Sfântul Isaac Sirul - Cugetări

Despre : harismele lui Dumnezeu, mulțumire, smerenie, mândrie, pomenirea lui Dumnezeu, aproapele, milă, Scriptură, rugăciune, întunecarea sufletului, înțelepciunea Duhului, înțelepciunea lumească, împrăștierea cugetului, trezvia inimii, lume, patimi, păcate.

Din Cuvântul 37

• Nu există mișcare bună decât dintr-un dar venit de Sus care cade în inimă. Și nu este gând rău care se apropie de suflet decât spre ispitire și experiență.

• Omul care a ajuns să-și cunoască măsura slăbiciunii sale a ajuns la abisul smereniei.

• Cea care îndrumă harismele lui Dumnezeu către om este inima mișcată neîncetat spre mulțumire. Cea care îndrumă ispita către suflet este mișcarea de murmurare[cârtire] neîncetat în inimă.

•  Dumnezeu rabdă toate neputințele omului, dar pe omul care murmură neîncetat nu îl rabdă fără să-l pedepsească.

•  Sufletul care se depărtează de orice splendoare a cunoștinței se găsește în astfel de mișcări.

• Gura care mulțumește neîncetat primește binecuvântare de la Dumnezeu, iar în inima care stăruie în mulțumire se sălășluiește harul.

• Înaintea harului aleargă smerenia și înaintea pedepsei aleargă mândria.

• Cel ce se mândrește în conștiința sa pentru cunoștința sa va fi ispitit de duhul hulei, iar cel care se trufește pentru reușia făpturii sale va fi învăluit de duhul curviei, iar cel care se înalță pentru înțelepciunea lui va fi tulburat în cursele întunecate ale neștiinței. 

• Omul care se depărtează de orice pomenire a lui Dumnezeu este frământat de o amintire rea în inima sa împotriva aproapelui. Cine cinstește pe tot omul prin pomenirea lui Dumnezeu găsește ajutor de la tot omul prin semnul pe care Dumnezeu i-l face aceluia în ascuns.

Sfântul Isaac Sirul : "Fericit cel ce mănâncă din pâinea iubirii, care este Iisus"

Cuvântul 35

Cuvinte de ajutor și lucruri folositoare pline de înțelepciunea Duhului 

Credința este ușa tainelor. După cum sunt ochii trupești pentru lucrurile percepute cu simțurile, tot așa este credința pentru vistieriile cele ascunse, [văzute] cu ochii minții.

Așa cum spun Părinții, noi avem doi ochi sufletești, precum avem cei doi ochi trupești, dar pentru vedere rolul unuia nu e același cu al celuilalt.

Cu un ochi privim cele ascunse ale slavei lui Dumnezeu, cele ascunse în firea lucrurilor, adică puterea, înțelepciunea și veșnica Lui purtare de grijă față de noi, cunoscută din măreția ocârmuirii Sale pentru noi. Cu acest ochi vedem cetele duhovnicești împreună-slujitoare cu noi.

Cu celălalt ochi contemplăm slava sfintei Lui firi. Când va binevoi Dumnezeu să ne introducă în tainele duhovnicești, atunci va deschide și marea credinței în cugetul nostru.

Pocăința li s-a dat oamenilor ca un har peste har.

Pentru că pocăința este o a doua naștere din Dumnezeu. Ceea ce am primit ca arvună prin Botez primim ca harismă prin pocăință.

Pocăință este ușa milei, care este deschisă celor ce o urmăresc. Prin ușa aceasta intrăm la mila dumnezeiască, iar în afara acestei intrări nu vom găsi milă, pentru că "toți au păcătuit", potrivit dumnezeieștii Scripturi, "îndreptându-se în dar, prin harul Lui" (Rom. 3, 23-24; 5,1; Tit. 3,7).

Pocăința este al doilea har și se naște în inimă din credință și din frică, pentru că frica este toiagul părinteasc care ne povățuiește până ce vom ajunge în raiul duhovnicesc; iar când vom ajunge acolo, ne lasă și se întoarce.

