"Viata prin celalalt" - Conferinta cu Parintele Iustin Miron si Parintele Pantelimon Susnea

*

[min. 7.20] Parintele Pantelimon: Domnul Hristos a venit in lume ca sa Se reveleze pe Sine dar si ca sa ne reveleze noua ce inseamna sa fi om. Pentru ca oamenii nu mai stiau care este masura umanitatii, nu mai intelegeau masura umanului, n-au deformat doar imaginea lui Dumnezeu in constiinta lor, ci au deformat si umanul. Si Domnul Hristos vine sa ne descopere si sa-l recupereze si pe om.

Noi, de multe ori vormbim despre un Dumnezeu al oamenilor si prea putin ne gandim ca, de fapt, Domnul Hristos este mai mult decat un Dumnezeu al oamenilor, este un Dumnezeu pentru oameni. Adica nu este un despot, nu este un Dumnezeu autocrat. Bineinteles ca i se cuvie toata "slava, cinstea si inchinaciunea", dar nu si-o cere ca un stapan ci, Dumnezeu este Dumnezeu pentru oameni. Domnul Hristos spune ca n-a venit sa judece lumea, ci a venit s-o mantuiasca, si a venit sa slujeasca mantuirii noastre. Deci, este un Dumnezeu pentru oameni si, mai ales in aceasta perioada a postului, a sarbatorilor cand se evidentiaza foarte mult acest aspect definitoriu a lui Dumnezeu: Dumnezeu pentru oameni. 

Vedem si din Evanghelie ca Domnul Hristos pune egalitate intre prima porunca de a-L iubi pe Dumnezeu si porunca de a-L iubi pe aproapele ca pe tine insuti. Deci, El, ca Dumnezeu, n-a impus un primat, ca cea mai mare porunca este aceasta si dupa asta celelalte porunci sunt subordonate ci, El, ca Dumnezeu, a spus: uite, sunt asemenea. Asemenea acesteia sa iubesti pe Dumnezeu din toata fiinta ta este si sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti. De ce? Pentru ca oamenii, de multe ori au legitimat nepasarea fata de aproapele, sau chiar conflictul cu aproapele in numele credintei, in numele lui Dumnezeu. Vedem asta si la alte popoare, dar si la poporul Israel inainte de intrupare. Vedem din Pilda cu Samarineanul milostiv in care ei aveau constiinta sa-l iubeasca pe aproapele dar, in acelasi timp, aveau un mod particular de a-l defini pe aproapele. Adica ei ii excludeau pe cel de alta credinta, ii excludeau pe cel de alt neam, si aproapele era numai cel care era de religia lor si din neamul lor. Si iata ca multe conflicte din istorie au aparut din aceasta ierarhizare. In numele lui Dumnezeu absolut a fost ucis omul relativ. Or, Domnul Hristos il absolutizaea si pe omul de langa noi. Si cum va ziceam, vedem aceasta din Pilda cu Samarineanul milostiv, in care Domnul Hristos vorbeste despre cei care mergeau pe cale - adica pe calea credintei - preotul si levitul, cei consacrati a-i sluji lui Dumnezeu dar, in calea asta a slujirii lui Dumnezeu treceau pe langa suferinta omului cazut. Si, vedem ca prin faptul ca nu s-au interesat de omul cazut, nu s-au intalnit nici cu Samarineanul milostiv, care era pe aceeasi cale cu ei. Era sau in spatele lor, sau nu s-a intersectat cu ei, si nu L-au cunoscut. Dar, daca s-ar fi oprit si langa omul cazut intre talhari s-ar fi intalnit si cu Samarineanul milostiv, adica cu Dumnezeu.  

Vedem din Pilda Judecatii de Apoi, unde Domnul Hristos spune: ceea ce ati facut acestor frati mai mici ai Mei, Mie mi-ati facut. Deci daca Dumnezeu este Dumnezeu pentru oameni, El doreste neaparat ca si oamenii sa fie oameni pentru oameni, sa nu se intereseze in mod egoist numai de mantuirea lor. Daca ar fi impus ascultarea fata de Dumnezeu ca porunca absoluta, oamenii ar fi putut sa aibe tendinta sa zica ca aceasta este cel mai important lucru in viata. Si atuncea omul isi face ierarhia, face cele mai importante lucruri, si pe cele secundare le exclude din viata lui. Ori, daca Dumnezeu iubeste pe oameni, vrea ca si noi, de asemenea, sa iubim pe oameni, si atuncea a zis: cel ce slujeste unuia dintre acestia mai mici ai Mei, Mie imi slujeste. 

Vorbim despre Dumnezeu ca despre Calea, Adevarul si Viata. Si iata ca am pus tema Conferintei: "Viata prin celalalt". Cum "Viata prin celalalt", cand Hristos este Viata? Da! Dar Hristos este in celalalt, Hristos este in aproapele tau. Si atuncea, daca aproapele tau este viata ta, nu te mai poti raprorta oricum la el, nu mai te poti neglijent, nu mai poti sa-l desconsideri, nu mai poti sa-l treci cu vederea, ca el e viata ta si Hristos prin el ti se comunica, prin aproapele tau. 

Dumnezeu vrea sa fii dupa chipul Lui. A nu fi dupa Dumnezeu, a nu fi ca Dumnezeu iubitor de oameni si milostiv, inseamna sa fii in iad. Deci Dumnezeu este comuniune, este Treime in comuniune si vrea ca si oamenii sa fie dupa chipul Lui, in comuniune unii cu altii. Si, atuncea, cum am spus, Domnul Hristos prin toata Evanghelia il pune in atentie pe fratele nostru ca viata noastra. 

In manastire suntem ajutati cumva de contextul manastirii, de cadrul manastirii, dar mai mult decat toate ajutati de limpezimea poruncilor lui Dumnezeu - pentru ca in manastire exista multa limpezime fata de confuzia care pare ca predomina in lume; in manastire se revelaza chipul acesta al poruncii lui Dumnezeu: unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor.

Sa stiti ca viata inseamna si forta. Puterea de viata am putea sa o comparam si cu forta vitala. Si aceasta putere vine de la Dumnezeu atunci cand esti in comuniune cu aproapele. Din viata de manastire ceea ce putem sa spunem este ca manastirea este puternica ca si comunitate, este mult mai puternica decat suma fortelor. Deci forta manastirilor nu sta numai in suma fortelor ce o compun. Adica adunarea lui cutare cu cutare, s.a;m.d. ci forta vine din unitate si din prezenta lui Dumnezeu in mijlocul nostru. Zice: "ce este bun si ce este frumos, decat numai a locui fratii impreuna". Acolo unde este unire este si binecuvantarea lui Dumnezeu. Deci in unire este binecuvantare si din binecuvantarea aceasta vine putere, vine forta. Si aceasta forta iti da viata. Aceasta forta te intareste in lucrarea aceasta a comuniunii. Daca te desprinzi din trupul obstii, daca te desprinzi din trupul familiei spirituale iti pierzi toata acea forta care era un adaos, si atuncea nu prea mai ramane mare lucru.

Parintele Iustin: Daca e sa o iau pe urmele pasilor cuvintelor Parintelui Pantelimon, vreau sa va spun ca si eu am venit cu multa bucurie aici si cred ca bucuria Parintelui Teofil este si motorul bucuriei noastre si a multora dintre dumneavoastra. Sunt convins ca nu poate sa nu fie de fata. 

As vrea sa facem o distincite clara intre bucurie si placere, ca se confunda de multe ori. Odata ca bucuria este din suflet, se realizeaza la nivelul sufletului, iar placerea la nivelul trupului. Bucuria presupune un suflet plin, un suflet implinit, un suflet care da in afara cumva, este orientat spre afara, iar placerea presupune un suflet gol care asteapta sa fie umplut, un suflet gol orientat catre simturi. Sau am mai putea spune si faptul ca placerea este distractie, si bucuria este creatie. Parintele Teofil era un om foarte bucuros, pentru ca era foarte implinit. Era plin. Aceasta implinire s-a realizat prin lucrare, nu s-a realizat prin asteptare, numai prin dorinta, ci prin savarsirea virtutilor in Hristos. In felul acesta este bucuria: de creatie, de lucrare, de inaltare, de depasire de noi insine. In felul asta ajungem, si traim, bucuria adevarata. Iar placerea tine de simturi, de trup, si presupune acest suflet gol. 

Parintele Pantelimon: Pentru ca tot a pomenit Parintele staret de Parintele Teofil, mi-aduc aminte de un cuvant pe care il avea el, si cumva se potriveste cu tema noastra. El, cand a intrat in manastire, dupa absolvirea facultatii de teologie in tinerete, era preocupat daca va reusi vre-o data sa faca ceva pentru altii. El stia din conditia lui ca este un om care are nevoie de ajutorul celorlalti si stia si cat de valoros este faptul de a face ceva pentru altii. Si aceasta era preocuparea lui fundamentala: sa faca ceva pentru altii. Si atuncea l-a intrebat pe Parintele lui duhovnic, Parintele Serafim Popescu: ce sa faca, daca va putea vre-o data sa-i ajute pe altii in conditia lui? Si, Parintele Serafim Popescu i-a spus sa se pregateasca ca, atunci cand Dumnezeu va avea nevoie de el, sa-l puna ca unealta in lume - ca Dumnezeu sa lucreze prin el. Si atuncea, Parintele Teofil s-a pregatit toata viata, in continuu pana la moarte, ca sa poata sa acumuleze cat mai multe, ca sa poata sa aibe cat mai mult de oferit. Si iata cum si-a trait Parintele Teofil devenirea sa, motivata de dorinta de a sluji aproapelui. El a crescut fiind motivat de aceasta doritna de slujire.   

Parintele Iustin: Cum va spuneam am plecat la drum si cu Parintele Teofil in seara acesta si imi vine in minte inca un cuvant de la Parintele si sigur o sa ne mai intalnim si cu alte cuvinte ale Parintelui in seara aceasta. Spunea Parintele ca cel mai important om este omul de langa tine - de langa tine fizic. Observam in vremurile noastre ca acordam cea mai mare importanta oamenilor de departe, prin mijloacele acestea mediatice, si cand suntem aproape fizic in familie, iarasi, nu ne acordam importanta care ni se cuvine. Adica preferam sa realizam comuniunea prin mijloace mediatice, nu direct cu omul de langa noi.

