda.

d) Am dat in cele de mai sus cateva temeiuri ale concilierii dintre universalism si etnicitate in crestinism. Bisericile autonome si autocefale respira prin crestinism in universal si se simt infratite, dar nu se confunda prin crestinism.

Astfel in Hristos nu se desfiinteaza varietatea creatiei, dar se intareste unitatea simfonica a ei, sau se da un impuls nou miscarii spre o unitate in varietate si prin aceasta descoperirii intregii frumuseti a ceea ce aduce fiecare in aceasta unitate.

e) Aceasta nu inseamna ca indivizii nu pot fi crestini decat impreuna cu toata natia lor, sau ca toti indivizii dintr-o natie trebuie sa fie crestini, sau apartinatori aceleiasi Biserici; nu inseamna ca crestinismul lor e conditionat de etnicitatea lor si produs de ea.

Universalismul ortodoxiei in diversitatea etnica implica o unitate care nu corespunde nici cu unitatea inteleasa ca federalizare de Biserici cu credinte diferite, nici cu o unitate interconfesionala sau transconfesionala a unor indivizi care ies din granitele confesiunilor sau Bisericilor lor, nici cu unitatea realizata prin recunoasterea reciproca a unor Biserici, care raman la credintele lor diferite. Unitatea universala a ortodoxiei in varietatea organica a nemurilor corespunde intrucatva cu "unitatea organica" din cele patru modele de unitate infatisate in documentul "Concepte de unitate si modele de uniune" al Comisiei pentru Credinta si Constitutie din octombrie 1972.

Desigur insa ca intelegand unitatea ortodoxiei ca corespunzand in oarecare masura "unitatii organice", de care vorbeste acel document, nu socotim ca ea trebuie inteleasa ca una ce poate fi construita de oameni, ci ca una ce e data de la inceput prin Apostoli.

Aceasta unitate, fiind unitatea de credinta in varietatea natiunilor, nu vrea sa nesocoteasca nici varietatea si independenta natiunilor in cadrul unitatii, dar nici sa sfasie unitatea de credinta prin varietatea neamurilor si indivizilor. Ea nu strica echilibrul intre unitatea de credinta si varietatea natiunilor, nici in favoarea unei unitati unilaterale, nici in favoarea unui individualism national unilateral, sau al unui individualism pur si simplu. Ea e sinodala, intelegand prin aceasta ca membrii ei, persoane sau neamuri, sunt neincetat intr-un raport liber, iar cand episcopii ei se aduna intr-un sinod formal, ei nu se aduna pentru a cauta o unitate pe care nu o au, ca reprezentantii diferitelor Biserici in Consiliul ecumenic, ci pentru a extinde acordul lor intr-o chestiune noua care se pune Bisericii.

Biserica ortodoxa crede ca unitatea ei este harul plenitudidinii credintei in Hristos si a unirii cu El care i s-a transmis de la Apostoli in succesiunea neintrerupta a generatiilor. Ea nu vede cum s-ar mai putea adauga ceva la aceasta plenitudine si la posibilitatea acestei maxime uniri cu Hristos, data in ea fiecarui membru al ei. Ea socoteste ca nici in credintele afirmate in mod ireconciliabil intr-un crestinism individualist nu e data plenitudinea, nici intr-un crestinism in care continutul comun si integral nu-i adancit prin acordul continuu al membrilor ei care fac parte din ea si-si aduc modurile lor de traire a acestei plenitudini. Caci bogatia plenitudinii nu poate fi traita decat de comunitatea multitudinii persoanelor si a natiunilor neuniforme in modul lor de a trai.

Dar Ortodoxia recunoaste ca pe langa unitatea deplina in diversitate in credinta pe care o au intreolalta membrii variati ai Bisericii si neamurile diferite in cadrul carora isi desfasoara activitatea, ea are o anumita legatura si o anumita unitate in diversitate si cu celelalte formatiuni crestine. Aici deosebirea e nu numai de ordin etnic, ci se extinde si in planul credintei. Aceasta e unitatea in diversitate a ecumenismului contemporan. Ea isi are importanta ei pentru colaborarea crestinilor in diferite probleme comune ale lumii contemporane, dar si pentru dialogul pe care il inlesneste ca metoda de inaintare spre o unitate tot mai mare si pana la urma deplina in credinta, care trebuie sa fie credinta integrala de la inceput a Apostolilor si a Bisericii primare. Prin aceasta credinta crestina trebuie sa obtina trei daruri: parasirea orgoliului unor credinte individuale, plenitudinea credintei apostolice, acordul liber sau sinodal al persoanelor si Bisericilor autocefale, ca o trasatura a unitatii initiale, ca o putere de inaintare in unirea dintre ele si dintre ele si Hristos. La la aceasta unitate sinodala intre toti crestinii, spre care toti nazuiesc, unitatea ecumenica contemporana poate fi numita si o unitate a dialogului, o legatura a unui dialog pe care nici o parte nu vrea sa-l rupa.

Suntem obisnuiti cu ideea ca eul personal nu are numai functia afirmarii unei constiinte individuale, ci si functia constiintei de ceilalti si a raspunderii fata de ei. Insul trebuie sa renunte la sine, in favoarea altora, pentru a se realiza pe sine. Intr-un fel eul parintelui devine un eu al copiilor mai constient si mai responsabil de ei, decat ei insisi. Hristos s-a facut in acest sens ipostasul nostru, al tuturor, a suferit pentru toti si ne-a dat tuturor putinta sa scapam de pacate si de moarte si sa ajungem la plenitudinea vietii eterne in unitatea noastra in Dumnezeu. In El se adanceste si in noi aceasta functie a eului nostru, acest caracter de eu responsabil pentru altii. Dar aceasta uitare de noi insine in raspunderea pentru altii, fiind sustinuta de modelul si de puterea lui Hristos, nu poate sa se concilieze cu o renuntare sau cu o diminuare a continutului pe care-l reprezinta Hristos, asa cum e gandit in Ortodoxie.

Renuntarea la aceasta primire integrala a lui Hristos ar insemna insasi slabirea responsabilitatii noastre pentru ceilalti. Numai in Hristos astfel inteles e dat temeiul deplin al universalitatii sau unitatii si in acelasi timp al varietatii crestinilor, sau al membrilor Bisericii.

Odata atinsa in oarecare masura treapta pe care natiunile condamna agresiunea unora impotriva altora, credem ca trebuie sa inceapa si Bisericile crestine a inainta spre o treapta mai inalta: spre treapta raspunderii pozitive a fiecareia pentru celelalte, a ajutorului pe care cele care se afla intr-o situatie mai buna, trebuie sa-l acorde celor care se afla in lipsuri, in suferinte, in diferite imprejurari grele. E o forma de relatii la care trebuie sa ajunga in inaintarea lor spre unitatea in varietate, spre care voieste Dumnezeu sa inaintam in Hristos.

Sursa: Dumitru Staniloae, Ortodoxie si nationalism