Raiul este iubirea lui Dumnezeu, în care iubire este desfătarea tuturor fericirilor, locul unde fericitul Pavel s-a hrănit cu o hrană mai presus de fire. Iar după ce a gustat acolo din "pomul vieţii", a strigat zicând: "Ceea ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care-L iubesc". De acest pom a fost lipsit Adam prin sfatul diavolului.

"Pomul vieții" este iubirea lui Dumnezeu de la care a căzut Adam, și nu l-a mai întâlnit bucuria, ci lucra și trudea în pământul spinilor.

Cei lipsiți de iubirea Lui Dumnezeu mănâncă pâinea cu sudoare prin lucrările lor - chiar dacă împlinesc prin fapte dreptatea -, pâine care i s-a poruncit primului zidit să o mănânce după ce a căzut. Până când vom găsi iubirea, lucrarea noastră este în pământul spinilor; și semănăm și secerăm în mijlocul spinilor, chiar dacă sămânța noastră e sămânța dreptății; și în toată vremea ne înțepăm în ei și, chiar dacă am fost îndreptățiți, trăim "întru sudoarea feței" noastre. Iar când vom găsi iubirea, atunci vom fi hrăniți cu "pâine cerească" și ne vom hrăni fără greutate și osteneală.

"Pâinea cea cerească este cea care coboară din cer și dă viață lumii", iar aceasta este "hrana îngerilor".

Cel care a găsit iubirea Îl mănâncă pe Hristos în fiecare ceas și devine, prin El, nemuritor: "Cel ce mănâncă din pâinea aceasta nu va vedea moartea în veac". Fericit cel ce mănâncă din pâinea iubirii, care este Iisus! Cel ce mănâncă din iubire pe Hristos Îl mănâncă, "Cel ce este peste toate Dumnezeu". Ioan mărturisește, zicând; "Dumnezeu este iubire" (1 În. 4, 8, 16). Prin urmare, cel care trăiește întru iubire în lumea aceasta respiră viața care vine de la Dumnezeu și simte de aici mireasa văzduhului aceluia al învierii, iar în acest văzduh se desfată drepții la înviere.

Iubirea este Împărăția pe care Domnul a făgăduit-o tainic apostolor a o mânca întru Împărăția Lui. Când zice: "Veți mânca și veți bea la masa Împărăției Mele" (Lc. 22, 30), ce vor mânca decât numai iubirea? Pentru că iubirea e de ajuns ca să-l hrănească pe om, în locul mâncării și al băuturii.

Acesta este "vinul care veselește inima omului" (Ps. 103, 15). Fericit e cel care bea din acest vin! Din acesta au băut desfranații și s-au înțelepțit; păcătoșii, și au uitat căile poticnirilor; bețivii, și au ajuns postitori; bogații, și au dorit săracia; săracii, și s-au îmbogățit prin nădejde; bolnavii, și s-au făcut puternici; cei simpli, și au ajuns înțelepți.

Așa cum nu e cu putință să străbați marea cea mare fără corabie și fără un vas, tot așa, fără frică, nu poate cineva să străbată până la iubire. Marea cea rău mirositoare, pusă între noi și raiul inteligibil, putem să o străbatem cu corabia pocăinței, care are ca vâslă frica. Dacă vâslașii aceștia ai fricii nu conduc corabia pocăinței prin care străbatem marea lumii acesteia până la Dumnezeu, ne scufundăm în marea cea rău mirositoare. Pocăință este corabia, frica e cârmaciul ei, iar iubirea este limanul dumnezeiesc. 

Frica ne așează în corabia pocăinței și ne trece peste marea rău mirositoare a lumii și ne conduce la limanul dumnezeiesc, care este iubirea, către care privesc toți cei osteniți și întristați în pocăință. Iar când vom ajunge la iubire, atunci am ajuns la Dumnezeu, iar călătoria noastră s-a desăvârșit și am trecut pe insula aflată dincolo de lume, unde Se află Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Lui fie slava și stăpânirea, iar pe noi să ne facă vrednici de frica Lui și de iubirea Lui, amin!

Sursa: Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, vol. 2, Ed. Sf. Nectarie 

P. Ciprian Mega despre încrederea în oameni și singurătatea cu Dumnezeu

* Când alegi să crezi din nou după ce ai fost trădat, nu o faci din slăbiciune, ci din puterea crucii pe care ți-ai asumat-o.