Ori, tot Parintele spunea ca prin iubire il aduci pe celalalt in tine, prin iubire nu numai ca il transferi pe celalalt in tine, dar il faci si prezent. Adica iubirea ii face si pe cei absenti prezenti, ni-i aduce de fata in launtrul nostru. Si iata cum, prin iubire putem sa devenim casa pentru celalalt. Omul singur nu are casa. Nu este vorba de singuratate fizica, ca intri in casa si stai singur in casa. Omul singur nu are casa, e pur si simplu singur. Om insuingurat. Si iata cum putem sa ne umplem casa: iubind; si cum putem sa devenim casa pentru cati mai multi oameni. Si pustnicii, daca vreti, au fost case mari, uriase. Popoare intregi au ajuns sa locuiasca in sufletul cate unui pustnic. Si vedem o diferenta ca intre cer si pamant intre izolarea aceasta prin singuratate in egoismul nostru, in individualismul nostru, si izolarea prin iubire. Pustnicii si calugarii nu s-au izolat ca sa fie singuri, ci sa fie impreuna. Si au dus lumea cu ei si au dus cat mai mult - lumea in sensul omenirii, nu in sensul de lumescului. S-au ferit calugarii de lumesc ca sa se uneasca cu lumea.

Lumea aceasta launtrica pana la urma se comunica si in afara. Intr-un fel relatia noastra launtrica cu tinerii, pe care ii iubim - si daca vreti, acesta este secretul nostru: dragostea. Ii iubim, si ii iubim foarte mult. Si iubirea asta cred ca ne-a tradat, ca ei si-or dat seama, si acuma s-au legat, ca nici cu slujbe nu ne putem dezlega. Si daca le facem slujbe de dezlegare tot nu-i mai putem dezlega . Dar, daca prin iubire devii casa celuilalt, si celalalt, unul dintre noi devine casa, e mai valoros decat toata planeta, cu tot ce are ea. Ganditi-va ce bogat este cel care iubeste, care poarta in suflet atatia oameni! Ce bogatie este acolo! De cate ori valoarea planetei. Dar, daca iubirea ne face pe noi casa pentru ceilalti atuncea si iubirea celorlalti devine casa a noastra. In cel care te iubeste te regasesti pe tine. Este ca o revelatie pentru tine cel care te iubeste pe tine, te inalta, te ridica. Cel care te iubeste priveste in tine, iti vede si ce nu vezi tu, iti vede potentele tale, si nu numai ca ti le vede dar le si activezi, si simti efectiv cum renasti in viata si in fata celui care te iubete pe tine. Deci este o oglinda in care te vezi si cum esti si cum ar trebui sa fi; o alta oglinda a lui Hristos - celalalt. Si cel care-l iubeste pe aproapele si cel care-L iubeste pe Dumnezeu reflecta asupra sufletului lui cerul. Si cel care iubeste nu-ti ramane numai casa, nu este numai un loc al implinirii tale, ci dintr-o data devine si o ferastra catre cer, a implinrii tale. Omul care are o relatie cu Dumnezeu este ca o fantana in care se reflecta cerul. Asa se reflecta cerul si in cel care il iubeste.

Imi spunea cineva ca el cunoaste tinerii care care vin la Oasa, fata de tinerii care nu vin la Oasa. Nu trebuie sa cunoasca pe nimeni si el ii poate diferentia. Si i-am spus: "cum va dati seama, daca nu stit nimic despre ei?". "Pentru ca, la cei care vin, vad o flacara anume in privira lor, si aia e flacara de la Oasa, care e unica si se reflecata unic, in privirea lor". Si nu era un om foarte credincios, cel care mi-a spus acest lucru. Adica e cerul de la Oasa in care se reflecta Dumnezeu, in mod unic. Bineinteles ca sunt si alte ceruri, ca fiecare e o fereastra catre cer, pana la urma. Dumnezeu si Raiul se reflecta in toata creatia, pana la urma, dar trebuie sa fim noi curati, trebuie sa fim noi luminati, ca sa vedem cerul in jurul nostru. Si iata cum iubind ajungi si cer si fereastra in celalalt. Iar, apoi, se aprinde flacara iubirii si in celalalt si iti devine ceea ce ai fost tu lui.

Mai mult decat atata, cand ne apropiem acuma de Craciun, pomul de Craciun face trimitere la pomul vietii care stim ca este Domnul nostru Iisus Hristos. Insa, spunea Sfantul Grigorie de Nyssa ca orice realitate poate sa devina pom al vietii daca ne raportam cu credinta, daca ne raportam duhovniceste la ea. Deci, chair si un gand iti poate deveni pom al vietii. Si Dumnezeu poate sa ti se ofere si printr-un gand, si printr-o clipa. Si un cuget bun iti poate deveni pom al vietii, si natura inconjuratoare - si mai mult decat toate celelalte. Cum pot eu sa ajung un pom al vietii, sau cum pot ceilalti sa ajunga in mine un pom al vietii? Iata printr-o unire cu Dumnezeu, printr-o relatie cu Dumnezeu si o raportare prin credinta la celalalt. Atuncea cand il iubesti pe celalalt ii devii si un pom al vietii. El culege cerul, culege viata din tine. Daca viata mea este numai naturala si o iubesc, atuncea e un pom natural. El se impartaseste in mod natural. Dar daca viata ta este unita cu viata lui Dumnezeu, atunci celalalt culege vesnicia, il culege pe Dumnezeu, culege raiul din pomul vietii tale. Deci iata cateva efecte - daca vreti - ale iubiri in viata noastra. 

Parintele Pantelimon : Ceea ce as vrea sa repet din ceea ce a spus Parintele este ca sunt foarte multi oameni fara casa, in sens spiritual, si foarte multi oameni care, nu numai ca nu au casa dar nu au loc unde sa se odihneasca, pentru ca nu exista nici un suflet care sa-i cuprinda in interiorul lui. De aceea, va ziceam ca Dumnezeu ne vrea pe toti dumnezei pentru celalalt, ca fiecare dintre noi sa lucreze in viata celuilalt. Stiti, cum va ziceam, din Pilda Judecartii de Apoi, ca iadul este a celor care nu au facut nimica pentru aproapele lor. Dar iadul nu va fi o constatare atuncea la final, nu va fi o condamnare la final, ci va fi o constatare a iadului pe care oamenii il traiesc deja. A nu putea sa dai, a nu putea sa te daruiesti, a nu putea sa te deschizi, a nu purtea sa oferi loc de popas in sufletul tau, loc de odihna in casa ta, caci casa ta este plina de tine si nu mai este loc si pentru altul in casa ta, acesta este deja iadul. De aceea zicea Domnul Iisus Hristos ca mai fericit este a te darui, a da decat a lua. A te darui este inceputul raiului pe care il traiesti inca din viata aceata. Si Domnul Hristos este Dumnezeu pentru oameni, si noi sa fim oameni pentru oameni. Si, in fiecare zi sa te gandesti ca daca n-ai facut ceva pentru aproapele tau, daca nu ai slujit ceva, daca nu ai usurat cu ceva viata celui de langa tine, daca nu ai facut un gest altruist, un gest intentionat pentru cel de langa tine, ziua aceea este o zi de iad, este o zi a mortii. Abia atunci cand incepi sa te deschizi, sa lucrezi, abia atuncea esti pe calea cea adevarata. Altfel ramai la nivelul levitului, al preotului care mergea pe cale, pe calea catre Dumnezeu, dar nu-L intalnea. 

Parintele Iustin: Spunea Sfantul Ioan Gura de Aur ca nimeni nu ne poate face niciun rau, si nimic nu ne poate face rau. Si spunea el mai departe ca raul vine din raportare; ca, cumva, raul din afara sau binele din afara nu ne patrunde magic, nu vine peste noi si ne patrunde in mod automat, fara noi. Si daca exista rau in noi, raul acela nu este un transfer din afara in interior ci este un produs al nostru. Raul altuia este produsul lui. El nu se transfera la mine. Eu pot sa accept raul din afara si plecand de la el sa-l activez, sa-l produc pe al meu, dar nu e un transfer de rau sau de bine, ci se produce inlauntru. Si atuncea totul tine de raportare. Noi putem, prin credinta sa introducem numai lucruri pozitive inlauntrul nostru, numai lucruri bune, chair daca din afara ne vin si bune si rele. Asta e un lucru extraordinar. Treaba nu este sa ajungi undeva unde sa nu mai fie rau. Exista rau peste tot. Este rau si la manastire. Sunt demoni si pe acolo si vin sa-ti faca rau, deci nu poti sa scapi, sa zici ca nu mai este un rau in afara ta si ai scapat. Nu asa se scapa, ci printr-o raprotare suprarationala, o raportare duhovncieasca la exterior, prin care convertesti totul in bine, si in tine poate sa intre totul in bine.  

Haideti sa va dau in exemplu. Proorocul David cand a fost dat jos de pe tron de fiul sau Abesalon, a ramas cu o armata mai mica cu care se retragea. A trecut pe langa casa cuiva si acel om care era acolo a inceput sa-l huiduiasca, sa vorbeasca urat la adresa lui David. Si atunci Ioab, conducatorul oastei lui i-a spus: porunceste sa i se taie capul. Cum vorbeste el asa cu conducatorul lui Israel?! Si atunci David a zis: nu, lasa-l ca pentru pacatele mele i-a poruncit Dumnezeu sa ma blesteme. Deci vedem doua tipuri de raportare, a lui Ioab, rationala, si a lui David, suprarationala, prin credinta, duhovniceasca. Si cum el a intors raul acela in bine. Plecand de la raul acela si raportandu-se duhovniceste, el a inceput sa-si vada pacatele, sa intre in sfera pocaintei, sa se pocaiasca si sa se inalte. Deci iata cum raul din afara s-a transformat in bine inlauntrul lui, pentru ca s-a raportat duhovncieste la el. In schimb, nu s-a intamplat acelasi lucru la Ioab, care s-a raportat rational. Deci printr-o raprotare duhovniceasca la tot ce te inconjoara, poti sa intorci totul in favoarea ta. Totul iti poate deveni mantuitor daca te raportezi duhovncieste. Asta presupune credinta, asta presupune relatie cu Dumnezeu. Si daca ceva din afara totusi ne vatama, ne face rau launtric, asta inseamna ca nu ne-am raportat cum trebuie la realitatea respectiva sau poate ca avem corespondent in launtrul nostru cu raul din afara. Si raul si binele din afara trebuie sa gaseasca corespondent in noi ca sa ne influenteze intr-un sens sau altul. Daca nu exista acest corespondent nu ne poate inhata. Deci, iata, curatirea vietii noastre si raportarea noastra duhovncieasca la tot ce ne inconjoara, intoarce totul in favoarea nostra. 

Zicea Avva Antonie ca de la aproapele vine si viata si moartea si am putea spune ca viata si moartea vine din noi, da, intr-adevar, prin aproapele, dar tine de noi lucrul acesta. Deci tine de noi ca sa vina viata de la aproapele sau sa vina moartea de la aproapele. Zicea el ca daca il dobandim pe fratele, pe Dumnezeu il dobandim, si daca gresim fratelui, lui Dumnezeu ii gresim. Deci ce-l face pe aproapele mantuitor pentru mine sau distrugator? Raportarea mea! Iar, ca eu sa am mereu o raportare duhovniceasca, o raportare care sa converteasa raul care vine din afara in bine, asta inseamnca ca eu mereu sa fiu intro lucrare de convertire, de sfintire si de indumnezeire.

Parintele Pantelimon: Referitor la raportarea fata de aproapele, ziceam ca daca ai constiinta ca el e viata ta nu mai poti sa fi indiferent. Adica, cand celalalt se supara zicem: daca am dreptate, treaba lui - pentru ca ma consider indreptatit. Oamenii duhovniesti, in general, nu suporta gandul ca cineva sa fie suparat pe el. Noi, de multe ori cu dreptatea stricam pacea dintre noi. Ori este nevoie de multa delicatete si multa atentie de la noi. Nu te poti culca linisit daca ai dreptate si celalalt e suparat pe tine. Este nevoie de multa atentie cu cel de langa tine, mai ales in familie, si este nevoie de multa credinta. Daca nu il privesti pe celalalt cu ochii credintei, si il privesti cu ochii firesti, realist, ii vezi si binele si raul din el, dar asta nu este o privire corecta asupra celuilalt. Nu trebuie sa privim realist la aproapele nostru, ci trebuie sa privim suprarealist, sa privim prin ochii credintei. Cum zicea si Parintele, ca privind prin ochii credintei ajungi sa descoperi comori in el, pe care el poate nu stie ca le are. Noi putem sa-l revelam pe cel de langa noi, si noi avem chiar datoria de a-l revela pe cel de langa noi. Pentru aceasta trebuie sa se ajunga si la o curatire, ca sa vezi mai mult in celalalt. Si exista mai mult in celalalt, dar, daca tu nu vezi este pentru ca ai tu ochii sufletului intinati. Si, cum va ziceam, vederea realista a celuilalt este, de fapt, o vedere decazuta. Noi cu totii trebuie sa privim prin credinta. Si cum ajungi sa-l vezi pe celalalt cu ochii credintei? Zicea Parintele Teofil sa faci faptele credintei in raport cu celalalt. Adica sa-l ierti, sa-l rabzi, sa te daruiesti pentru celalalt. Poate nu-ti vine sa-l ierti, poate nu-ti vine sa-l rabzi in mod firesc, dar faci lucrul acesta pentru ca porunceste Dumnezeu si, implinind poruncile lui Dumnezeu, ajungi sa te curatesti de acea privire, si chiar vezi ca celalalt este mai bun, si chiar reusesti sa-l descopeiri pe celalat, si celalalt sa se descopere el insusi prin tine. Daca privesti lucrurile firesc, realist, si bune si rele, nu ramai intr-o stare de neutralitate. In permanenta exista un asalt, o ispitire din partea celui rau ca sa ne descopere tot mai mult raul din celalalt. Cand vezi raul din el, il inraiesti pe cel de langa tine. De multe ori sa stiti, ca noi suntem cauza pentru multe pacate ale celui de langa noi. Noi, de multe ori reusim sa scoatem la suprafata ce este rau in cel de langa noi, si zicem: uite ca este rau. Dar cine a descoperit raul din el, cine a provocat raul din el? Cel de langa el, aduca eu! Pai cine a reusit sa rabde? Pai cine a reusit prin credinta sa scoata ce este bun si frumos din el. Cum zicem: a gresit, ei, e pacatul lui! Dar de multe ori greselile lui sunt pacatele noastre pentru ca noi vedem raul si il aratam: uite, esti asa, esti asa. Sunt lucruri care, chair daca le vedem nu trebuie spuse. Sunt lucruri care nu se spun intr-o relatie. Raul nu se spune, pentru ca raul descurajeaza. Tot timpul trebuie sa avem o atitudine suprarealista la celalalt, tot timpul sa-l incurajezi, nu sa-l condamni. Sa-l incurajezi, adica sa promovezi ceea ce este bine in el, adica sa simta ca este puternic pentru ca este cineva care tine la el si care-l sustine. Altfel, omul foarte usor cade in descurajare, daca nu se simte iubit. Cade in descurajare si ajunge un om fara casa. 

Parintele Iustin: Ati vazut ca multi parinti nu spun despre copiii lor, care sunt rai, ca sunt rai. De ce? Pentru ca recunoasterea realista a raului confirma raul si il activeaza. Spunea Parintele Arsenie Boca, sa nu gandesti de rau pe cineva ca-l faci rau, adica il faci sa creasca in rau, pentru ca si gandurile se transmit ca energii, si se transmit ca si raul, ca enrgie negativa, si celalalt fiind intr-adevar descoperit, si fiind cuprins de rau, tu esti cumva combusitbil pentru raul lui.

Parintele Pantelimon: Dar cand ajungi sa vezi raul, din start acolo ajunge si vine diavolul, pentru ca diavolul e rau si ne vede pe toti rai. Daca Dumnezeu este iubire si iubirea te orbeste si nu mai vezi raul, tot asa si ura diavolului este rea si ne vede pe toti rai, si ne inspira. Si atuncea incepi sa vezi tot mai mult rau si incepi sa te tulburi tot mai tare si deja intri in sfera celui rau. Si daca esti in sfera lui Dumnezeu, cum Dumnezeu este iubire, iubirea acopera multime de pacate si iubirea lumineaza pe celalalt, pe cel de langa noi.

Sa stiti ca fiecare dintre noi simtim nevoia de a fi importanti, si nu este o chestiune de mandrie, nu este o chestiune de a-ti da importanta, dar fiecare vrea sa stim ca contam, ca existenta noastra conteaza in lumea aceasta si ca noi contam pentru cineva. Si de aia, faptul de a nu fi confirmat de nicaieri, de a nu fi confirmat de nimeni, de a nu fi gazduit de nimeni in sufletul sau, te descurajeaza. Si atuncea, noi ca si crestini, avem aceasta vocatie de a fi lumini, de a fi casa in care celalalt sa se odihneasca. 

Parintele Iustin: Noi ne dorim sa continuam mai aplicat intalnirea noastra de astazi si asa ca ne oprim cu partea de expunere aicea, urmand cu intrebarile. Eu as vrea ca partea asta de expunere sa o incheiem cu un cuvant de la Nae Ionescu care spunea ca "vezi ce esti nu vezi ce este".  

[...] Parintele Pantelimon: Va spuneam si de forta pe care ti-o da comuniunea si am putea vorbi si despre imbogatirea pe care ti-o da comuniunea. Cand esti cu mai multi in comuniune traiesti prin fiecare, traiesti prin mai multi si te imbogatesti cu modul lor de a trai lumea. Atuncea te compui impreuna cu ceilalti intr-o suprapersoana, sau intr-o persoana compusa cu ceilalti si esti conectat la bucuria lor, esti conectat la viata lor, traiesti viata multimplicat prin ceilalti.    

Intrebari si raspunsuri

- Cum ne purtam cu un ateu pe care il iubim crestineste? Si el ne iubeste dar nu ne impartaseste credinta.

Parintele Iustin: Ne purtam cum suntem, adica ne purtam crestineste odata ce suntem crestini. Ne raprotam la el, raportandu-ne la sistemul nostru de valori. Nu starea lui ne determina raportarea, ci starea nostra. Si raportarea la universul nostru de valori ne determina. 

Sa stiti ca de multe ori alunecam asa, cumva, si intram in logica raului. Nu dupa logica raului lui trebuie sa ma raportez, daca este rau, ci dupa logica binelui meu, dupa logica binelui lui Dumnezeu. Este foarte important, sa stiti, in viata sa nu intram in logica raului. Insa, daca vreti, sa facem o intrecere cu el, sa vedem cine e mai puternic acolo: credinta noastra sau necredinta lui, dragoste noastra sau lipsa dragotei lui. Ne putem verifica ce suntem in relatia cu celalat. Bineinteles ca nu putem face experimente aicea ci, efectiv, trebuie sa ni-l asumam. Stiti ce zic Sfintii Parinti, ca: ce nu-i asumat, nu poate fi mantuit. Si el ca sa se mantuiasca trebuie asumat prin iubire. Si prin iubire il asumam si-l insumam in viata noastra. 

-  O alta intrebare se refera la faptul daca Oasa se gandeste sa creeze o tabara si pentru familiile crestine cu copii.

Parintele Iustin: Numai copiii nu ne mai lipsesc acolo! Nu ne-am gandit sa facem o tabra pentru fosti ASCOR-isti, pentru cei cu casatoriti, insa sa stiti ca nu-i excludem si nici pe ei. Intr-adevar, sa stit ca ii mai restrictionam atunci cand sunt sute de tineri acolo, si cand trebuie sa fie o organizatie bine pusa la punct, atunci nu prea mai au loc copiii mici acolo. Nu ne-am gandit insa, dar poate mai negociaza tot tinerii care capaciteaza la maxim. Este o asociatie Pro-logos care e organizatoare si in seara asta, o asociatie pentru fostii ASCOR-isit, cei casatoriti se intalnesc acolo si fac treaba buna. Stiti ca gradinita Troita este infiintata de ei in colaborare cu Arhiepiscopia. Si alte actiuni au, Asociatia Pro-logos, care este intr-adevar pentru ei, pentru cei care sunt casatoriti.  