* Când rămâi singur cu Dumnezeu, nu mai aștepți ca oamenii să-ți dovedească ceva, nu mai aștepți ca oamenii să fie de încredere. Descoperi că a avea încredere nu înseamnă să fii naiv, ci să fii liber să crezi în cel care te a înșelat anterior.

Bun găsit, dragi prieteni, de aici, din catacomba urbană, unde vom începe imediat privegherea în cinstea Sfântului Mare Mucenic Mina. Până atunci aș vrea să vorbim despre o formă de singurătate. O singurătate care nu înseamnă despărțire, ci înseamnă luminare în lucrarea harului : singurătatea cu Dumnezeu. 

Mulți cred că a rămâne singuri cu Dumnezeu înseamnă a nu mai avea încredere în oameni, dar în realitate cred că este exact invers. Singurătatea cu Dumnezeu nu distruge încrederea, ci cumva o vindecă. 

Canonul I la Sfântul Arhanghel Mihail de Sfântul Iosif Imnograful

Canonul  I la Sfântul Arhanghel Mihail

purtând acrostihul:

Conducătorului minților celor cerești i se cuvine cinste.

Iosif Imnograful

Cântarea 1, gl. al 3-lea

Irmosul : 

"Tu ești Dumnezeul cel Minunat, Care cu preaslăvire faci minuni; Cel ce ai uscat adâncul și căruțele le-ai acoperit și ai mântuit pe poporul ce-Ți cântă Ție, ca Izbăvitorului nostru și Dumnezeu".

Stih: Sfinte Arhanghele Mihaile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe tine, întâistătătorul minților dumnezeiești, cu credință te laud, umple de har mintea mea și lumineaz-o dumnezeiește, alungând departe de ea întunericul cumplit al necunoștintei.

Stih: Sfinte Arhanghele Mihaile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca cel ce stai înaintea Minții celei dintâi, strălucind cu raze de taină, pe cei ce te cinstesc pe tine cu credință, Mihaile, îi luminezi și alungi întunericul ispitelor. 

Slavă...

Alergand în tot pământul, cu adevărat mare Mihaile, izgonești răutatea răilor demoni. Vindecă toată boala trupurilor și sufletelor noastre pururea.

Și acum...

Hristoase, Fecioara Maică pururea Te roagă împreună cu Arhanghelul : Îndură-Te de lume, dă tuturor iertare de păcate, ca un Dumnezeu preabun.

Arhim. Zaharia Zaharou: Cum să înțelegem harul?

Cum să înțelegem harul? Intrând în legătură cu lumea zidită, omul primește energia creată a acesteia și dobândește o cunoaștere relativă. Creația dezvăluie rodul lucrării ziditoare și proniatoare a lui Dumnezeu, dar se deosebește de Creator, așa cum se deosebește un tablou de pictorul său. Ea dă mărturie despre Dumnezeu, dar nu îl călăuzește pe om la comuniunea cu El. Însă, dacă omul intră în legătură cu Dumnezeu cel nezidit, primește energia Lui nezidită, adică harul.

Am putea defini harul, pe scurt, ca fiind lucrarea nemijlocită și personală a lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. El este nezidit și, ca atare, oglindește Firea nezidită a lui Dumnezeu. Este Însuși Dumnezeu sub forma energiilor Sale. Este dragostea Sa, care se revarsă din Ființa dumnezeiască și îmbrățișează toate făpturile. 

P. Constantin Coman, în introducere la Patericul Mare: Omul faţă în faţă cu sine şi cu Dumnezeu, la aceasta se reduce ecuaţia vieţii