- Vorbiti-ne putin despre viata prin celalalt in casnicie. Cum sa trecem peste ispite si rutina. De ce moare o casnicie? 

Parintele Pantelimon: Caderea in rutina, ca sa zicem asa, este din lipsa de credinta. O relatie de casnicie daca ramane numai la nivel natural, la nivelul numai a iubirii unuia fata de altul, si nu este si transfigurata prin credinta, ea se epuizeaza, ca orice realitate naturala. Si atuncea ca ea sa sporeasca, ca ea sa nu cada in rutina, trebuie ca membrii ei sa nu fie rutinati. Or, dinamismul vietii vine din credinta. Numai credinta te ajuta sa iesi din uniformitatea acestei vieti. In afara de credinta exista diversitate, dar nu exista sporire. Adica in planul asta, al lumii de astazi exista foarte multa diveristate. Tot timpul se schimba ceva, se schimba ceva in exterior, dar nu exista noutate. Adica toata aceasta diverisitate este foarte banala la un moment dat. Noutatea vine numai din adancirea vietii, din spiritualizarea vietii. Si atuncea, ca sa nu se ramana la aceasta rutina, sa nu se ramana numai la dezideratul imanentului, trebuie ca fiecare sa depaseasa prin credinta. Vedeti ca si de aicea vine intelesul de cununie. De ce lumea nu se poate casatori in afara Cununiei? Pentru ca asta inseamna sa condamni casatoria aia imanentului, sa condamni casatoria lipsei de Dumnezeu, sa o condamni la absenta lui Dumnezeu din viata acelui cuplu si atuncea ea, la un moment dat se epuizeaza. 

Parintele Iustin: Imi spunea Parintele Teofil candva, cand il intrebam despre manastire si de faptul de a merge eu la manastire, imi spunea ca: "draga, daca tu mergand la manastire nu devii mai bun decat cand ai intrat in manastire, nu se justifica sa stai in manastire sau sa mergi la manastire; daca nu cresti valoric prin asta". Cred ca acelasi lucru e valabil si pentru casatorie, ca daca nu iti cresti valoarea, nu ajungi la mai multa virtute, la mai multa bucurie, la mai multa implinire prin familie - ca pentru asta este - nu se justifica, dar pentru asta este. Scopul principal, zicea Sfantul Ioan Gura de Aur, al casatoriei este implinirea prin celalalt si dupa aceea nasterea de prunci. Deci nu este nasterea de prunci, scopul cel mai inalt al casatoriei. Este inalt, dar nu cel mai inalt. Ci implinirea. Ori asta presupune o angajare, o lucrare continua. 

Noi, mergem acasa de multe ori ca in concediu. Tragem de noi toata ziua si cand ajungem acasa ma relaxez, vad eu ce mai fac acolo. Dar e un mediu in care trebuie sa lucrez. E un alt univers, merge dupa alte legi. Merg in societate dupa legi democratice, merg acasa, familia e organizata dupa legi teocratice. Daca merg cu democratia si bag democratia in familie am distrus-o. Mi-am distrus familia! Nu functioneaza familia dupa legi democratice. Vedeti cand intra democratia acolo, copii cand le intra democratia in cap si se raporteaza democrat la parinti. Pai mai asculta? Nu mai poti sa faci nimic cu ei! E alt univeris. Or, noi trebuie sa fim acolo si sa crestem, sa lucram. Cand intrii in familie, trebuie sa intri ca in biserica si n-ai voie sa iesi din familie decat cum iesi din biserica. Adica din biserica nu iesi niciodata cum ai intrat. Totdeauna esti mai usor, mai bun mai luminat. Se intampla ceva in launtrul tau, te refaci in biserica. Ei, asa si acasa. Ma duc acasa ca la biserica si ma intorc refacut, renascut. Ori asta nu se intampla stand, absent sau pasiv in familie. Deci e vorba de asumare a unei vieti de familie. Observam ca investim acuma tot mai mult in exterior si nu mai investim in launtrul familiei noastre.  

- Cum poti sa nu-l ranesti pe cel din tine atunci cand descoperi iadul din tine, atunci cand toate relele pe care le-ai acumulat incep sa iasa la suprafata.

Parintele Pantelimon: Sa stiti ca multa rautate in viata omului vine din nemultumirea fata de sine. Cand nu esti implinit tu, cand esti nemultumit de tine insuti, esti rau si cu cei din jurul tau. Si atuncea implinera de sine vine tot prin credinta, prin lucrarea faptelor bune, prin implinrea datoriei. Cand ai constiinta ca ti-ai implinit datoria fata de Dumnezeu, esti si multumit. Cand esti multumit esti si bine dispus. Dar, daca te sti apasat de pacate, daca te sti framantat de pacate, daca te sti ca ai facut compromis, ca ai cazut, esti nemultumit si nemultumirea o rastorni si pe ceilalti, esti rau si cu cei din jurul tau. Si atuncea cauta tot timpul sa te calibrezi. Bine, am slabiciuni, am caderi, ma duc la duhovnic, ma spovedesc, ma indrept. Nu-i stau in stare de cadere. Nu-i grav faptul de a cadea cat faptul de a nu te ridica. Si atuncea eu, permanent trebuie sa fiu nu multumit, ci implinit. Adica eu permanent trebuie sa ma lupt cu mine. Nu neaparat sa stiu ca am realizat nu stiu ce lucruri, dar sa stiu ca m-am luptat cu mine. Sa stiu ca mi-am fortat un pic limitele, mi-am implinti datoria. Si atunci, din implinirea datoriei vine si o anumita multumire si vine si o anumita tihna si o buna dispozitie pe care o avem si fata de ceilalti.

Este nevoie si de foarte multa lepadare de sine in viata de familie, adica sa te lepezi de tine, sa nu te mai gandesti ce doresti tu, ci sa te gandesti ce doreste celalalt, sa te gandesti ceea ce poti sa faci pentru celalalt de langa tine, nu sa cauti sa-ti urmaresti dorintele tale. Sa te golesti de dorintele tale si abia atunci incepi sa fi sensibil cu celalalt. Sa stiti ca preocuparea de sine este ca un tiran, te tiranizeaza si te orbeste. Nu mai poti sa-l vezi pe celalalt, dar te simti si inalntuit. Abia cand te lepezi de tine te simit liber. Deci preocuparea de sine, sinele, este ca un idol, ca un demon care te poseda si nu mai poti sa fi liber. De aceea zicea si Domnul Hristos ca conditie fundamentala a vietii crestine este lepadarea de sine. Adica sa ajungi la eliberare, la libertate.

Parintele Iustin: Zicea Sfantul Antonie cel Mare ca lucrarea cea mare a omului este ca sa isi puna pacatul sau asupra sa si sa astepte ispita pana in clipa cea din urma. Parintele Teofil ne spunea: luati aminte ca e vorba de lucrarea cea mare a omului, nu de o lucrare oarecare, ca sa-si puna pacatul asupra sa. Adica, odata ce ti-ai descoperit pacatele, si iti vezi pacatele si rautatea, nu e putin lucru.

Zicea Sfantul Isaac Sirul ca cel care isi vede patimile este mai mare decat cel care ii vede pe ingeri. Nu-i putin lucru sa descoperi raul din tine. Asta presupune o lumina in sufletul tau. Cata vreme e intuneric in sufletul tau nu vezi nimic. Si, cand incepi sa vezi asta inseamna ca se face lumina acolo. De asta avem impresia ca, pe masura ce inaintiam in credinta, suntem tot mai rai. Descoperim rautati pe care credeam ca nu le avem si avem impresia ca acuma s-au produs, cand le descoperim. Nu! Dimpotriva. Si asa este urcusul duhovnicesc: o constiinta a coborasului. Si Parintele Sofronie de la Essex, imi spueau cei care au fost prin preajma lui ca avea pareri foarte proaste despre el, se credea ultimul om. Dar chiar asa credea. Si Sfintii Parinti nu se vedeau ceva.

Ori, raul pe care il vedem trebuie sa ni-l asumam, sa-l punem asupra noastra. Raul care il vedem in noi este al nostru si este din cauza noastra. In momentul in care descoperim raul si ne revoltam din cauza materiei noastre si punem vina pe exterior, ca nu sunt inteles sau inteleasa, n-am facut nimica, decat sa ma afund in acel rau. Nu trebuie sa intru nici in logica raului meu launtric. Trebuie sa mi-l asum si trebuie sa intru in logica depasirii acelui rau.

Am mai spus ca Parintele Teofil acuma la batranete si-a rupt piciorul si eram foarte contrariat. De ce-a ingaduit Dumnezeu sa-si rupa piciorul acuma la batranete? Poate nu mai i se sudeaza oasele, nu mai merge la conferinte. Cum de nu l-o ocrotit Dumnezeu? Cum de a ingaduit treaba asta? Si nu merita Parintele Teofil sa i se intample treaba asta. Si ma framantau ganduri de felul asta. Si am mers la Parintele, la spitala la Brasov, si primul lucru de care l-am intrebat: "Parinte de ce credeti ca a ingaduit Dumnezeu sa vi se rupa piciorul acuma la batranete?" Si a zis: "draga, nu stiu si nici nu ma intereseaza sa stiu, dar un singur lucru ma intereseaza: sa depasesc conditia in care ma aflu". Si atuncea mi-am dat seama ca eu intrasem in logica celui rau, cautam raspuns, explicatii, si nu gaseam.  El era, de fapt, in logica depasirii raului, nu in logica raului. Pe el il interesa sa depaseasca situatia respectiva. Si iata, situatia respectiva in felul acesta asumata si depasita facea, il angaja pe el, si mai mult intr-o crestere launtrica. Pe cand o intrare in logica raului te face sa te scufunzi efectiv, sa te cufunzi in raul respectiv.

Si Parintele Teofil, in general, invata asta prin viata lui. Ganditi-va ce handicap mare a avut Parintele Teofil, sa nu vezi. Si a asumat realitatea asta, chair daca spunea, cand era copil ca el nu stia ce inseamna sa nu vezi, ca el n-o vazut ca sa compare cu nevazutul. Deci asta era realitatea lui, nu stia. Dar, cu toate astea si-a asumat si n-a intrat in logica raului. Iarasi: ca "de ce sunt eu asa?", ca "de ce sunt nedreptatit?", ca "e corect ca eu sa intru in viata asa, si altii nu stiu cum?",...  - ganduri si atitudini care l-ar fi racit launtric. Nu! Si-a asumat situatia asta si a depasit-o prin angajare. Deci a intrat iarasi in logica depasirii acelei situatii. Si, logica asta a depasirii situatiei, a handicapului respectiv, i-a adus foarte multe avantaje. Eu nu cred ca Parintele Teofil era ce a fost daca nu avea handicapul asta. Nu cred ca avea memoria care a avut-o, si nu cred ca avea profunzimea aceea. Ori, handicapul asta l-a si ajutat. Deci el a avut foarte multe avantaje asumandu-si un dezavantaj. Deci un dezavantaj asumat s-a transformat intr-o suma de avantaje. Iata, el a ajuns sa practice Rugaciunea lui Iisus foarte intens, sa aibe o claritate in minte - caci lui trebuiau sa-i fie lucrurile foarte clare, si in camera si oriunde. Era obisnuit sa-i fie lucrurile foarte clare, caci altfel nu stia ce-i cu el. Si folosea memoria foarte mult, nu era ca noi, ca ma intereseaza ceva pun mana pe o carte si citesc. Pai pentru el era greu sa caute, nu vedea, nu avea la indemana totul, si atunci a trebuit sa-si fixeze toate cunostintele in launtrul lui. Asta l-a facut sa-si dezvolte memoria foarte mult, si iarasi a crescut prin asta. Deci vedeti ce inseamna un rau asumat si intrat in logica depasirii lui. Deci vedeti cum se indeplineste cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur ca nimica nu ne face rau?! Si printr-o atitudine pozitiva, duhovniceasca, intoarce totul in favoarea lui. Iata, el a intros in favoarea lui un handicap care era impotriva lui, prin asumare si prin raportare la credinta.

- Ce sfaturi puteti da unor persoane care nu stiu exact ce vor de la viata, celor care nu stiu pe ce drum sa apuce. Cum stim cine suntem si ce sunem?

                                                                                         

Parintele Iustin: Mie imi e greu sa raspund la intrebarea asta pentru ca eu am fost hotarat de mic, si de mic am stiut ce am vrut, si n-am trait starea asta sa nu stii ce vrei, sa fii intr-o stare de deruta. Dar cred ca, spuneau Sfintii Parinti ca dobandesti o virtute cel mai usor stand langa cel care o are. Mai usor decat prin exercitul de unul singur, pentru ca se transmite, te ajuta. Ori, daca nu stie ce vrea sa vina la noi, ca noi stim ce vrem si sigur o sa afle si el cel ce vrea. Adica sa se apropie de oameni care stiu ce vor.

Si, la general e bine, daca vezi ca esti trandav, esti puturos, si nu sti cum sa scapi de lene, apropie-te, imprieteneste-te cu altii care ii vezi ca sunt harnici, care sunt luptatori, jertfitori si te influenteaza si pe tine.

Parintele Pantelimon: Referitor la a te intelege pe tine insuti, in ziua de astazi, exista intr-adevar asa o pierdere a identitatii si ca un rezultat al globalizarii valorilor, si ca un rezultat al lipsei de memorie, a amneziei. Cand nu sti cine esti, esti ca un om care si-a pierdut memoria. Si atuncea, cand nu mai sti cine esti trebuie sa-ti recuperezi memoria. Si care este memoria ta? Neamul tau. In neamul tau tu vezi, iti recunosti potentele, iti recunosti idealul, in neamul tau tu iti vezi oglindite puterile tale sufletesti, credinta ta, modul tau de a-ti trai credinta. Sa stiti ca noi, ca romani avem un mod propiu de a ne trai credinta. Si exista, din aceasta cauza, multa confuzie si in viata duhovniceasca, pentru ca acuma, cum avem tendinta sa importam totul, si nu mai avem constiinta propiei valori si a propiei demnitati, noi si spiritualitatea o importam din Grecia, din Rusia si nu mai stim sa ne traim credinta in felul nostru specific, care este cu totul si cu totul unic.

Sa stiti ca bogatia aceasta a colinzilor nu o gasesti nici alt undeva in lume. Si vedeti cum in viata romanului este integrat tot, adica si Dumnezeu, si natura, si animalul domestic, si orice. Totul este cumva foarte aproape, foarte familial, este un mod specific. Deci ca sa-ti descoperi identitatea trebuie sa-ti recuperezi memoria.

- Cum putem dobandi iubirea fata de aproapele, pentru a-l putea face casa in sufletul nostru. Cum il putem primi pe Dumnezeu in suflet?

Parintele Iustin: Spun Sfintii Parinti ca la iubire se ajunge cel mai bine prin rugaciune. Adica rugaciunea este virtutea care inmulteste cel mai mult iubirea. Orice virtute ne duce la iubire si finalizeaza in iubire - adica crestem in iubire practicand orice virtute. Orice virtute in relatie cu Hristos, bineinteles. Dar rugaciunea mai mult decat orice alte virtuti ne ajuta sa ajungem la iubire. Deci daca vrem sa iubim mai mult neaparat trebuie sa lucram virtutile mai mult si rugaciunea in special. Ori, odata ajunsi la iubire ne invata iubirea, asa cum si rugaciunea cel mai mult te invata ceva despre rugaciune. Rugaciune este cea care te invata cel mai mult ceva despre rugaciune. Ea insasi iti devine invatator, mai mult decat orice ai citi. Daca esti atent iti spune ea. Mi-amintesc, cand eram mic, ca ma urcam pe acoperisul casei cu mesterii si ii intrebam si eu - intram si eu atuncea in viata constienta-, si "de ce puneti asa? de ce bateti asa?" Pai, ziceau oamenii aia de la sat: "mai copile iti spune lucrul cum trebuie sa faci". Si atuncea asa si rugaciunea, iti spune ea. Si iubirea iti spune cum sa te raportezi si, bineinteles ca Dumnezeu prin iubire te calauzeste, iti spune cum sa te raportezi prin iubire om unic, la o persoana unica.

Parintele Pantelimon: E foarte bine daca putem sa ne deschidem sufletul. Noi, in virtutea faptului ca nu mai stim sa slujim celorlalti sau nu mai stim ce inseamna [ca cineva] sa slujeasca cuiva, nici nu mai credem ca cineva poate sa ne slujeasca. Uitam de faptul ca sfintii, toata dorinta lor este sa ne ajute, si nu mai avem credinta ca ne ajuta, si nu avem curajul sa le cerem ajutorul. Pentru ca daca nu stii tu sa dai, nu te mai gandesti ca ar exista cineva care ar putea sa-ti dea ajutorul. Dar sa stiti ca sfintii sunt foarte doritori. Sfintii sunt dupa chipul lui Dumenzeu si sunt foarte doritori sa vina in intampinarea noastra, sa vina in ajutorul nostru. Si atuncea trebuie sa avem curajul sa le cerem ajutorul si, cum ziceam, sa avem si noi curajul de a-l da cuiva.

Parintele Iustin: Iubirea adevarat, spun Sfintii Parinti ca nu astapta raspunsul. Nici chiar daca celalalt nu este capabili sa ne raspunda la deschiderea nostra, la dragostea nostra, noi sa ne raportam la el ca o mama, cum spunea Sfantul Nicodim Aghioritul. Stiti ca zicea ca "la aproapele sa te raportezi cu inima de mama, la Dumnezeu cu inima de fiu si la tine insuti cu inima de judecator". In viata concreta noi cam inversam rolurile si ne raportam cu inima de judecator la aproapele, si cu inima de mama la noi. Incercam sa iesim bine noi, sa fie bine pentru noi. Deci bine intr-o raportare critica. Deci vedeti ca Domnul Iisus Hristos spune "n-am venit sa judec lumea, ci sa mantuiesc lumea", "n-am venit sa mi se slujeasca, ci Eu insumi sa slujesc tuturor". Si Domnul Hristos vrea sa mantuiasca lumea si prin mine. Adica El si-a asumat umanitatea cazuta printr-un om, prin omul Iisus Hristos. A mantuit lumea virtual in acel om, Iisus Hristos si cu El S-a inatata la Ceruri. Dar acuma se pogoara in fiecare dintre noi la botez si continua aceeasi lucrare de manturie a lumii launtrice si a lumii exterioare. Si reface acelasi traseu care l-a avut pe pamant ca om, Dumnezeu unit cu omul, reface acelasi traseu cu fiecare dintre noi, cu fiecare dintre noi se rastigneste, cu fiecare dintre noi lucreaza la mantuirea tuturor. Adica El vrea sa mantuiasca lumea prin fiecare dintre noi, nu numai prin omul Iisus Hristos. Si atunci, ca Dumnezeu sa poata mantui in mine si in jurul meu, trebuie sa las sa conduca El, trebuie sa ma las dupa El, omul Iisus Hristos - ca era om adevarat. Cum s-a raportat la Persoana lui Dumnezeu, la Dumnezeu care s-a intrupat in acel om? Pai cu o supunere totata. Pai si noi sa ne lasam in mana lui Dumnezeu, sa urmarim mereu sa facem voia lui Dumnezeu care este manturiea noastra si a tuturor celor din jurul nostru. Deci trebuie sa punem problema ca Dumnezeu si sa incercam sa lucram ca si Dumnezeu ca sa ajungem si noi dumnezei si sa se mantuiasca si ceilalti prin noi - dumnezei prin participare, nu prin fiinta, Dumnezeu dupa har. Stiti ca zice Dumnezeu prin proorocu David: Eu am zis dumnezei sunteti toti, dar voi ca oameni cadeti s.a.m.d. Deci o asumare cumva a intruparii dupa har a lui Dumnezeu in noi. Pai daca stim ca e Dumnezeu intrupat in noi, si ca Dumnezeu vrea sa mantuiasca toata lumea cu care eu vin eu in contact, si pe mine, asta imi schimba complet reacita si modul de a fi in viata.

- Cum se poate activa sentimentul de iubire din interior?