Eu şi Dumnezeu

Adevărul esenţial în care se descifrează vieţuirea Părinților pustiei este aşezarea persoanei umane concrete faţă în faţă cu Dumnezeu. Acesta este motivul principal al lepădării de lume, al înstrăinării totale, al pustniciei. Cheia existenţială prin excelenţă este limpezirea relaţiei mele cu Dumnezeu, aşezarea în legătură nemijlocită cu Făcătorul, care sunt sursa şi sensul vieţii prin excelenţă. Nu există altă explicaţie pentru retragerea oamenilor din lume şi instalarea lor în pustie. Dacă lumea şi cele ce sunt în ea îngreuiază sau fac chiar imposibilă realizarea dialogului continuu, consistent şi la măsura deplinătăţii cu Dumnezeu, atunci rămâne o singură cale, lepădarea de lume şi aşezarea într-un spaţiu în care cele ale lumii nu se regăsesc deloc sau se regăsesc într-o măsură extrem de mică, atât cât să nu pună în pericol împlinirea scopului. Întrebările care se pun continuu de către specialişti în legătură cu motivul pentru care la un moment dat unii oameni au părăsit lumea locuibilă cu confortul ei şi s-au instalat în pustia nelocuibilă, neprimitoare, nu pot avea decât un răspuns credibil: această lepădare desăvârşită de lume este făcută pentru Dumnezeu, din dragoste pentru Dumnezeu, cu sentimentul că numai aşa pot răspunde pe măsura iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul. Pentru monahii pustiului, Dumnezeu nu este o autoritate anume, o idee anume care explică geneza şi supraviețuirea lumii şi care dă legi pentru oameni, ci este Cel care face toate acestea din dragoste faţă de oameni. Iubirii Lui îi datorăm totul şi trebuie să-i răspundem cu măsura deplină a puterilor noastre de dăruire. Mersul în pustie este în cele din urmă cel mai convingător gest de dragoste. Se împlineşte adevărul mărturisit de Mântuitorul Hristos: Cel ce iubeşte îşi pune viaţa pentru prietenul său (loan 15, 13). Am fost martor la replica unui monah atonit contemporan dată unui grup de participanţi la un congres internaţional teologic şi care-i imputau în temeiul deontologiei ştiinţifice abateri de la metodă şi de la subiect:

 Dacă teologia voastră stă între mine şi Dumnezeu, nu am nevoie de ea; dacă regulile şi canoanele voastre mă împiedică în relaţia mea personală cu Dumnezeu, nu am nevoie de ele; dacă doctrina voastră ecleziologică stă în calea dialogului meu personal de dragoste cu Dumnezeu, nu am nevoie de ea...!

Dialogul de dragoste dintre omul concret şi Dumnezeu este cadrul în care se desfăşoară toată iconomia dumnezeiască, trecută, prezentă şi viitoare.

Arhim. Emilianos Simonopetritul: rostul Starețului nu este să-L acopere pe Dumnezeu, ci să povățuiască la Hristos

- Când vreau ceva de la dumneavoastră sau de la Gherontisa, o spun în minte și sunt sigură că mă auziți, pentru că problema dispare și inima mi se umple de bucurie.

Sora nu mă întreabă dacă ceea ce simte pentru Gheronda și Gherontisa este adevărat. Crede și înțelege că este adevărat și, într-adevăr, așa este. Nu comunicăm în mod principal atunci când ni se întâlnesc privirile sau când discutăm și vă arăt înțelegere, iubire și recunoaștere așa cum vreți. De obicei, când celălalt ne înțelege și ne recunoaște, simțim că ne iubește și că am comunicat cu el. Toate acestea sunt în mod clar niște fenomene sufletești. 

Adevărata noastră întâlnire cu Gheronda și cu Gherontisa se petrece însă în mod inteligibil (νοερῶς) la fel ca și cu Dumnezeu. Există o corespondență între cel care gândește și cel gândit (νοοῦντος καὶ νοονμένον). Dumnezeu este gândit (νοεῖται) și eu Îl gândesc (νοῶ) pe Dumnezeu. Prin activitatea minții (έν τῇ νοήσει) comunicăm și intrăm în comuniune (κοινωνοῦμε) cu Dumnezeu, adică prin pomenirea Lui care se adâncește în inimă, iar atunci Dumnezeu devine propriul nostru Dumnezeu. Putem să comunicăm în mod inteligibil și cu Gheronda și cu Gherontisa, să le explicăm și să le spunem totul. Cum? Mai cu seamă prin nearătarea sinelui nostru în timpul nopții, dar și al zilei, prin "consumarea" ființei noastre ca să fim cu Hristos și să trăim pentru El (cf. Flp. 1, 23).