Parintele Pantelimon: Zicea Parintele Teofil ca la iubire se ajunge lucrand faptele iubirii, roadele iubirii. Care sunt acelea? Rabdarea, dragostea, buna cuviinta, sa nu cauti cele ale tale ci cele ale aproapelui. Deci prin roadele iubirii se lucreaza iubirea, si atuncea, daca vrei sa ajungi la iubire, sa stiti ca iubirea nu este o stare de emotivitate, nu este un sentiment ci este o virtute, o virtute care se lucreaza. Nu stai asa si iti inchipui si te autosugestionezi ca-l iubesti si ca iti creezi asa, tu o stare. Aia nu este iubire. D-aia iubirea nu se identifica nici cu indragostirea. Indragostirea este sa zicem o realitate biochimica, or iubirea este o virtute, este sa zicem asa un sentiment nobil care se lucreaza. Si atuncea nu poti sa astepti sa-ti cada iubirea din cer, asa. Trebuie lucrata, si se lucreaza in primul rand prin starea de jertfa. Domnul Hristos, Dumnezeu cum si-a manifestat iubirea fata de om? Iubindu-ne din cer? Ne-a iubit si din cer, dar cum si-a manifestat iubirea? Si-a dat si pe Fiul sau. Hristos, ca Dumnezeu intrupat, cum si-a manifestat iubirea? Slujind. Slujind Apostolilor, rastignindu-se pentru noi, jertfindu-se pentru noi. Si atuncea? Tu vrei sa ajungi la iubirea dar fara sa te doara, fara sa te ostenesti, fara sa dai nimica din tine.  Deci n-ai cum sa ajungi asa la iubire.

Parintele Iustin: Daca n-ai cunoscut iubirea si nu stii cum sa te apropii de ceva care n-ai intalnit niciodata in viata ta, atuncea poti mai la general sa mergi, deci sa renunti sa cauti iubirea, si sa-L cauti pe Dumnezeu, ca Dumnezeu e iubire si atuncea poate ca-L gasesti mai usor.  

- Daca nu aratam raul ce-l face cel de langa noi, atunci cum il inlaturam?

Parintele Iustin: Va spuneam ca spun Sfintii Parinti ca ce nu-i asumat nu-i mantuit. Trebuie sa ni-l asumam pe celalalt cu rele, cum este, si sa-l spalam inlauntrul nostru. Spunea Parintele Teofil, foarte frumos despre Dumnezeu nostru, despre Dumnezeu cel adevarat, despre Dumnezeu cel viu ca este cel care spala picioarele oamenilor. Ei, si ce ne cere si noua, Dumnezeu? Acelasi lucru. Va amintiti ca la Cina cea de Taina, Domnul Hristos le-a spalat picioarele ucenicilor si le-a zis: cunoasteti voi ce v-am facut Eu voua acum? Si le-a cerut sa faca si ei la fel. Ori, acuma noi nu mai putem fizic sa spalam picioarele altora, dar putem spiritual, putem sufleteste sa spalam picioarele celuilalt, adica sa-l spalam atunci cand il introducem in constiinta. N-are voie sa intre murdar in sufletul nostru, celalalt. Trebuie sa-l dezbracam, sa-l curatim de toata rautatea atunci cand il introducem in sufletul nostru. Dupa aceea iubindu-l, el vine si se intalneste cu el spalat inlauntrul nostru, se recunoaste, vede cum trebuie sa fie, isi da seama de starea in care e, si vede cum trebuie sa fie, dar asta pentru ca am reusit eu mai intai sa-l spal. 

Parintele Pantelimon: Credeti ca el nu stie ca e rau? Dar n-are putere sa-si depaseasca raul, si atuncea ce folos sa faci dreptate? Ce folos sa constati ca e rau, daca raul nu poate fi depasit? Si atuncea nu trebuie sa arat raul din el, trebuie sa arat binele din el, pentru ca el, lucrandu-si binele din el, primeste putere sa-si depaseasca raul. Asta trebuie sa fac. Ca raul... toti stim ca suntem rai, si daca n-ai putere sa scoti raul? De unde gasesti putere sa scoti raul din tine? Numai te poti epuiza in rele si nu poti sa le depasesti pentru ca nu esti la masura sa le poti depasi. Dar, afirmand binele din celalalt, incurajandu-l sa lucreze binele, trecand peste relele lui, el, lucrand binele se intareste si cu timpul va ajunge si la puterea de a scoate raul din el. Pentru ca el nu poate sa scoata raul din el, binele scoate raul din el, inmultirea binelui, lucrarea binelui este ceea ce scote raul din el. Asa, numai sa constatam ca suntem rai nu-mi foloseste la nimic.

Parintele Iustin: Dar chiare  si o vorba formala cumva; am auzit-o la multi oameni, adresandu-se celorlait: mai, e un om bun. Si daca o zici numai asa, din gura, treaba asta parca tot iti da un pic de curaj, de nadejde. Si daca ne gandim mai mult la Fiul risipitor, dupa ce a pierdut el totul, ce l-a ridicat? Constiinta ca e rau? Nu asta! Ci descoperirea faptului ca e iubit. Cand si-a venit in sine si s-a intors catre el, a vazut dragostea tatalui care era in el si care-l urmarea peste tot si asta l-a intors. Deci ceva pozitiv l-a intors. El trebuie sa se agate de altceva. Nu e de ajuns sa constati ca te inneci, ca sa scapi de innec. Deci trebuie sa te prinda cineva, trebuie sa te prinzi de ceva, ca sa scapi de acolo. Asa si in situatia aceasta. Dar Dumnezeu sa stiti ca e mereu cu noi, e mereu dupa noi, si iubirea Lui nu se aplica numai asa, intr-un caz particular, intr-o Pilda. Fiul risipitor reprezinta tot neamul. El asa se raporteaza la toti: ne urmareste pretutindeni cu dragostea Lui. Pretutindeni! Si dragotea Lui l-a facut sa se intoarca si ne face pe noi sa ne intoarcem, si dragostea Lui l-a facut sa astepte. Eu mi-am pus problema la Pilda aceasta cum de - facand si ingineria mai m-am gandit si asa, ca inginer, ca n-o murit inginerul din mine - cum de-a stiut Dumnezeu sa fie la poarta, cand a venit Fiul risipitor? Putea sa fie in alta parte, sa fie la lucru. Cum de era chair acolo, cand a venit si sa-l intampine? Si am gasit expiclatia asta la Sfintii Parinti, si anume faptul ca el era mereu in asteptare, el era tot timpul acolo. M-a impresionat foarte mult un tablou in care era ilustrata Pilda cu Fiul risipitor. Era un batranel ridicat pe ceva, care privea in zare si zarea se sfarsea cu un drum. Si atat. Asta era tabloul cu Fiul risipitor. Foarte sugestiv! Adica tatal care era mereu in asteptare, mereu il astepta, mereu se gandea: oare nu vine? Si dragostea asta l-a recuperat. Nu el s-a recuperat. Si d-asta in manturie Dumnezeu, Dumnezeu al fiecaruia dintre noi, este Eroul principal.

- Cum este posibil sa dispara iubirea adevarata din familie?

Parintele Pantelimon: Pai cred ca am mai lamurit treaba asta, dar mai revenim o data. Pai mi se pare ca dispare Dumnezeu, ca doar Dumnezeu este izvorul iubirii. L-ai scos pe Dumnezeu afara si atucea incepi sa vezi ca atunci cand iese Dumnezeu intra cel rau, si cand intra cel rau ajungi sa vezi relele, si cand ajungi sa vezi relele nu mai poti iubi ceea ce este rau in celalalt. Decaderea vederii este cea care raceste iubirea. In iubire trebuie sa fi cam nebun, asa. Ziceam sa fi nu irealist, nu nerealist ci suprarealist. Nu sa te minti pe tine, ci sa nu te mai minti pe tine. Pentru ca raul este o minciuna, raul nu este o realitate in sine. Raul este devierea a ceva bun. Nu ma intemeiez pe rau, pentru ca daca ma intemeiez pe rau ma intemeiez pe ceva ireal. Raul nu are fundament cultic, deci nu exista raul, raul este un bine deviat din celalalt. Si atuncea daca iau raul de bun, atuncea de fapt sunt in minciuna. Deci starea aceasta care zicem noi ca e realista, ca vezi lucrurile asa cum sunt, nu este realista, este o stare mincinoasa.

Parintele Iustin: Deci Dumnezeu dispare cumva cum dispare soarele. Adica soarele tot acolo este, dar nu il mai vedem fie ca vine seara si se invarte pamantul intr-o alta pozitie, fie ca e ziua si sunt nori. Deci Dumnezeu este dar apare raul care se interpune intre noi si Dumnezeu si care ne afecteaza, ne orbeste, nu-L mai vedem. Si raul, pacatul, are o otrava, e o otrava a mortii. Atuncea, cand pacatuim, otravim cu otrava mortii, adica ucidem. Pacatuim in iubire, otravim iubirea, si tot insistam pana cand moare. Si dupa aceea nu ne mai explicam: "cum de nu mai simt nimica?" si "ce m-am inselat inainte, credeam ca asa si asa....". Nu te-ai inselat, ai vazut foarte bine, numai ca nu mai vezi acum. D-asta sunt multi tineri care admit pacatul pentru ca se iubesc. Pai, "pacatuim, pacatuim, dar ne iubim". Bine, bine, dar prin otrava pacatului introduci moartea in iubire si atunci, incet-incet incepi sa o omori, si pana la urma chair si moare. Ori noi trebuie sa introducem Viata in iubire. Mereu in iubirea nostra sa introducem viata lui Dumnezeu, puterea vesniciei, si in felul acesta salvam iubirea adica o invesnicim. In felul acesta se salveaza iubirea prin invesnicirea ei, adica aducerea vesniciei in ea.            

Parintele Pantelimon: Sa stiti ca este foarte greu sa iti pastrezi o constiinta duhovniceasca in familie. De aceea este neaparat nevoie pentru om de un duhovnic, de aceea este nevoie de cineva care mereu sa te ridice sus, cum zicem: "sus sa avem inimile", sus sa avem iubirile. Inevitabil lucrurile au tendinta de a aluneca in jos, de a cadea. Si atuncea, ca sa pot, e foarte greu singur e foarte greu. Credinta se traieste altoit. Trebuie sa te altoiesti la o sursa de credinta mai puternica, pentru ca in lume exista foarta multe surse de necredinta in jurul tau si atuncea tu singur e foarte greu sa te mentii si ai nevoie sa te sustii. Si atuncea sustinerea asta iti vine prin altoirea la o familie duhovniceasca. Nu degeaba se zice ca modelul mireanului este calugarul. Nu degeaba exista manastiri in lumea aceasta. Manastirile sunt locuri in care incepi sa vezi din nou limpede. Toata aceasta tulburare, toata aceasta albeata care se pune pe ochi, de nu mai vezi lucrurile limpede in lume, se curata cand mergi la manastire. Si atuncea mergeti mai des, ca acolo incepi sa vezi din nou lucrurile mai frumos. Noi am constatat treaba asta, ca lumea si aproapele incepe sa straluceasca. In momentul in care se domoleste un pic instinctul, in momentul in care se domoleste un pic patima care se interpune intre vederea dinauntru si vederea din afara, in momentul acela incepi sa vezi din nou lucrurile frumoase, sa te bucuri de ele.

- Care este diferenta dintre iubire si dragoste, sau exista una?

Parintele Pantelimon: Nu. In Noul Testament se zice ca dragostea este nepieritoare [niciodata nu cade]. Exista diferenta intre iubire si indragostire. Indragostirea este fundamentul biologic al unei relatii. Adica exista oameni care se potrivesc, ca vedeti, se zice ca gusturile nu se discuta. Dar asta este numai un fundament biolgic, care trebuie sa existe si acesta intr-o relatie, dar nu trebuie sa se reduca numai la acesta. Exista o potrivire, o afinitate intre oameni, asa cum vedeti ca sunt oameni care in mod normal iti sunt simpatici si altii care in mod normal sunt antipatici. Adica cumva de unii te simti atras, de altii nu te simti atras si de altii esti neutru. Dar iubirea este altceva.

- In relatia cu celalalt, Dumnezeu spune sa intorci si celalalt obraz, dar nu exista o limita a numarului de ori pentru aceasta porunca?

Parintele Iustin: Faptul de a intoarce celalalti obraz tine de virtute. Si zicea Sfantul Grigore de Nyssa ca singurul hotar al virtutii este lipsa de hotar, ca virtutea n-are hotar, virtutea izvoraste din Dumnezeu si Dumnezeu este fiiinta virtutii. Pentru ca daca avem porunca sa iertam de saptezeci de ori cate sapte, la fel si aici. Insa este mai mult o chestiune teoretica. Cand chiar se intampla treaba asta, inseamna ca le incasezi si fara sa intorci celalat obraz, deci oricum le incasezi acolo. Si asta chiar sa se intample: sa intorci tu obrazul, e mai mult o teorie.

- Cum reusim sa-i convingem pe cei apropiati, care nu stiu nimica despre viata duhovniceasca sa vina la biserica?

Parintele Iustin: In primul rand prin propiul exemplu. Stiti ca paganii din primele secole - pana in secolul al IV-lea a fost interzis crestinismul in Imperiul Roman si au fost ucisi s.a.m.d.- dar, totodata erau foarte uimiti de faptul iubirii. Ziceau paganii: uitati-va la ei, cat de mult se iubesc! Asta ar trebui in primul rand sa-l cheme pe celalalt la o viata crestina. Exemplul meu si starea mea. Adica el, vazandu-ma pe mine, sa se indragosteasca cumva de virtute, in felul asta, si sa-si doreasca sa fie ca mine. Nu atata prin argumente, prin pozitii exprimate rational si moralist s.a.m.d. Si tu spui la copilul tau ca el nu trebuie sa fumeze ca nu-i bine asa, dar tu fumezi, sa nu injure, dar tu injuri, sa mearga la biserica, dar tu nu mergi, s.a.m.d. Nu poti sa convingi daca nu esti convins, si nu poti sa patrunzi daca nu esti patruns, si nu poti sa aprinzi daca nu esti aprins, s.a.m.d. Deci cu starea noastra! Si daca vrem sa se miste ceva in launtrul celor de langa noi, atuncea sa miscam cat mai mult in launtrul nostru. Si e de ajuns.

- Cum sa scapam de deznadejde?

Parintele Iustin:  Prin nadejde! Deci daca n-avem nadejde sa nu deznadajduim. Acuma sa stiti ca in general la deznadejde ne impinge mult mandria, si un om deznadajuit este cumva si un om mandru, si cumva iubirea de sine iti activeaza cumva deznadejdea. Si atuncea sa incercam sa fim mai smeriti. De ce deznadajduim? Ca suntem intr-o situatie sau alta negativa. Pai, cum spuneam, sa ne raportam la treaba asta? Sa ne asumam! Sa ne asumam starea asta in care suntem, sa stim ca este din cauza noastra, si prin credinta, prin apropiere de Dumnezeu, sigur Dumnezeu ne ajuta! E foarte simplu.

Adica daca esti in starea asta, iti cauti un povatuitor - si neaparat trebuie sa avem un duhovnic cu totii. Nu se poate fara duhovnic! Si duhovnicul e cel care te asuma, cel care te naste, cel care te creste, cel care te ridica asa cum parintii dupa trup te nasc, te formeaza, te invata, te spala pana ajungi si tu ceva, sa mergi pe picioarele tale in viata. La fel si in plan duhovnicesc, trebuie sa ai un parinte duhovnic. Atunci sa ne cautam duhovnicul. D-asta zic ca lucrurile ar fi simple daca am fi smeriti. Dar daca suntem mandrii incepem sa ne revoltam, ca de ce asa? Si incepem sa punem vina pe altii, in exterior. Este gresit in viata duhovniceasca sa fixezi raul in afara ta. Nu! In launtrul meu! Si ce ni se intampla are legatura cu viata mea si trebuie sa-mi asuma treaba asta.

Parintele Pantelimon: Sa stiti ca un om harnic nu prea deznadajduieste. El stie sa depaseasca o situatie cand e vorba de o situatie exterioara si cand e vorba de o situatie interioara. Daca nu esti asa, un om activ, esti un om lenes, pai cand vezi ca ai de lucru te sperii: atat de mult am de recuperat, mi se pare greu. Un om harnic nu isi pune problema cat are de lucru. El daca are de lucru este bucuros. Asa si in plan spiritual, nu-i mult de lucru. Pai slava Domnului! Sa stiti ca patimile sunt prea mult desconsiderate ca importanta, dar lupta cu patimile din tine este foarte importanta. Noi am vrea sa ajungem la nepatimire prin confort. Dar Sfintii nu vor sa ajunga la nepatimire asa, Sfintii vor sa se lupte cu patimile. Si faptul de a nu avea nici un fel de ispita este o stare grava. Stiti din Pilda aceea cu bogatul careia i-a rodit tarina, care la un moment dat a zis: "suflete al meu, ai multe bunatati, mananca, bea si te veseleste". Ei in momentul in care a renuntat, asa, la lupta si a ajuns la autosuficienta, in momentul ala si-a semnat condamnarea la moarte. Acela era semnul mortii. Asa si in plan spiritual zici: uite trebuie sa ajung la starea aia ca sa ma odihnesc. Nu exista odihna. Starea de odihna e lipsita de dinamism, si asta este starea de moarte. Si atuncea, lupta cu patimile este o mare sursa de capital spiritual. Si atuncea nu trebuie sa te sperii ca ai de lucru. Slava Domnului ca e de lucru!     

- Cum sa ne rugam corect?

Parintele Iustin: Spunea Sfantul Isaac Sirul ca rugaciunea este respirtatia sufletului. Daca rugaciunea este respiratie, si o putem compara cu respiratia trupului, atuncea poate e mai usor sa raspundem la cum sa respiram corect. Trebuie o data sa respiram aer curat, sa stam in aer curat, si sa respiram adanc. Am inteles ca mai ramane aer rezidual pe acolo, prin plamani, care nu se elimina, si ca trebuie sa respiram mai adanc. Deci, prin rugaciune il inspiram pe Dumnezeu, inspiram puterea lui Dumnezeu, si asta trebuie facut mereu. Si ati vazut ca avem o rugaciune in biserica care se face oricand si in orice pozitie aproape (in afra de pozitii necuviincioase) si aceasta este rugaciuena lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Asta sa incercam sa o zicem mereu si mai ales sa-i alocam un timp special. Ne fixam mintea prin atentie in inima si suntem atenti la cuvintele rugaciunii. Si incercam sa ne adunam cu toata fiinta in directia inimii, pe cuvintele rugaciunii. Si, daca se poate, acasa, ii alocam un timp anume rugaciunii lui Iisus, macar 5 minute daca nu o ora, si sa incercam sa ne adunam in rugaciune.  Uitati-va la altii care fac yoga. Nu considera ca-i mult sa mediteze o ora pe zi, si chiar se bucura si realizeaza treaba asta, stiu ca au facut ceva. Si, noi atuncea, de ce n-am sta sa zicem rugaciunea lui Iisus o ora? Pentru ca e un lucru foarte important sa te rogi si noi ii alocam foarte putin timp, asa cu zgarcenie si chair ii furam timpul. Dimineata si seara are si rugaciunea timpul ei, vremea ei. Si, iata ca il furam, si timpul ala il dam trupului si somnului: decat sa fac rugaciunea de dimineata mai bine dorm un pic ca sunt obosit  -si i-am furat timpuil rugaciunii. Sau seara sunt obosit. Seara, ar fi bine sa incercati sa faceti rugaciunea mai repede, nu inainte de a va culca. Dar mai repede, deja de la patru-cinci seara deja e timpul si poti sa faci rugaciunea de seara si dupa aceea mai poti sa faci si altceva. Dar daca lasi totul pentru inainte de a te culca s-ar putea sa nu mai poti sa te rogi.

Sa stiti ca ne rugam putin pentru ca nu-i lucru usor. Noi, in general facem mai mult ce-i mai usor. Cum e mai usor aia facem.  Desi pare un lucru simplu, un lucru usor, la indemana tuturor, totusi il facem putin, pentru ca e greu. Stiti ca nu-i usor sa te rogi, dar e si Dumnezeu acolo.  Chiar citeam in Pateric ca zice un frate la un Parinte: "ce sa fac ca atunci cand ma rog imi vin tot felul de ganduri si sunt obosit si nu-mi mai vine sa ma rog? Ce sa fac?" Pai, zice: "roaga-te!". Pai "imi vin alte ganduri, si ce sa fac in continuare?". "Pai tu roaga-te in continuare, fa-ti pravila". "Pai si daca imi vin in continuare?". "Pai tu fa-ti pravila". Ei, si cumva sa nu intram in logica raului, ca tot am pomenit in seara asta.

Rugaciunea este oglinda vietii. Daca vrei sa stii ce viata ai, roaga-te si or sa-ti vina in cap si aia si aia si... aia e viata ta! Ce vezi, si ce traiesti atunci cand te rogi, ala esti. Aia e viata ta, care o ai atunci cand te rogi. Daca esti imprastiat atunci, asta este viata ta. Dar daca vrei sa te intalnesti cu viata ta, atunci roaga-te. Daca vrei sa-ti vezi viata, roaga-te. Deci este o oglinda a vietii, dar este si o oglinda nu numai ca sa ne vedem, ci si sa ne indreptam. Si vedeti ca dimineata, mai ales femieile, stau un pic in fata oglindei, si nu le condamna nimeni pentru treaba asta, ca le vede lumea, trebuie sa se pieptane, sa se aranjeze, asta este. Barbatii stau mai putin. Dar de ce mergem cu sufletul ravasit? Ar trebui sa mai aranjez un pic si sufletul, ca nu-s numai trup, sunt si suflet. Si atuncea, in ce oglinda sa ma uit eu ca sa-mi vad sufletul si sa mi-l aranjez, asa, sa nu ma duc oricum? Pai iata oglinda sufletului: rugaciunea. Sa stam frumos si un pic in oglinda pentru suflet, sa ne rugam frumos, sa aranjam sufletul frumos, care poate s-o mai fi sifonat peste noapte. Ne curatim frumos, luam binecuvantarea de la Dumnezeu pentru ziua care urmeaza, si mergem aranjati. Si sa stiti ca cam cum iti merge rugaciunea de dimineata asa iti merge si ziua.

Parintele Pantelimon: Noi, printre greselile fundamentale pe care le facem in ziua de astazi este ca am introdus capitalismul in credinta. Adica noi consideram rugaciunea negociabila, stau sa ma gandesc daca sa ma rog, sa nu ma rog, sa zic rugaciunea in post. Pai nu trebuie sa negociez. Cu somnul nu e negociabil, dar cu rugaciunea e negociabil, mersul duminica la biserica e negociabil s.a.m.d. Pai astea sunt lucruri care nu sunt negociabile si trebuie sa le definim foarte clar ca nenegociabile. Adica spoveditul regulat nu este negociabil. Nu sa te gandesti: ma mai spovedesc cand vreau, ma rog cand vreau, postesc cand vreau. Nu! Sunt lucruri nenegociabile si atuncea asta ma ajuta pe mine foarte mult. Ma ajuta sa fac obligat niste lucruri pentru ca scap de un stres, de o tensiune ca atunci cand negociezi ca sa faci, sa nu faci, acum.. ca poate sunt obosit. Si incep fel de fel de ganduri. Dar daca stii ca nu este negociabil atuncea iti faci timp. Daca sti ca nu se poate sa nu dormi, atunci iti faci timp sa dormi, daca stii ca nu se poate sa nu mananci, iti faci timp sa mananci, cum ar fi ziua, pentru lucruri care sunt nenegociabile. Asa si credinta trebuie sa o trecem in zona nenegociabilului. Daca sti ca e imposibil sa te culci fara rugaciune, cat ai fi de ocupat iti faci timp, pentru ca nu se negociaza.

Parintele Iustin:  Eu mi-am explicitat treaba asta si prin notiuni matematice. Mie mi-a placut aritmetica de la gradinita. Si atuncea am zis: uite sunt functii si constante. Care ar fi constantele in viata duhovniceasca? Pai sa tin post, sa-mi fac rugaciunea de seara si de dimineata, sa-mi fac rugaciunile la masa, sa zic rugaciunea lui Iisus, sa merg la biserica. Asa, astea sunt constante. Daca sunt functii, atuncea sunt in functie de aia, de aia, si in veac nu se mai realizeaza. Pai constanta nu e functie de nimic. Si oriunde as fi pe planeta asta ma duc duminica la biserica - e constanta nu e functie. Si asa am reusit eu sa-mi lamuresc lucrurile si asa imi merge foarte bine. Si daca negociez, cum spunea Parintele, daca e o functie, daca e variabila e foarte greu sa te potrivesti. Daca zici eu incerc sa merg duminica la biserica, dar poate am musafiri, dar eu vreau, am sa incerc. Asa clar ca o sa ai lipsa. Dar daca zici merg la biserica orice ar fi, sau e post si dupa post pun punct. E post si gata. Pai uitati cum e la noi. Eu n-am problema asta ca sa mananc de duce in post sau sa-mi fie pofta de ceva. Nu, ca stiu ca e post si cu asta s-a terminat. Dar daca eu zic: incerc, sa vad, poate nu am destul calciu... e clara treaba. Si la diavol, daca ii dai sanse si le joaca.

Parintele Pantelimon: E foarte usor sa ne convingem sa nu ne rugam, ca mereu gasim motive sa nu te rogi, sa nu postesesti. E cel mai la indemna lucru.  
                             
Parintele Iustin: As vrea sa terminam cu gandul la Parintele Teofil si-mi vine in gand acuma cand el ii intreba pe un bunic al lui: "nenule, de ce trebuie sa postim?". Va dati seama ca nu stia batranul de ce trebuie sa posteasca si zicea: "pai cum de ce sa postim?! Pentru ca asa e legea mai copile!" Asa e legea sa postim! Doamne ajuta!           
                                 

   

Rezumat

• Daca iubirea ne face pe noi casa pentru ceilalti atuncea si iubirea celorlalti devine casa a noastra. 
• In cel care te iubeste te regasesti pe tine. 
• Omul care are o relatie cu Dumnezeu este ca o fantana in care se reflecta cerul. 
• Atuncea cand il iubesti pe celalalt ii devii si un pom al vietii. El culege cerul, culege viata din tine.
• A nu putea sa dai, a nu putea sa te daruiesti, a nu putea sa te deschizi, a nu purtea sa oferi loc de popas in sufletul tau, loc de odihna in casa ta, caci casa ta este plina de tine si nu mai este loc si pentru altul in casa ta, acesta este deja iadul.
• Eu pot sa accept raul din afara si plecand de la el sa-l activez, sa-l produc pe al meu, dar nu e un transfer de rau sau de bine, ci se produce inlauntru.
• Printr-o raprotare duhovniceasca la tot ce te inconjoara, poti sa intorci totul in favoarea ta. Totul iti poate deveni mantuitor daca te raportezi duhovncieste. Asta presupune credinta, asta presupune relatie cu Dumnezeu. Si daca ceva din afara totusi ne vatama, ne face rau launtric, asta inseamna ca nu ne-am raportat cum trebuie la realitatea respectiva sau poate ca avem corespondent in launtrul nostru cu raul din afara. Si raul si binele din afara trebuie sa gaseasca corespondent in noi ca sa ne influenteze intr-un sens sau altul.
• Vederea realista a celuilalt este, de fapt, o vedere decazuta.
• Recunoasterea realista a raului confirma raul si il activeaza. 
• Cand ajungi sa vezi raul, din start acolo ajunge si vine diavolul, pentru ca diavolul e rau si ne vede pe toti rai.
• In afara de credinta exista diversitate, dar nu exista sporire. Noutatea vine numai din adancirea vietii, din spiritualizarea vietii.
• Merg in societate dupa legi democratice, merg acasa, familia e organizata dupa legi teocratice. Daca merg cu democratia si bag democratia in familie am distrus-o.
• Asa este urcusul duhovnicesc: o constiinta a coborasului.
• Daca vrem sa iubim mai mult neaparat trebuie sa lucram virtutile mai mult si rugaciunea in special. Ori, odata ajunsi la iubire ne invata iubirea, asa cum si rugaciunea cel mai mult te invata ceva despre rugaciune.
• In neamul tau tu vezi, iti recunosti potentele, iti recunosti idealul, in neamul tau tu iti vezi oglindite puterile tale sufletesti, credinta ta, modul tau de a-ti trai credinta. Sa stiti ca noi, ca romani avem un mod propiu de a ne trai credinta. 
• N-are voie sa intre murdar in sufletul nostru, celalalt. Trebuie sa-l dezbracam, sa-l curatim de toata rautatea atunci cand il introducem in sufletul nostru. Dupa aceea iubindu-l, el vine si se intalneste cu el spalat inlauntrul nostru, se recunoaste, vede cum trebuie sa fie, isi da seama de starea in care e, si vede cum trebuie sa fie, dar asta pentru ca am reusit eu mai intai sa-l spal. 
• Decaderea vederii este cea care raceste iubirea. 
• Prin otrava pacatului introduci moartea in iubire si atunci, incet-incet incepi sa o omori, si pana la urma chair si moare. Ori noi trebuie sa introducem Viata in iubire. Mereu in iubirea nostra sa introducem viata lui Dumnezeu, puterea vesniciei, si in felul acesta salvam iubirea adica o invesnicim. In felul acesta se salveaza iubirea prin invesnicirea ei, adica aducerea vesniciei in ea. 
• Credinta se traieste altoit. Trebuie sa te altoiesti la o sursa de credinta mai puternica, pentru ca in lume exista foarta multe surse de necredinta in jurul tau si atuncea tu singur e foarte greu sa te mentii si ai nevoie sa te sustii. 
• Nu poti sa convingi daca nu esti convins, si nu poti sa patrunzi daca nu esti patruns, si nu poti sa aprinzi daca nu esti aprins
• Este gresit in viata duhovniceasca sa fixezi raul in afara ta.
• Lupta cu patimile este o mare sursa de capital spiritual.
• Rugaciunea este o oglinda a vietii, dar este si o oglinda nu numai ca sa ne vedem, ci si sa ne indreptam.